In Darjeeling
O mică lecţie de geografie pentru cine n-are harta Indiei sau n-a auzit de Google.
Bengalul, zona de nord-est a subcontinentului indian e împărţită în două: Bengalul vestic (stat indian, cu capitala la Kolkata/Calcutta) şi Bengalul estic (în prezent Bangladesh). Bengalul vestic, considerat centrul cultural al Indiei, se întinde de la delta Gangelui în sud la piscurile Himalayei în Nord.
Darjeeling, în nordul Bengalului vestic, la câţiva kilometri de graniţa cu Nepalul, e renumit mai ales prin culturile de ceai. În prezent contribuie cu 25% la producţia de ceai a Indiei, care e cel mai mare producător la nivel mondial. Fondat în 1830 ca tabără a armatei britanice pe locul mănăstirii budiste Dorje Ling, la o altitudine de peste 2100m, Darjeeling a devenit la începutul secolului al 20-lea o staţiune montană apreciată de bengalezii care doreau să scape de caniculă.
Spre deosebire de mine, care aş fi dat aproape orice pentru câteva grade Celsius în plus în momentul în care m-am trezit şi a trebuit să-mi fac curaj să ies de sub muntele de pături. Visasem că a trebuit să îmi întrerup călătoria şi să mă întorc acasă, aşa că trezirea a fost un pic confuză. Însă starea de nedumerire a fost anihilată brusc când mi-am dat seama bucuros că încă sunt în India.
După încercări nereuşite de a găsi combinaţia de robinete necesară unui duş cu apă fierbinte, m-am spălat doar pe urechi cu două degete de apă rece, mi-am luat armamentul foto şi am plecat în prima zi a descoperirii Indiei.
Am început cu recomandările Lonely Planet. Din Chowrasta, piaţa de lângă hotel, am plecat spre Observatory Hill, locul unde se găsea pe vremuri mănastirea Dorje Ling, şi care găzduieşte acum un templu al lui Shiva şi unul mai mic, budist. M-am strecurat printre turişti şi pelerini, pe jos sau călare pe ponei, şi am ajuns la prima poartă a templului, lângă care un semn mi-a atras atenţia: “Beware of monkeys”.
N-am mai făcut decât caţiva paşi pâna ce am văzut primul exemplar, un macac cu faţa roşie şi fundul asemenea. Foarte rapid a apărut încă o familie şi, până să mă dezmeticesc, maimuţele ţopăiau peste tot în jurul meu. Cei mai amuzanţi şi caraghioşi erau puii, care îşi găseau de joacă din orice. Aşa cum ei ar fi fost în stare să facă tumbe toată ziua, la fel aş fi stat şi eu să îi urmăresc.
Am lăsat totuşi maimuţele în pace, nu fără să le implic într-o şedinţă foto ad-hoc, şi am intrat pe poarta principală a templului. De poartă erau agăţaţi clopoţei de toate mărimile, de care toată lumea trăgea în disperare, gest a cărui semnificaţie n-am aflat-o încă. Ce-i drept, nici n-am întrebat. Mai am timp. Peste tot, între copaci, atârnau şiruri de steaguri cu rugăciuni. Mirosea a beţisoare aromate arse, iar câţiva pelerini mormăiau rugăciuni.
Am renunţat la ideea de a mă descalţa şi a intra în templu, de teamă să nu-mi fure maimuţele adidaşii.
O tanti în vârstă, cu trăsături mongoloide (foarte mulţi dintre locuitorii din zonă arată similar) îmi zice “Hello” şi îmi explică, cu bunavoinţa unei bunicuţe, că locul se numeşte Observatory Hill, ca şi ea e turistă, venită în Darjeeling cu familia–surorile şi cei doi nepoţi. E din Sikkim şi îmi spune că neapărat trebuie să vizitez zona; îi spun că deja e în planul meu de călătorie şi că îi mulţumesc. Insistă să facă o poză cu mine şi să-i dau adresa mea de e-mail să-mi scrie. Bineinţeles, i-am făcut pe plac.
Am coborât spre ieşire, trăgând şi eu de clopote, sperând că e de bine. Remarcându-mi eforturile, unul dintre cerşetorii de pe marginea drumului mi-a făcut din mână să vin la el şi să-mi aplec fruntea. Şi-a înmuiat arătătorul într-o cutiuţă cu ceva roşu, mi-a facut un zbenghi pe frunte şi a zis o rugăciune. Mi-a explicat că semnul mă va feri de rele şi mi-a indicat, nu foarte subtil, o altă cutiuţă în care zăceau câteva rupii. I-am donat şi eu 5, după care am plecat, auzindu-l în urma mea bombănind că e prea puţin.
Străduţele şi potecile care coboară printre casele terasate din Darjeeling ofereau o vedere superbă asupra munţilor din jur. Cu întreruperile contemplative de rigoare am continuat coborârea spre grădina zoologică Padmaja Naidu, care adăposteşte animale rare de genul leopardului de zăpadă sau ursul panda roşu.
Un indian tânăr, care se plimba agale cu soţia şi copilul, mi-a zâmbit şi m-a salutat. I-am zâmbit şi eu şi i-am răspuns la salut. Ce a urmat a fost un potop de întrebări: “What is your name?”, “Where are you from?”, “Are you a student?”, “Are you married?”. Indienii sunt un popor foarte curios, iar pentru ei, asemenea întrebări sunt şi o modalitate de a conversa prietenos şi politicos cu străinii. Nu e nimic anormal, însă noroc că m-a prevenit ghidul Lonelz Planet, altfel aş fi intrat la bănuieli că e vreun securist indian.
Aşa că i-am răspuns la întrebări, şi i-am adresat acelaşi interogatoriu. Foarte mândru mi i-a prezentat pe soţia şi fiul său de 3 ani, mi-a spus că e reprezentant medical în Siliguri şi că hobby-ul său e să… stea de vorbă cu străinii şi să afle mai multe despre cultura lor. De aceea următoarea întrebare s-a încadrat în peisaj: “Do you live in the same house with your wife before marriage?”. A părut fascinat de povestea pe care i-am zis-o, cu băiatul şi fata care se cunosc, se plac, ies împreună, eventual se mută împreună şi dacă se plac se mai şi iau (teorema Ursache). Mi-a povestit că la ei nu e aşa, de cele mai multe ori părinţii decid cu cine se căsătoreşte odrasla, iar multe căsătorii au loc la vârste de 13-14 ani.
Am obţinut de la tânărul familist şi o informaţie practică–aceea că grădina zoologică e închisă joia, aşa că, după ce mi-am luat rămas bun, mi-am schimbat direcţia spre cel mai apropiat obiectiv de pe hartă, o mănăstire budistă.
Bhutia Busty Gompa (gompa înseamnă mănăstire) e celebră prin faptul că deţine cel mai vechi exemplar al Cărţii Tibetane a Morţilor. Am găsit-o printr-un labirint de poteci abrupte şi mai mult nepavate. Mi-am lăsat adidaşii la uşă şi, cu părere de rău pentru şosetele albe, am intrat. Era destul de întuneric şi eram singur, însă a apărut destul de rapid un călugăr cu sutană vişinie care m-a avertizat că nu am voie să fac poze. În schimb, a fost amabil şi mi-a arătat, pe raftul de lângă altar, exemplarul din cartea sfântă.
Amănuntul care m-a impresionat însă cel mai mult a fost suportul roţii de rugăciuni de pe altar, improvizat dintr-o cutie de whisky Seagram’s 100 Pipers. Demoralizant impactul occidental asupra unui loc sfânt.
Am coborât în continuare 1 km spre Centrul de Refugiaţi Tibetani. Creat în anii ’50, centrul adăposteşte câţiva zeci de tibetani care se întreţin din veniturile obţinute din vânzarea unor obiecte de artizanat produse acolo. Am vizitat diversele ateliere de tors, vopsit, ţesut şi împletit lână, de pielărie sau pictură, în care tibetani în vârstă munceau tăcuţi. În piaţa din centru tronau două panouri de baschet nefolosite, un grup de copii se jucau cu bile, iar pe acoperişul de tablă al unei bărăci era pusă lână la uscat.
După încă o oră de căţărat pe potecile-străduţe, am ajuns din nou în Chowrasta. De aici, hotărât să iau prânzul, am coborât pe artera principală din Darjeeling, “The Mall”. Nu ştiu la ce vă aşteptaţi de la o asemenea denumire, însă n-o să vedeţi magazine Armani, Prada sau Nike. În schimb, pe margini sunt o mulţime de tarabe/bărăci care vând tot felul de produse, care de care mai colorate şi mai ţipătoare, bineînţeles foarte apreciate de localnici. Hărmălaia şi mizeria creează o atmosferă specifică de bazar, însă cu un farmec aparte.
După ce am mâncat la un restaurant sărăcăcios şi întunecat, în care însă cânta de zor un CD cu Brian Adams, am pornit spre un parc în care urma să aibă loc un program cultural. Shrubbery Nightingale Park. Bineînţeles că numele m-a amuzat teribil, aducându-mi aminte de celebra scenă din Monty Python’s Quest for the Holy Grail. Abia aşteptam să văd spectacolul multicultural. Pe măsură ce urcam spre parc, se auzeau ciripituri de toate felurile, inclusiv cucu-cucu (scuzaţi) dar nici un fel de muzică indiană. Când am intrat, deja se însera.
Parcul e de fapt un platou cu o privelişte superbă de la înălţime a împrejurimilor Darjeelingului. Cu o vegetaţie studiat aranjată în stil britanic, Nightingale Park beneficia şi de ornamente indiene pe care, ca turist ignorant, le-am catalogat drept pseudokitsch: beculeţe care se aprindeau ritmic, o cascadă iluminată, statuia unui zeu şi, colac peste pupăză, boxe ascunse în tufişuri în care susureau privighetorile şi cucii pe care îi auzisem la baza dealului. Pe peticele de gazon erau familii de indieni, ca la picnic–pe scaune de plastic, în jurul unor focuri de tabără.
Am dat câteva ture, am făcut câteva poze şi m-am împiedicat pe o alee de un mustăcios cu puşcă, bineinţeles vajnic soldat în armata indiană. Iniţial m-am gândit că era pus să păzeasca boxele, să nu le fure careva.
După câteva momente, soldatul meu a întins-o să prindă din urma un grup care părea oficial. Am grăbit şi eu pasul şi l-am întrebat cine e persoana importantă. La a treia incercare am înţeles: Chairman of Darjeeling. Adică un fel de primar. Mi-a trecut prin cap că n-am ce pierde dacă intru în vorbă cu el. L-am tras de mânecă pe un alt mustăcios, de lângă el, şi spre surprinderea mea, a oprit grupul şi m-a prezentat primarului: un turist străin. Bineinţeles că primarul, ca orice indian bine crescut, a început să mă întrebe de unde sunt, cum mă cheamă, unde am mai fost în India, dacă îmi place în Darjeeling etc. Mi-a spus că îl cheamă “Subiacisin” (am găsit pe net subtitrarea: Subha Ghising).
Am apreciat că a uitat să mă întrebe dacă sunt însurat. În schimb m-a luat în mijlocul parcului, unde era o zonă circulară pavată pe care tocmai începuse să danseze şi să cânte o trupa de Gorkha. M-a luat de braţ şi am intrat în cercul pavat (speram din tot sufletul să nu mă pună să dansez). Mi-a explicat că acel ring de dans e ocazional helioport, şi a trimis un soldat cu puşcă şi (bineînţeles) mustaţă să ne facă poză din partea opusă a ringului. Din poza care a ieşit se vede clar doar că soldatul a chiulit de la orele de artă fotografică din armată. Bineînţeles, e o ocazie sa fiu acuzat că mă ţin de poveşti vânatoreşti şi că mă dau mare.
Seara, la hotel, am stat câteva ore scriind poveştile, după care am nimerit combinaţia de robinete care mi-a permis extazul unui duş fierbinte ca acasă. Am adormit la ora 1, nu înainte de a-mi pune ceasul să sune la 3:30, pentru a pleca să văd răsăritul pe fundalul Khangchendzonga, cel mai înalt pisc din India şi al 3-lea din lanţul Himalayan.