Gangtok e probabil cel mai vizitat loc din Sikkim, atat datorita aglomerarii de obiective turistice, dar si faptului ca aici e capatul de linie pentru majoritatea curselor de jeepuri. Insa Sikkimul ofera multe alte destinatii, imposibil de accesat pe cont propriu, datorita situatiei tensionate intre India si China in zona.
Cu o seara in urma, dupa maratonul turistic in Gangtok si imprejurimile sale alaturi de extraordinarul Jigme, am „debarcat” pe M.G.Marg la Altitude Travels, o agentie de turism recomandata de cei de la hotel. Ei urmau sa imi obtina permisul si un mijloc de transport pana la lacul Tsomgo si inapoi.
Dimineata, la ora 9:10 (o mica intarziere, ceva obisnuit in India), un jeep Mahindra cu sofer si ghid, erau in fata hotelului, gata de plecare in calatoria care avea sa dureze mai bine de doua ore pana la faimosul lac.
De ce faimos? Lacul Tsomgo (se citeste cian-gu, frumoasa limba tibetana, nu-i asa?) e la 35km de Gangtok, 3785m altitudine si foarte aproape de granita cu China si cu Bhutanul. Lacul e sfant pentru budisti, care cred ca acesta a fost „mutat” prin minune aici din alta regiune. Dar ce m-a convins sa plec spre Tsomgo a fost ideea de a face inconjurul lacului calare pe un yac.
Revenind la jeep si ghid, nu am avut bafta din ziua dinainte. Noul ghid, Dawa, era un Lepcha tanar si, desi de treaba, nu prea le avea cu conversatia, iar soferul, un hindus mustacios si cu o privire cam dezorientata, nu stia o boaba de engleza. Asa ca a trebuit sa ma concentrez asupra peisajului.
La mai putin de 5km de Gangtok, am dat de primul post de control al Politiei Militare care a verificat permisul pentru Tsomgo rapid si ne-a permis sa trecem. Din acel punct pana sus la lac, era plin de baze ale armatei. Buncare, camioane, jeepuri, baraci, indicatoare (le-am retinut doar pe cele pe care scria „Officers Mess”, un oximoron). Primele baze apartineau diviziei sikkimeze, BIack Cat, astfel ca pe toate gardurile era desenata o silueta de matza care lasa loc la interpretari. In plus, gardurile, baracile si buncarele erau vopsite in culori de camuflaj in stil indian, adica mai tipator.
Soseaua a inceput sa devina tot mai abrupta, peisajul mai putin exotic si mai auster, pe masura ce urcam. Ce vedeam de jos ca nori, acum arata a bulgari de ceata. Desi credeam ca m-am obisnuit cu serpentinele, calatoria mi-a dat senzatii tari, mai ales cand jeepul trecea razant pe langa parapetul care de multe ori lipsea.
Un indicator anunta ca intram in zona controlata de trupele de elita Gorkha, recunoscute ca fiind foarte bine pregatite pentru situatii extreme. Deviza lor spune totul: „When going gets tough, Gorkha gets going”. Din pacate, exemplarul pe care l-am convins sa pozeze nu e fantastic de dur, ba dimpotriva.
Intr-un final am ajuns la lacul Tsomgo, la zero grade afara, cu un cer innorat si un peisaj care nu prea facea banii. Am coborat din jeep iar soferul si ghidul s-au refugiat intr-o baraca la un ceai fierbinte, nu inainte de a-mi da mana libera la vizitat: „Take your time, sir!”. In fine, crezusem ca rolul ghidului va fi altul in afara de a sta pe bancheta din spate tot timpul drumului si de a bea ceai cu soferul.
Nu m-a deranjat prea tare, mai ales ca am fost invadat de yaci, adica de proprietarii lor cu oferte de a face o tura in jurul lacului. I-am refuzat pe moment, cu ideea de a face mai intai o plimbare pe jos.
Am admirat lacul, incercand sa ma bucur cat mai mult de peisaj si sa ii gasesc valente ascunse, daca tot platisem excursia. O rata himalayana curajoasa se balacea printre portiunile inghetate, asa ca a meritat o poza.
Am facut si cateva poze, conspirativ, cu bazele militare–sper doar sa nu fiu arestat maine de politia militara daca le public, sau, mai rau, sa bombardeze China lacul Tsomgo. Mi-ar parea rau dupa rate si dupa yaci.
Apropo de yaci, unul dintre „yacari” (ca vacari nu pot sa le spun), se tinuse tot timpul dupa mine. Nu avea mai mult de 14 ani, iar yacul sau avea coarnele si saua frumos colorate si ornamentate, exceptand poate doar mesajul de „Welcome” dintre coarne. M-am targuit pentru o jumatate de tur, iar in momentul in care pretul a scazut sub jumatatea celui initial (dar tot peste cat sugera indispensabilul ghid Lonely Planet), am batut palma.
Am trecut de prima incercare, adica yacul nu s-a rupt in doua cand m-am urcat pe el. La a doua a fost mai greu: yacul pe care ma urcasem mergea pe oriunde, numai pe unde trebuia nu. Ba pe mijlocul strazii, gata sa se infinga in vreun camion militar, ba pe marginea lacului, cu vadite intentii de a se arunca sa faca o baie. Bineinteles ca cu tot cu mine in spate.
Dupa ce m-au trecut toate transpiratiile, am inceput sa ma obisnuiesc cu leganatul si sa apreciez abilitatea cu care animalul se descurca off-road. Imi parea rau ca era totusi atat de incapatanat, incat pustiul care il mana batea in el ca la covoare.
Testul final a fost urcarea unei pante abrupte. Si inghetate. Totul a mers admirabil pana cand Raju (asa il chema pe yac) a alunecat pe gheata la vale, de am zis ca o sa fac o baie impreuna cu ratustele himalayene. Din fericire ABS-ul a intrat in functiune si Raju a revenit in forta pufaind si reusind sa urce panta. Am renuntat la o coborare similara, asa ca l-am lasat sa ajunga inapoi pe plan drept inainte de a ma urca din nou in sa.
Calatoria s-a terminat cu un sprint al lui Raju pana la linia de pornire. I-am multumit tanarului Grovinda Chhatri si l-am rugat sa-mi scrie numele pe o hartie (nu intelesesem o boaba din ce imi raspunsese la intrebarea „What is your name?”). Nu stia sa scrie, asa ca a rugat-o pe o vanzatoare de la o baraca.
Ghidul si soferul ma asteptau intr-o baraca mizerabila, unde m-au invitat la un ceai si o portie de momos. Nu voi intelege niciodata, probabil, de ce in localurile cele mai mizere si oribile din India gasesti cea mai buna mancare.
De la una dintre baracile de pe malul lacului am cumparat branza de yac. Am molfait o bucata timp de jumatate de ora, in speranta ca nu voi ramane fara masele, caci aceasta delicatesa e la fel de dura ca un os.