India: primul contact
Am ajuns pe aeroportul din New Delhi la 3:30. Cam modest şi mizer pentru o ţară cu peste un miliard de locuitori. Până la decolarea spre Bagdogra, aeroportul cel mai apropiat de Darjeeling, mai aveam peste 6 ore. Mi le-am petrecut luând primul contact cu bucataria indiană la ea acasă (picant, dar nu foarte), recitind capitolul despre Darjeeling din ghidul Lonely Planet şi dormitând în Transit Lounge, o sală păzită de soldaţi înarmaţi. De altfel, cum am observat şi mai târziu, aceştia sunt prezenţi peste tot în India.
Un amănunt amuzant–după ce m-am spălat pe mâini la toaleta din Transit Lounge, m-am apropiat de uscător. Spre stupoarea şi amuzamentul meu, pe lângă aer cald, acesta a început să scoată din măruntaie şi o melodie pe care am identificat-o uşor: Lambada. Vreau şi eu asa ceva, cu condiţia să cânte Iron Maiden!
Transferul către aeroportul Indira Gandhi, pentru zboruri domestice, a fost făcut într-un autobuz hârbuit, însoţiţi de un soldat mustăcios şi înarmat până în dinţi. Pe aeroport, în aşteptarea îmbarcării, am baut primul meu ceai indian. Ştiam că se obisnuieşte să se toarne lapte în ceai, însă probabil ceaiul indian se face turnând un pic de ceai într-o cană mare cu lapte. După ce te obişnuieşti, chiar are gust plăcut. Mai ales că acel prim ceai era facut din cardamom, o plantă foarte aromată.
ZboruI cu Jet Airways, spre Bagdogra, a fost foarte confortabil. Avionul curat, stewardesele extrem de amabile, papa picant şi mmmm… bun, şi un peisaj de vis în hublouri: tot lanţul himalayan de la un capăt la celălalt al liniei orizontului. Din păcate nu ai voie să fotografiezi în avion în India (ca şi în multe alte locuri, paranoia probabil justificată de conflictele cu Pakistanul).
Am coborât pe aeroportul Bagdogra la 14:00, la 27 de grade Celsius. Am luat un taxi (200 rupii,adică aproape $5) până în Siliguri, cel mai apropiat oraş, la 12 km distanţă. Scurta călătorie mi-a arătat ca nu e înţelept să conduci în India, dintr-o mulţime de motive. Mai intâi, conduci pe banda din stânga, ca în Marea Britanie. În plus, trebuie să ai baterie serioasă să te ţină claxonul, pentru că, pentru şoferul indian acesta e mai important decât volanul. Ai un camion în faţă care merge ca melcul, un biciclist sau o ricşă? Claxonezi până se dau la o parte–în şanţ sau pe contrasens. Intri în depăşire, claxonezi în draci, dacă vine cineva pe contrasens se dă la o parte, pentru că ai prioritate de depăşire. De ce nu mă miră faptul că mai toate maşinile nu mai au oglinzi laterale?
Toate astea se întâmplă pe străzi cu două benzi, gropi ca la noi şi numeroase vaci şi capre care participă sictirite la crearea haosului. Pentru vaci e foarte plăcut în mijlocul străzii–curenţii de aer creaţi de trafic alungă muştele. În plus, nici un indian nu îndrăzneşte să claxoneze o vacă, ar fi o blasfemie.
La Siliguri am schimbat taxiul cu un “shared jeep”, unuI dintre cele mai convenabile mijloace de transport în India pe distanţe mici. E un autoturism 4×4, de fabricatie indigenă, Tata sau Mahindra, cu 7 locuri pe care de obicei se înghesuie cel puţin 12 persoane, plus alte câteva care se agaţă cu disperare de muntele de bagaje de deasupra.
În aceste condiţii (exceptând doar ciorchinele de indieni de deasupra) am plecat spre Darjeeling. Calatoria a costat 80 de rupii (mai putin de $2) şi a durat aproape 4 ore să parcurgem cei 80 km dintre Siliguri şi Darjeeling.
La ieşirea din Siliguri, soseaua a început să urce, flancată de o vegetaţie din ce în ce mai luxuriantă (aş zice junglă, dar pentru ca n-am văzut junglă decât la Teleenciclopedia, în alb-negru, mă abţin deocamdată). Pe măsură ce urcam, serpentinele au început să fie din ce în ce mai strânse, peisajul din ce în ce mai pitoresc, gropile din asfalt din ce în ce mai adâci şi traficul din ce în ce mai aglomerat. Şoferul a aplicat cu mult succes regula din codul rutier indian care zice că în curbele fără vizibilitate trebuie să te înfingi cu viteză pe contrasens (ca să micşorezi efectul forţei centrifuge) şi să claxonezi din toti plamânii.
Palpitant, mai ales că o parte din lăţimea tot mai mică a şoselei era ocupată de linia de tren. O linie cu ecartamentul de doar 60 cm, cu serpentine la fel de strânse ca ale şoselei, pe care circulă un tren de la 1890, cu locomotivă cu aburi–un montagne russe, pardon, indian. Acest Toy Train e celebru şi sper să am ocazia să experimentez o călătorie cu el în una din zilele următoare.
Am ajuns în Darjeeling pe întuneric, însă puţinele detalii pe care le-am văzut mi-au dezvăluit un “oraş” care semăna foarte puţin cu aşteptările mele. Foarte puţini turişti la prima vedere, zero iluminare stradală exceptând reclamele luminoase, străzi abrupte şi într-o stare deplorabilă, o mizerie cruntă, şi un frig de care sperasem sa scap.
Fericit că după 24 de ore de călătorie am ajuns la destinaţie, am urcat pe străduţele abrupte spre Chowrasta, piaţa centrală a Darjeelingului. Aici am găsit unul dintre hotelurile recomandate de Lonely Planet–Hotel Bellevue, destul de curat, al unui tibetan în vârstă. Am închiriat o cameră cu apă caldă şi toaletă în stil occidental (cele indiene sunt ca cele turceşti: stai pe vine şi apoi te speli cu mâna stângă; cu dreapta mănânci).
Şi apropo de mâncare, după ce m-am cazat, am dat curs recomandării patronului şi am luat cina la un restaurant tibetan, Kunga. Supă de pui cu ciuperci a fost extrem de delicioasă, precum şi momo, o specialitate tibetană: coltunaşi cu carne de pui cu mirodenii, dintre care am recunoscut doar ghimbirul. Cu ceaiul tibetan nu prea m-am împăcat–e ceai indian, adică ceai negru cu mult lapte, la care se adaugă sare şi unt topit. Nu e greţos, însă în final am renunţat la el, optând pentru un 7Up.