Templul maimutelor

Eforturile combinate ale alarmei de la telefon si ale muezinilor n-au reusit sa ma dea jos din pat inainte de rasarit pentru a admira sirul de ghaturi din Varanasi in lumina rosie a diminetii. Insa m-am felicitat pentru lenea care m-a tinut in pat pana la 8, pentru ca afara era ceata, asa ca n-as fi fost foarte incantat de panorama.

M-am mobilizat mai degraba spre micul dejun, de unde am luat-o agale pe malul Gangelui, de-a lungul sirului de ghaturi, in cautarea unei barci care sa ma duca la fortul Ram Nagar, resedinta muzeu a unuia dintre maharajahii Benaresului. Desi m-am targuit marsav si am obtinut un pret de 4 ori mai mic, calatoria cu barca n-a fost foarte inspirata–fortul fiind in amonte, a durat peste doua ore sa ajung. Asa ca dupa ce m-am plictsit de admirat sirul de ghaturi (barcagiul era stangaci, asa ca a reusit tot timpul sa se tina destul de departe de malul interesant. Si mi-a interzis cu desavarsire sa fac vreo poza la ghaturile unde se ardeau pe rug mortii. Probabil ca m-ar fi aruncat in apa daca as fi schitat macar gestul de a scoate aparatul foto din geanta. Am reusit insa sa le fotografiez de la distanta.

Barcagiul din Varanasi

Meer Ghat

Mankarnika Ghat

Am ajuns intr-un final la palatul si fortul Ram Nagar, pe malul opus universitatii, intr-un decor rustic de-a binelea (adica praf mult, mizerie, bivoli, nici picior de turist). Am avut mai mult decat oricand senzatia pe care eu o numesc „templul maimutelor”. Ca sa fiu mai explicit, din momentul in care am ajuns in India–si ca sa fiu si corect, asta exclude Sikkim-ul–senzatia a fost ca sunt pe un taram odata locuit de o civilizatie avansata, cu gusturi deosebite si cu un potential creativ manifestat in arhitectura, arta si stil de viata. Civilizatie care a pierit, lasand loc unei gloate care distruge acest patrimoniu, il umple de lipsa de respect si de mizerie. Exact ca, sau mai rau decat templele din jungla, parasite, si locuite acum de maimute care se purica si se incaiera. Stiu ca e o opinie extremista si poate parea jignitoare la adresa poporului indian, insa mai toti indienii cu care am vorbit sunt de acord–in prezent se distruge mult mai mult decat se creeaza. Pana si cladirile noi noute, in momentul in care sunt date in folosinta, deja au geamuri sparte, ferestre scorojite si igrasie. Sincer, e trist sa admiri doar niste vestigii.

Fortul Ramnagar

Fortul Ramnagar

Fortul Ramnagar

Palatul Ram Nagar nu face exceptie. Odata maret, acum e o ruina in care pasc vaci pe acoperisuri, multe incaperi sunt daramate, rufele stau la uscat in gradina interioara, iar exponatele asa-zisului muzeu sunt prafuite si obosite, ascunse in unghere obscure. Colectia de arme e singura mai stralucita, prin ingeniozitatea unor arme ca pistoale in varful unor lanci, care trageau in momentul in care varful se infingea, sau sabii de duel cu pistoale ascunse in maner. Restul exponatelor, haine de epoca, palanchine sau armuri de elefant sunt dezolant de prost puse in valoare, asa ca am plecat dezamagit de amarul de drum batut pana aici. A meritat doar pentru trista confirmare a teoriei cu templul maimutelor.

Elefant la Ramnagar

Pistol in varf de lance

Am traversat podul de pontoane inapoi spre oras cu o autoricsa care a cerut initial 75 de rupii, dupa care s-a multumit cu 10. Incepusem sa ma obisnuiesc cu nesimtirea localnicilor in momentul in care abordeaza turistii, asa ca i-am tratat la fel. Din pacate iti trebuie ceva zile pana te adaptezi, si zilele acestea iti pot fi fatale–iti lasa un gust foarte amar fata de oamenii din Varanasi (bineinteles ca nu toti sunt astfel, doar cei care au de castigat de pe urma turistilor).

In Varanasi, principala atractie e sirul de ghaturi (trepte care coboara in Gange) de-a lungul fluviului. In afara unei plimbari scurte in prima zi, am tot amanat momentul in care aveam sa le va pe toate, incercand sa dedic o zi intreaga. N-am reusit, asa ca dupa traversarea podului m-am indreptat spre ghatul sudic, Assi Ghat si am luat-o agale pe malul fluviului, admirand pelerinii care faceau baie, bivolii care urinah in Gange, ascetii saddhu si o multime de copii cu zmeie. E jocul lor favorit aici–liniile de tensiune sunt incurcate in sute de zmeie esuate.

Spalatul vaselor in Gange

Saddhu

Ghaturi

Unii zic ca sunt 365 de ghaturi, altii ca doar 80, n-am stat sa le numar dar cred ca a doua varianta e mai realista. Fiecare ghat are povestea lui, unul e jainist, altul e al maharajahului, altul are un observator pe el, altul e folosit pentru spalat rufe, insa cele mai interesante sunt ghaturile in care sunt arsi pe rug mortii hindusilor: Mankarnika Ghat (cea mai mare) si Harishchandra Ghat (una dintre cele mai vechi), usor de recunoscut prin gramezile imense de lemne stocate pe trepte si fumul care se ridica aproape tot timpul. Cadavrele infasurate in giulgiuri colorate sunt carate pe stradutele inguste ale orasului vechi de catre paria si aduse pe malul Gangelui. E curios ca ma asteptam sa dau peste un miros dulceag, gretos, de carne de om. Nici macar a friptura nu miroase, sincer, asa ca turistii stau si admira deseori intreaga procedura.

La apusul soarelui am ajuns la Harishchandra Ghat, unde doua cadavre erau deja aproape complet carbonizate, iar alte doua erau pregatite pentru a fi urcate pe rug. E absolut interzis sa faci poze, asa ca in momentul in care am incercat (si am reusit) sa obtin un cadru clandestin, un indian s-a apropiat de mine si, intr-o engleza foarte buna, mi-a „adus aminte” ca e interzis si ca ma roaga sa sterg pozele. A urmat un sir de povesti foarte interesant, in care mi-a povestit ca lucreaza la ghat, familia lui fiind cea care se ocupa de „afacere”. Foarte multi hindusi vin sa moara pe malul Gangelui la Varanasi, deoarece se considera ca pot obtine mai usor moksha, eliberarea din ciclul reincarnarii. Povestea e foarte frumoasa: cadavrele arse la Varanasi nu ard complet; continutul cutiei toracice la barbat si al bazinului la femeie nu sunt arse–sunt aruncate in Gange, si se spune ca daca persoana respectiva are karma intacta, pestii vor manca organele si vor avea ocazia sa se reincarneze ca oameni intr-o viata ulterioara. Are cineva curaj sa manance peste din Gange? Da, si imi aduc aminte ca si noi mancam carne de rechin, desi nu stiu cati dintre ei au avut bafta sa dea peste inotatori gustosi.

Hashishchandra Ghat

Cadavru arzand

Cadavru in flacari

Asa-zisul foc sacru, de la care se aprind oamenii... la propriu

Sincer, ma indoiesc ca toate povestile sunt adevarate, insa personajul e pitoresc iar ce spune e fascinant. Bineinteles ca am ajuns si la partea in care mi-a zis ca in situatii exceptionale se pot face poze, insa contra cost, banii urmand sa fie folositi pentru a cumpara lemne pentru familiile sarace. Si desi stiam ca rupiile vor intra de fapt in buzunarul lui, tentatia lucrului interzis e fantastica. Chipurile pentru a-mi demonstra ca e ceea ce spune, m-a luat pe malul Gangelui, la un metru de un rug arzand si o familie care turna apa in gura unui mort, inainte de a-l urca pe rug. Am facut fotografiile fara ca oricare dintre cei prezenti sa schiteze vreun gest de impotrivire. Mi-a aratat apoi focul care, se pare, arde nestins de sute de ani, din care se aprind toate rugurile de pe ghat. Am platit „sansa” cu 300 de rupii, fara sa am nici un resentiment pentru faptul ca am fost tras pe sfoara. Pozele si povestile valoreaza pentru mine mai mult.

Apus pe Gange