Jaipur, orasul roz

Faptul ca trenul intarziase trei ore si jumatate in seara dinainte, avusese si un rezultat bun: in loc sa ajunga in Jaipur la 3:30 dimineata, a ajuns la 6. Gara era deja plina de „petitori” pentru hoteluri, potentiali ghizi. Si pentru ca toate hotelurile la care sunasem cu o seara inainte erau pline, am am dat buzna in Biroul Guvernamental de Turism de langa gara, cu speranta ca voi gasi o lista de hoteluri decente. Am ales sa stau la o familie indiana, in speranta ca voi scapa de hoarda de escroci care abia asteptau sa puna mana pe turisti si sa ii jecmaneasca.

Insa daca v-ati imaginat ca functionarii guvernamentali in India sunt cinstea intruchipata v-ati inselat. Mustaciosul de la birou a incercat initial sa ma dea pe mana unui sofer de auto-ricsa sa imi arate niste hoteluri, si dupa aia sa ma plaseze la niste case de oaspeti nesimtit de scumpe. Pana la urma, dupa ce a vazut ca n-are pe cine sa fraiereasca, m-a plasat la o familie de indieni care avea o mica casa de oaspeti.

Am ajuns imediat, si am fost primit foarte cald de patron, intr-o camera curata, cu baie proprie si televizor (bine, nu puteau sa fie toate perfecte, drept urmare telecomanda nu mergea, si apa calda era doar pana la pranz). Insa zona, in afara orasului vechi, era extrem de linistita, curata (am vazut si eu primele case din India care arata in sfarsit locuibile, fara geamuri sparte, vopsea scorojita si igrasie pe pereti), iar patronul m-a sfatuit numai de bine in ceea ce priveste ce merita vazut si ce nu, cat sa dau pe ricse, unde sa nu fac cumparaturi si alte de-astea.

Dupa ce am dormit cateva ore si am beneficiat de un dus fierbinte cat am vrut eu (la hotelurile cu boilere apa calda nu tine mai mult de 5-10 minute), am plecat sa-mi indeplinesc datoria de turist–vizitarea orasului vechi.

Jaipur e capitala Rajasthanului, cel mai vizitat stat din India, statul elefantilor impodobiti, al maharajahilor si al turbanelor imense. E cunoscut si sub numele de orasul roz, datorita culorii cladirilor din orasul vechi. Initial colorate alandala, ele au fost vopsite in roz, culoarea ospitalitatii, in 1876, cu ocazia vizitei printului de Wales–iar traditia s-a pastrat pana in ziua de azi, desi rozul a ajuns un fel de caramiziu, iar casele in alte culori impestriteaza monotonia.

Daca zona de langa gazda unde stau e linistita, nu acelasi lucru se poate spune despre orasul vechi. Spre deosebire de cel din Varanasi, unde abia incap doi oameni pe o straduta, aici strazile au aproape 30m latime si sunt pline de motociclete, ricse si autoricse, carute trase de boi sau de camile si toate (in afara de ultimele) claxoneaza in draci. Poluarea e pe masura, asa ca m-am hotarat destul de repede ca n-o sa fac multi purici aici.

Stalp de iluminat

Primul obiectiv de pe lista era celebrul Hawa Mahal, Palatul Vanturilor. O cladire cu cinci etaje si balcoane filigranate, a fost construit pentru a permite sotiilor si concubinelor maharajahului sa urmareasca viata de pe strada, fara a permite ochilor muritorilor de rand sa ravneasca la frumusetea lor. In prezent palatul are aceeasi destinatie, numai ca in locul frumoaselor rajpute, cele care spioneaza trecatorii sunt maimutele care isi plimba fundurile nesimtit de rosii printre turisti.

Hawa Mahal

Hawa Mahal

Admirand orasul de la ferestrele din Hawa Mahal

Am trecut val-vartej apoi printre zecile de vanzatori care ma trageau de maneca sa ma uit la papusile, papucii si bijuteriile pentru care Jaipurul e faimos, insa am rezistat eroic (nu ca n-ar fi frumoase, insa in zonele turistice preturile sunt de cateva ori mai mari decat e normal). M-am refugiat in piata de fructe si legume unde m-am „destrabalat”, incercand toate ciudateniile de pe fata pamantului (inainte sa ma invidiati, pot sa spun ca am scuipat cam jumatate din chestiile pe care le-am gustat).

In piata

Taraba cu fructe

Dupa pauza binemeritata, am reluat traseul turistic, cu Jantar Mantar, un observator astronomic construit de maharajahul Jai Singh in 1728. Seamana mai degraba cu un decor din „Alice dincolo de oglinda”, cu constructii imense si ciudate, care de fapt sunt instrumente astronomice precise pentru calcularea eclipselor, a azimutului. Piesa de rezistenta e un ceas solar, a carui gnomon are 27m inaltime.

Jantar Mantar

Jantar Mantar

Jantar Mantar

Gnomonul ceasului solar din Jantar Mantar

Ceasul solar din Jantar Mantar

Ziua s-a incheiat cu ceva inedit–un film indian la Raj Mantar, cel mai celebru cinematograf la care ruleaza ultimele creatii ale Bollywood-ului (cum e cunoscuta industria cinematografica indiana). Nu stiu ce a fost mai interesant, cinematograful, care arata pe dinafara ca o prajitura imensa si pe dinauntru ca un palat din desenele animate de Disney, sau filmul. „Veer si Zara”, o melodrama obositoare de 3 ore, unde un pakistanez si o hindusa se iubesc din greu (platonic, nu va imaginati altceva), si unde scenele de actiune cu elicoptere sunt succedate de scene in care personajul principal canta timp de un sfert de ora si pret de o octava mai sus despre dragostea care ii macina sufletul (ce-i drept, pe sunet surround 5.1). Iar publicul era in extaz, urmarind cu sufletul la gura aceasta versiune moderna si asiatica de Romeo si Julieta. Eu m-am abtinut cu greu sa nu adorm.

Raj Mandir, ziua

Raj Mandir, seara

Raj Mandir, in interior

Iar intr-un final, la miezul noptii, cand publicul s-a revarsat din prajitura Raj Mandir, un dobitoc de rickshaw-wallah m-a plimbat o ora prin Jaipur fara sa gaseasca hotelul. Am ajuns cu bine, in cele din urma. Bine am zis eu, ca in momentul in care a trebuit sa bag cheia in lacat sa descui camera, cheia probabil ramasese sa viziteze orasul vechi, pierduta definitiv–asa ca proprietarul s-a trezit fara prea multe bombaneli si mi-a inmanat cheia de rezerva.