Dupa micul dejun m-am urcat intr-o ricsa si, dupa un „Mana, birjar!”, am ajuns ca un maharajah in fata Palatului Vanturilor din orasul vechi, de unde urma sa iau autobuzul spre fortul Amber. Si pentru ca, vadit, ma plictiseam, doi localnici s-au asezat jos si din doua cosuri au scos o mana de cobre si au inceput sa le cante. Probabil se plictiseau si ele, ca dadeau foarte apatice din cap. Si nici macar n-au catadicsit sa ma muste dupa cele 5 minute in care flautistii s-au straduit sa ma convinga sa ma apropii. Bineinteles ca nu pe gratis, ce v-ati inchipuit?
Am driblat vanzatorii si cersetorii si am reusit sa ma urc in autobuz, iar 11km mai tarziu coboram la baza dealului pe care se ridicau forturile Amber si Jaigargh. Si, nu numai pentru ca imi era lene sa urc pe jos pana la primul, am incalecat pe un elefant si „Dii!” la deal. N-a fost asa de simplu, cum va povestesc, insa am ajuns pe cea mai mare namila de pachiderm, care a inceput tacticos si plictisit sa urce spre fort. Unor stomacuri mai sensibile probabil tangajul le-ar fi daunat, dar eu eram prea preocupat sa echilibrez „saua”, ca sa nu ma trezesc alunecat pe burta elefantului. Nu de alta, dar era mascul.
Curand am ajuns la fort, trecand pe langa un alt elefant vopsit, cu 4 turisti in spate, care se oprise tacticos in mijlocul cararii sa-si faca nevoile. Daca va intrebati cum miroase, ei bine, cam ca intr-un grajd cu 20 de cai. Iar daca ai norocul sa calci in „balega” de elefant, norocul se intinde pana la genunchi (nu, nu mi s-a intamplat. Inca). La fort am dat peste niste elefanti mai sociabili si mai veseli. Dintre care o elefantica a dezvoltat o pasiune pentru mine. M-a usurat de o bancnota de 50 de rupii pe care i-a dat-o stapanului. Dupa care a pozat cu mine, si la sfarsit a dat noroc cu trompa, umplandu-mi mana de muci de elefant.
Fortul Amber, prima capitala a statului Jaipur, e interesant si nu prea. Probabil pentru ca dupa ceva timp toate palatele si castelele incep sa semene. Arhitectura si iar arhitectura, stil mughal (adica un fel de magic mix arabo-hindus), si un pavilion cu apartamentele maharajahului, odata decorate cu mii sii mii de oglinzi.
Un kilometru si ceva mai sus am dat peste celalalt fort, Jaigarh, unul dintre putinele forturi din Rajasthan care n-a fost niciodata capturat. E imens, dovada ca dupa ce m-am plimbat pe zidurile crenelate si am vazut Jayavana, cel mai mare tun din lume, am reusit sa ma ratacesc. Mi-a luat jumatate de ora sa gasesc iesirea. Minte creata a mai avut arhitectul–daca era invadat castelul, locuitorii probabil plecau iar invadatorii se mai invarteau cateva zile cautand semnele „Exit”.
La intoarcere am renuntat la elefanti. Am coborat per-pedes si m-am agatat de un autobuz pana in centrul orasului vechi. Si am profitat de neatentia soferului si am pozat „templul” de pe bord, cu statuete ale zeilor preferati, ghirlande de flori si betisoare parfumate. Aceste temple sunt nelipsite de pe bordul autobuzelor, insa n-am reusit sa-mi dau seama ce zei feresc de accidente si amenzi de circulatie–panteonul hindus are 330 de milioane de zeitati!!!!!!
Autobuzul m-a debarcat in mijlocul traficului nebun din Badi Chaupar, rondul de langa Palatul Vanturilor. Prima senzatie a fost ca mi-a pus cineva in gura o teava de esapament, dupa care auzul a luat una in cap, de la miile de claxoane care se incapatanau sa prinda ritmul traficului. Jaipurul o fi el roz, dar e cel mai poluat oras din cate am vazut pana acum, din toate punctele de vedere.
Si, inainte de a porni spre hotel, am dat un tur de forta prin Johari Bazar, unde m-am abtinut sa probez sari-uri si turbane, si unde m-am ratacit intr-un final. Obosit si plictisit, m-am felicitat ca am cumparat biletul de tren pentru Jodhpur pentru sambata seara.
Iar la plecarea din orasul vechi, m-am minunat de cate zmee zburdau fara sa le pese de poluare. E un sport care se bucura de o mare popularitate printre copii, mai degraba o arta care se pare ca isi are originea in scrierile vechi sanscrite.