Prima zi in deşert
N-au trecut bine 5 săptămâni de vacanţă şi m-a apucat dorul de casă şi plictiseala. Ştiu că pare ciudat sau chiar revoltător pentru cei care n-au ajuns până acum în India, ştiu că sunt o grămadă de chestii de văzut, însă la un moment dat te saturi de forturi, palate şi morminte, ţi se acreşte de bazare, pieţe şi tarabe şi ţi se face rău numai când te gândeşti că trebuie iar să iei rucsacul şi să urci în tren sau autobuz şi să bâţâi din picioare căteva sute sau mii de kilometri până la următoarea destinaţie. Aşa că safari-ul a venit la momentul oportun—ceva nou, inedit, care rupea rutina turistică şi care avea să fie şi ceva mai relaxant decât maratonul zilnic între hoteluri, monumente şi alte de-astea.
Nu ştiu de ce m-am trezit la şase, pentru că puteam să bag mâna în foc că o să întârziem. Pathan tot ne aburea că jeepul s-a dus să ia întâi frumoasele englezoaice (adică oximoronul), însă pe la 8:30 jeepul a apărut fără ele (probabil nu terminaseră operaţiunile de înfrumuseţare). Am plecat în deşert, la 40km de Jaisalmer, unde ne aşteptau cămilele, şi am ajuns în mai puţin de o oră. Am făcut cunoştinţă cu cămiloiul meu, Rupa, iar Joshua s-a ales cu unul mai tânăr, Papura. Cea de-a treia cămila, mai negricioasă, era în perioada de training şi aveam să vedem în curând o grămadă de mofturi din partea ei, de fiecare dată când trebuia să facă ceva.
Am verificat dacă primisem tot ce ni se promisese. N-am desfăcut bagajele, însă am zărit sticlele de whisky, o sticlă de Pepsi, grămada de pături şi carnea de pui. Care se prezenta sub forma a doi pui ascetici, cu pene care mai ascundeau găurile dintre coaste şi bineînţeles, vii. Starea aceasta n-a persistat mult timp. Hukam, bucătarul, a scos un brici bont şi i-a tăiat gâtul unuia dintre pui (de fapt, la cât de bont era briciul cred că mai corect e să spun că i-a rupt gâtul). A fost ”cojit” de pene în doi timpi şi trei mişcări şi pus la păstrare pentru masa de prânz.
Încălecatul n-a fost greu, deşi a trebuit să fac un fel de mişcare de taekwondo cu piciorul care trebuia aruncat peste şa. Rupa s-a ridicat întâi pe picioarele din spate, apoi şi pe cele din faţă, făcându-mi cadou o serie de senzaţii tari, care în zilele care au urmat au început chiar să îmi placă, mai ales că probabil arătam ca la rodeo. Mă orientasem bine cu alesul cămilei, pentru că Rupa era pe post de ”senior camel”, cu un CV bogat în activităţi de gen safari. Joshua mă urma în spate, călare pe Papura, iar Naran (ghidul) şi Hukam (bucătarul) mergeau pe jos, pe lângă a treia cămilă care protesta în zadar din cauza încărcăturii. De ”oximoronul” englezesc nici urmă… Naran ne spusese că au luat-o înainte cu jumătate de oră şi că probabil urma să ne întâlnim pentru prânz.
Există tot felul de legende despre mersul pe cămilă. Prima ar fi chestia cu scuipatul. Sincer, n-am văzut nici o cămilă scuipând (şi în ultimele două săptămâni de călătorie am văzut câteva sute bune de asemenea animale). În schimb, poluau aerul de fiecare dată când ridicau coada… de parcă ar fi mâncat fasole cu costiţă. Norocul meu era că eram pe prima cămilă, în schimb Joshua se strâmba nefericit în spatele meu de fiecare dată când Rupa îşi dădea ”aere”. O altă legendă e cea cu fundul care te doare de te ia naiba pe cămilă. Total neadevărat—şeile erau suficient de confortabile. În schimb erau foarte late, aşa că stăteam crăcănat şi nici măcar nu aveam scări în care să le sprijin. Drept urmare, în scurt timp m-am simţit cum se simţea probabil VanDamme când făcea şpagatul între două scaune. N-ai ce face, te obişuieşti, şi te alegi şi cu o mobilitate de invidiat.
N-am ce să va povestesc despre deşert decât că fiecare minut călare pe cămilă seamănă la perfecţie cu cel dinainte. Peisajul nu e ce vă aşteptaţi de la Sahara—există din belşug copăcei şi boscheţi care îl decorează şi, din când în când, stâlpi de înaltă tensiune. Cămilele merg în şir şi nu poţi să te întorci să vorbeşti cu persoanele din spate, pentru că apare riscul să te dezechilibrezi şi să cazi ca prostul din şa. Aşa că în scurt timp treaba devine relaxantă, ca un disc de pickup care se roteşte în gol şi zice: ”Copii, vreţi să vă spun o poveste?… … Copii, vreţi să vă spun o poveste?… … Copii, vreţi să vă spun o poveste?… … Copii, vreţi să vă spun o poveste?… …”
După trei ore de mers, am oprit să luăm prânzul la umbra unor arbuşti. N-am avut timp de plictiseală, că m-a lovit microbul numit ”birdwatching”, mai ales că foarte aproape era un cuib de vulturi de dimensiuni impresionante. M-am apropiat cu riscul de a încasa nişte pliscuri în cap, însă pasărea n-a sinchisit să se ia de mine şi a zburat într-un copac vecin. Şi de fiecare dată când încercam să mă apropii cât mai mult, îşi cam bătea joc de mine şi ”ţup!” (adică ”fâl-fâl”) în alt copac.
După prânz am urcat din nou în şa şi am pornit spre dunele de nisip, unde urma să petrecem prima noapte. Ceea ce a cerut încă patru ore de şpagat în şa. Partea bună a fost că am învăţat (cât de cât) să conduc cămila—ceea ce presupunea să ştiu să pleoscăi din limbă pe cerul gurii pentru a-l face pe Rupa să se mişte mai cu entuziasm. Oricum, entuziasmul dura între zece şi unsprezece secunde, aşa că a trebuit să pleoscăi aproape continuu.
Dunele erau într-adevăr un peisaj special. Mici, însă fără urmă de boscheţi, iar dacă îţi puneai mâinile la ochi ca nişte ochelari de cal, puteai să îţi imaginezi că eşti în Sahara.
Am debarcat între două dune unde am luat cina şi am avut parte de un apus frumos (şi foarte rapid), după care ne-am întins saltelele pe nisip şi, sub cerul liber şi doar trei pături fiecare, am adormit încercând să identificăm steaua polară.
