Jaisalmer
Jaisalmer. Un fort vechi, din 1156, construit integral (ca şi micul sătuc din jur) din piatră galbenă, motiv pentru care e cunoscut ca ”golden city”. E crescut ca o ciupercă în mijlocul deşertului, la numai 150km de graniţa cu Pakistan şi e punctul de plecare favorit pentru safari-urile pe cămile.
Trenul a ajuns în Jaisalmer la 5 dimineaţa. Am coborat în gară chior de somn, şi n-am apucat să ma dezmeticesc că au tăbărât pe mine o turmă de indivizi care trăgeau de mine să mă ducă la diverse hoteluri. M-am trezit brusc şi am aplicat ceea ce mă sfătuise doctorul din Jaipur: ”Releash the anger”. Am urlat un pic la ei şi s-au calmat, aşa că am reuşit să ies de pe peron, întrebându-mă unde voi găsi hotelul pentru care primisem o recomandare, ”Himalayan Guest House”. Norocul meu proverbial (proverbul zice că am petrecut probabil mult timp ÎN oliţă, nu PE) s-a dovedit a funcţiona şi de data aceasta: cum am ieşit din gară, un individ înfofolit în şal s-a apropiat şi mi-a arătat o carte de vizită cu Himalayan Guest House şi m-a poftit într-o ricşă. Era cât pe ce să urc, când m-a pocnit curiozitatea… sau mai degrabă dorinţa de a verifica ce ştiam despre hotel. Voiam să mă asigur că e în interiorul fortului, aşa că l-am întrebat pe individ—a zis că nu, că e în sat. Pliantul pe care îl aveam zicea altceva, aşa că am început să îl bombardez cu întrebări: cum îi cheamă pe patron şi pe fratele acestuia. A început cu S.F.-uri de genul că pliantul e vechi, mi-a dat nişte nume aiuristice, aşa că m-am lămurit: era unul dintre cei care te agăţau cu numele unui hotel faimos şi te duceau într-un bordei mizerabil. L-am alungat (aproape a trebuit să fac uz de tehnici de karate, noroc că rucsacul imens nu mă lăsa să fac tehnici à-la VanDamme).
La zece metri mai încolo, un alt individ cu o pancartă cu numele aceluiaşi hotel a început să se îndrepte spre mine. Am lăsat garda jos doar după ce mi-a răspuns la toate întrebările: patronul e Pathan, iar numele fratelui e Mathar. Mi-am urcat bagajele în jeep şi în zece minute am ajuns în fort, în faţa hotelului. Pathan şi-a făcut şi el apariţia, ne-a tratat cu tradiţionalul ”chai” şi ne-a rugat să avem răbdare până se eliberează ceva camere mai de doamne-ajută. Între timp am comandat micul dejun pe acoperişul hotelului şi am băut cu spor ceai după ceai, în compania lui Joshua, un american care aştepta şi el o cameră.
Joshua era fotograf în San Francisco pentru Patagonia, o companie de echipament outdoor, şi cutreiera India cu avionul şi kilogramele de echipament foto în spate. În timp ce discutam despre toate tâmpeniile posibile, Pathan a urcat scările din piatră galbenă, ascuns după un imens album cu poze din safari, cu un zâmbet care prevestea deja tehnici studiate de salesman. Nu i-a luat mult să ne prezinte oferta: pentru doar 750 de rupii pe zi ($17), urma să călărim în deşert pentru patru zile, în condiţii ”deluxe”: fiecare cu cămila lui (cămilă cu pedigree, nu cumpărată de la armată şi cu găuri de gloanţe în cocoaşă), mâncare din belşug—pui, orez, legume, chapati, fructe, fulgi, lapte etc., corturi, saltele izolante şi cinci pături de căciulă, whisky şi Coca-Cola, şi apă îmbuteliată din belşug. Şi toate astea în compania a două tinere englezoaice. Frumoase, în opinia lui Pathan, ceea ce pentru mine era un oximoron. Joshua a fost de acord, aşa că în scurt timp am şi plătit cele trei mii de rupii pentru patru zile, urmând ca a doua zi la prima oră să pornim spre marele deşert Thar.
Am lenevit în compania micului dejun până după răsăritul soarelui, ca nişte şopârle pe piatra galbenă de pe acoperiş. Într-un final am plecat în căutarea unei cafele în piaţa din jurul fortului. N-am avut parte de un succes fenomenal: 99% din restaurante aveau doar Nesscafe, cu un gust oribil şi departe-departe de ceea ce căutam. Într-un final, am găsit cafea italiană (adică espresso) la un hotel lângă fort, pe acoperişul căruia am ”şopârlit” încă ceva timp, savurând o cafea mediocră. Singurul deranj erau avioanele militare care şuierau pe deasupra deşertului, între bazele de la graniţă.
Ne-am întors la hotelul nostru, unde se eliberaseră camerele. Am primit o cameră incredibil de curată şi comfortabilă pentru cât costa—50 de rupii, adică doar un pic mai mult de $1, m-am delectat cu un duş şi am plecat să bântui bazarul aglomerat din jurul fortului. Mi-am cumpărat ce mai aveam nevoie pentru safari: o geantă pentru minimul necesar şi o pălărie din piele de cămilă, stil Indiana Jones.
Restul după amiezii plănuiam să îl consumăm la câţiva kilometri de oraş, unde se găseau cenotafele unor brahmani şi de unde se putea vedea un apus superb, având fortul în fundal. Ne-am învârtit de câteva ori printre monumentele funerare şi ne-am plictisit; având în vedere că apusul (ca orice chestie indiană) întârzia, ne-am întors în fort, unde măcar aveam ce face.
Am mai dat o tură prin bazar, Joshua făcând poze şi eu ciondănindu-mă cu vânzătorii care se agăţau de noi ca ploşniţele, şi am admirat superbele haveli (case ale bogătaşilor) sculptate din aceeaşi piatră galbenă.
Însă în cele din urmă, ni s-a făcut foame, aşa că ne-am îndreptat spre restaurantul Monica (bine că nu se chema ”Maricica”—aş fi fost mai surprins). Am savurat un pui cu ghimbir în compania unor vechi prieteni, Ron şi soţia sa, de care mă ciocneam accidental în fiecare oraş: la concertul Triveni din Varanasi, în Jodhpur la Yogi’s şi în fortul din Jaisalmer. Ni s-au alăturat şi Joshua şi un tânăr austriac, care s-a lăudat că ştie două cuvinte în română. După cum mă aşteptam, acestea erau ”Sugi p***”.