Lună: decembrie 2005

Cu riscul de a plictisi, pot să vă povestesc că vineri, 9 decembrie a fost o nouă zi de conferință, despre proprietate intelectuală, discuții înflăcărate cu Lawrence Lessig, promotorul unui concept numit Creative Commons, și cu Owen Dean, un avocat de la o firmă sud-aficană de avocatură, care reprezentau un compozitor local în procesul cu Disney pentru drepturile melodiei „The Lion Sleeps Tonight” de pe coloana sonoră a Lion King.

Seara s-a încheiat din nou, înghesuit în saună cu colegii din Argentina, Africa de Sud, Lituania, Estonia, Columbia, Kosovo, apoi iar în piscina rece, înapoi în saună, înapoi în piscină de vreo trei ori. După care am adormit buștean (în pat, nu în piscină).

Programul de conferință a continuat ca în celelalte zile, cu mici dejunuri englezești (adică la care poți să mănânci orice îți tună), cu discuții despre diversitate culturală cu Antonio Rudd din Bahamas și cu pauze de cafea și prăjituri. De terminat, s-a terminat mai repede și am plecat spre Brighton cu toată lumea, unde urma să vedem un concert de muzică simfonică.

Bineînțeles, am chiulit și am hoinărit timp de câteva ore prin oraș. E fascinant să vezi cum la 9 seara parcă toată lumea e ieșită în pub-uri, restaurante, cu trupe de jazz sau blues, deși e doar joi. În contrast, the Pavilion (un palat în stil Indian) în buricul târgului pare un Disneyland grotesc, iar în apropiere, Brighton Pier, un ponton și în același timp parc de distracții e pustiu și cu o atmosferă de Stephen King–te aștepți ca de după un colț să îți sară în față un clown malefic.

De vreme ce sunt tratat ca un lord englez, nu-mi permit să mă trezesc la ora 7, așa că am renunțat din nou la piscină, plimbări pe malul mării și alte chestii benefice pentru organism, și am lenevit până la micul dejun.

De la 9 la 6 seara, din nou, program de conferință. Discuții aprinse despre globalizare și proprietate intelectuală cu Gil Gilberto și Chris Yapp, de la Microsoft. Urmate de dezbateri în patru grupuri separate. Pentru că nu mi-am ținut gura și am pus întrebări incomode (despre ce a dat Microsoft la schimb pentru programatorii români, în afară de Windows, Office, XBox, tastaturi și mouse-uri), am fost pedepsit să fiu chairman la grupul meu de discuții. În pauza de prânz am tras o fugă pe malul mării, să nu zic că n-am văzut-o, apoi a urmat o nouă rundă de discuții, drept pentru care n-am simțit când a trecut ziua.

A urmat o binemeritată vizită la piscină, alternând ședințele de saună finlandeză cu ture în bazinul exterior cu apă rece, sub o ploaie tipică britanică. Mă mai invidiază cineva?

Programul s-a încheiat după cină cu o serie de conversații amuzante cu Chris Yapp despre Monty Python, operele lui Shakespeare scrise în klingoniană și despre cei câteva sute de cavaleri Jedi declarați la ultimul recensământ din Marea Britanie.

Mi-a fost lene să mă trezesc la 7 dimineața, cum îmi propusesem, pentru a vedea marea și a face vreo două ture de piscină. Am aterizat direct la micul dejun, pentru a degusta un mic dejun cu experimente gurmande de un rafinament extrem.

Toată atmosfera, de altfel, e unică. E exact confortul de care îți imaginezi că beneficiază lordul englez, începând cu fotolii de pe vremea străbunicii, paturi imense și adânci, camere mari cu tot ce ai nevoie, un restaurant cu un bucătar care le dă lecții francezilor, un centru cu fitness, spa, piscină și tot arsenalul, și bineînțeles o servire ireproșabilă. Singurul lucru care sucks-big-time este cafeaua–cel mai tare espresso pe care au reușit să-l facă era o apă de ploaie chioară cu aromă vagă de cafea.

La 9 a început conferința. Ca să nu vă imaginați că am plecat să mă distrez lenevind și îndopându-mă, vă pot spune că motivul prezenței mele la Bailiffscourt e conferința „Nurturing the creative economy”. E vorba despre rolul crecând al industriilor creative (arhitectură, design, teatru, muzică, mass-media, turism cultural și multe altele) în dezvoltarea economiilor în contextul globalizării, al brandingului de loc, proprietății intelectuale etc. etc. etc. (nu vă plictisesc cu mai multe detalii).

Prima zi a fost destul de plictisitoare, ascultând 20 de prezentări, printre care și a subsemnatului. Colegii de conferință sunt adunați de peste tot unde și-a înțărcat dracu’ copiii–începând cu România (de unde am apărut eu), Filipine, Bulgaria, Africa de Sud, Brazilia, Nigeria, Jamaica și încă o găleată de țări. Majoritatea oameni serioși, de prin ministere, ONGuri, tot felul de instituții. Notă discordantă facem eu (cu un tricou cu Southpark și o freză rebelă) și Muhamad, din Bosnia, care e îmbrăcat cu ce a găsit (pentru că i-au pierdut bagajul). Muhamad e consilier la primăria din Tuzla (al treilea oraș din Bosnia) și la doar 21 de ani vorbește 26 de limbi fluent (printre care și româna) și se descurcă bine în alte 6.

M-am trezit din somn la aplauzele de după ultima prezentare, la 17.30 și am tăiat-o spre piscina hotelului. M-am relaxat cu nesimțire într-un jacuzzi fierbinte sub cerul liber pe un frig cât de frig poate să fie în Anglia, am înotat în piscina acoperită și aproape am adormit în saună. Deja încep să sughit, nu mă mai invidiați!

După o cină copioasă și la fel de rafinată, am ascultat un nene care cânta telenovele la chitară–și pentru că am întrebat cu o privire inocentă cine e, am aflat că e Gil Gilberto, ministrul culturii din Brazilia. Supercool!

Treaba merge strună, teoretic. Practic, stau de 3 ore în aeroportul din Iași, așteptând să se ridice ceața. E ora 9 iar la 10 ar trebui să-și ia zborul cursa Otopeni-Heathrow (Londra). Așa cum v-am obișnuit, periplurile lui Habarnam al vostru (adică eu), servesc o doză de suspans–și pentru că am uitat să spun, plec în Marea Britanie pentru o săptămână la o conferință despre industriile creative, după care vacanțăăăăăă! în Maroc.

Dacă aș fi personaj de benzi desenate, în jurul meu ar pluti câteva mari semne de întrebare: prind avionul spre Londra? Dar trenul spre Brighton? Ce am uitat acasă (anul trecut, din fericire, singurul lucru a fost briceagul)? O să am și în continuare bafta să nu-mi rătăcească bagajul prin vreun aeroport? Și, din nou, când naiba pleacă odată avionul ăsta?

A plecat, în cele din urmă, la 9.45, cu 3 ore întârziere. Nu m-a consolat fantastic de tare că avionul era foarte curat, aproape ca o sală de operație, servirea excelentă și aterizarea de nota 10 în ropote de aplauze. Pierdusem zborul spre Londra și urma să plec la ora 1 prin Paris.

Pentru că am moțăit tot drumul, cred că aveam o figură tare dubioasă, altfel nu-mi explic cum de, în Paris, la îmbarcarea spre Londra, am fost pus să-mi scot nu numai cureaua, dar și pantofii, înainte de a trece prin detector. Oricum, dacă aveam o bombă în bagaj puteam să trec fantastic de ușor, pentru că francezii pălăvrăgeau între ei, fără ca oricare dintre ei să se sinchisească să arunce un ochi pe monitor.

Am coborât în Londra la 17.05 ora locală. Am urcat în Heathrow Express spre Paddington (o stație de metrou din Londra centrală) și m-am trezit aruncat în lumea Harry Potter. Începând cu controlorul de bilete din Heathrow Express, un negru înalt de doi metri și îmbrăcat într-o redingotă extrem de violetă, și continuând cu figurile spălăcite anglo-saxone, femeile urâte și arhitectura victoriană.

În Victoria Station, gara centrală londoneză, atmosfera harrypotteriană era atât de puternică (sau eu atât de obosit) încât nu m-ar fi mirat să văd un stol de vrăjitoare pe mături agitându-se pe deasupra trenurilor și călătorilor. Nu m-am mirat nici când în tren m-am trezit în fața unui tânăr care vorbea la telefon în italiană, a unui cuplu de unguri, un nene și o tanti cam în stare de ebrietate, și lângă doi negri care vorbeau o limbă africană (ceva de genul mgongo-bongo-makuka-ubungu). Dacă scoteam și eu un cuvințel în română, chiar că ar fi fost o atmosferă tare multiculturală în tren. Dar m-am abținut și am scos laptopul să scriu ultimele impresii de călătorie, în compania unei limonade cu gust oribil de sulf (care mi-a adus aminte de izvoarele de la Slănic Moldova).

În cele din urmă am coborât în gara din Arundel, sperând că am ajuns unde trebuia. Un taxi cu un șofer amabil și logoreic m-a depus în fața hotelului după încă zece minute și zece lire sterline. E impropriu să spun hotel și la fel de insuficient. Bailiffscourt Hotel e mai degrabă un conac în stil medieval, format din câteva clădiri din piatră în stil gotic, pe malul mării în West Sussex. Surprinzător, deși totul e antic, hotelul a fost construit în 1923 de Sir Walter Guiness, un lord din familia care ne-a dat celebra bere. Lordul s-a trezit că vrea un conac retro, așa că s-a apucat să strângă pietre vechi, scaune roase de carii, uși de biserică, tapiserii și gravuri și așa a apărut Bailiffscourt, unde până și ecranul TFT de la calculatorul recepției e îmbrăcat într-o ramă din lemn învechit.