M-am trezit in fata ferestrei, uitandu-ma plin de speranta la ocean care, degeaba, era plat. Asa ca am luat decizia de a lua autobuzul pentru jumatate de ora pana la Tamri, unde era de presupus ca sunt valuri.
Tamri
Erau, chiar prea multe. Oceanul clocotea ca o oala uitata pe aragaz, iar in plus beneficiam si de un flux puternic, asa ca mai mult am facut conditie fizica decat surfing. Cu toate astea, victoria e aproape: azi am reusit sa ma ridic pe placa. Ce-i drept, doar in genunchi si doar pentru o secunda, inainte de a lua o gura sanatoasa de apa cu nisip si o placa in cap. Sunt pe drumul cel bun.
Eu, incercand zadarnic sa ma ridic pe placa de surf
La intoarcere ne-a cules acelasi autobuz care, in urma cu doua saptamani, ne adusese din Essaouira. Jumatatea de ora din Tamri pana in Taghazout am petrecut-o in discutii culinare cu controlorul de bilete, care nu ma credea ca am facut tajina. Asa ca a trebuit sa ii explic ce prostii am facut, pas cu pas, ocazie cu care am primit si cateva sfaturi utile.
Incitat de discutii, am hotarat ca cina va fi tot in familie, ocazie cu care noul experiment intitulat „calmari cu portocale” a dat rezultate pe care cei doi flamanzi surferi le-au considerat comestibile (nu ca ar fi fost greu sa considere comestibil aproape orice chestie ingerabila).
Unul dintre calmari inainte de intalnirea cu tigaia
La 8 seara s-a luat curentul in tot satul, asa ca ne-am infiintat la magazinul lui Mhand unde, la lumina lumanarii, am luat lectii de djembe de la varul sau in clasa a 6-a pana cand s-a facut ora 10 si l-a chemat mama in casa.