‘Neatza e prea mult spus unui om care n-a putut sa-si incline scaunul din autobuz (pentru ca peruanul din spate era prea gras), unui om care trebuia sa se fereasca de peruanul din dreapta (care, cand adormea, avea tendinta sa cada cu capul in brate la mine), unui om care nu prea a dormit cele 10 ore de calatorie si a fost debarcat in Arequipa la 3.30 dimineata. Adica eu.
Am mai dormit doua ore in autogara, pe o banca de fier, cu capul pe rucsac si strangand in brate geanta cu aparatul foto. M-am trezit odata cu casa de bilete, la 6, ocazie cu care am aflat ca bilete spre Puno mai erau la 10.30 si poimarti (din cauza aglomeratiei de Craciun). Am cumparat biletul si am incercat sa profit de cele patru ore pentru a vedea ceva din Arequipa. Adica, in primul rand un mic dejun, la care am baut faimosul maté de coca, ceai din frunze de coca. Nu e nimic din ce ati crede, ci doar un ceai energizant—pana la urma, Coca Cola a avut extras din frunze de coca in compozitie mai bine de 40 de ani!
Mate de coca
Plaza de Armas (considerata cea mai frumoasa piata centrala din Peru) nu a facut o impresie extraordinara, ci mai degraba Iglesia de La Compañía, o biserica franciscana cu motive incase pe toata fatada.
Plaza de Armas in Arequipa
Dimineata in Arequipa
Iglesia de la Compañia
A urmat manastirea dominicana Santa Catalina, o adevarata oaza de liniste, o cetate in centrul orasului Arequipa, despre care mai bine las pozele sa vorbeasca (n-am chef de compuneri in stilul lui Sadoveanu, cu descrieri de peisaje).
Manastirea Santa Catalina
Daca am uitat sa mentionez ceva, a fost ca trebuia sa fie o zi execrabila in toata vacanta asta, si sper sa fi fost azi. Pe langa lipsa de somn, s-a facut simtita insolatia datorata sandboardingului si, colac peste pupaza, o toxiinfectie alimentara—probabil datorata portiei de ceviche cu creveti cruzi de cu o zi inainte. Si pentru ca trei ceasuri rele nu sunt de ajuns, in momentul in care am ajuns la autogara, mi-am dat seama ca imi lipsea camera foto. In starea in care eram, nu mai stiam daca o uitasem la manastire, daca imi cazuse in taxiul cu care venisem, sau daca—pur si simplu—imi fusese furata. Cursa cu taxiul, 15 minute pana inapoi la manastire a fost un calvar, insa faptul ca am regasit camera pe banca de la iesire, m-a mai readus la viata.
Am avut noroc ca taximetristul m-a lasat la o alta companie de autobuze, unde am reusit sa mai gasesc un bilet, asa ca iata-ma in drum spre Puno, cu intestinele si cu capul varza, insa cu camera la loc sigur in bagaj. Iar in Puno nu m-a mai interesat decat un dus fierbinte si SOMN, desi era ora 7 seara si pe strazi era agitatia dinainte Craciunului!
Autobuzul spre Puno
Turme de alpaca, care incercau sa ma mai inveseleasca pe geamul autobuzului…