Jurnal de motociclist

Cred ca am fost impresionat in egala masura de Motorcycle Diaries si de calatoria lui Ewan McGregor impreuna cu Charlie Bormann in jurul lumii, de m-am hotarat sa plec hai-hui.

M-am prezentat la ora 9 la agentia de unde urma sa inchiriez motocicleta, insa obloanele erau inca trase. Asa ca am tras o fuga spre un mic dejun, iar in momentul in care am terminat si m-am intors, lucrurile era deja pregatite—motocicleta, casca si ochelarii, manusi de vara si de iarna, jacheta si pantaloni de biker, protectii pentru tibii si genunchi, haine de ploaie, si ghidul—Alejandro. Motocicleta, o Honda Tornado de 250cc parea cam micuta, insa n-am facut mofturi, ca oricum era prima mea experienta serioasa de enduro, si preferam sa ridic de jos la prima cazatura un motor de 250cc decat unul de 800cc. Jacheta imi venea de minune, insa dupa ce am incercat sa probez 10 minute pantalonii prea mici, am ajuns la concluzia ca nu ma pot duce cu ei decat la un eventual gay parade. Protectiile pentru genunchi si tibii au intrat cam fortat, insa restul lucrurilor, inclusiv Alejandro, pareau ok. Traseul era schitat pe sase zile, plecand din Cuzco, trecand prin Pisac, Ollantayatambo, Santa Maria, Quillabamba, din nou Santa Maria, apoi Santa Tereza, din care urma sa plec spre Aguas Caliente. De acolo, planuiam sa urc pe jos sa prin rasaritul la Machu Picchu in prima zi a anului 2007, si sa ma intorc pe 2 seara in Cuzco.

Am parasit Cuzco echipati pe la 10, si nu bine am iesit din oras ca Alejandro m-a oprit sa ma intrebe daca nu-mi doream sa vad ruinele incase de la Sacsaywaman. Mai degraba decat mormanele de pietre acoperite de iarba, mi-a placut cum se pronunta numele locului—Sexy woman. I-am explicat lui Alejandro ca nu ma intereseaza ruine si monumente, pentru ca in cele mai multe cazuri… daca ai vazut una, le-ai vazut pe toate. Parerea mea.

Alejandro
Alejandro

Eram excitat de motocicleta, care era usoara si manevrabila, insa ma lasa rece (si la propriu si la figurat) ploaia care ne-a insotit aproape pana la Pisac, suficient insa pentru ca sa ne ude fleoasca si sa ne faca sa ne punem salopetele de ploaie, de un galben fierbinte, care ne faceau sa aratam ca o combinatie ciudata de lucrator la salubritate si sperietoare de ciori. Imediat ce le-am pus, s-a zis si cu ploaia, si mi-a luat cinci minute sa ii explic lui Alejandro conceptul legilor lui Murphy.

Am ajuns si in Pisac, unde lucrurile ar fi fost mult mai frumoase daca targul de „de toate” n-ar fi fost atat de tourist oriented, cu lucruri artizanale trase la xerox. Iar cele care imi atrageau atentia, de fapt imbinau frumosul cu inutilul intr-un mod care ma facea sa trec la urmatoarea taraba. Si tot asa, pana cand mi s-a facut mila de Alejandro care pazea de o ora motocicletele si bagajele, si m-am intors, am incalecat si dii mai departe.

Pisac

Pisac

Pisac

Pisac
Targul din Pisac

Am uitat pana acum sa aduc in poveste peisajul minunat. Seamana un pic cu Bucovina. Un pic. Muntii sunt mai inalti si mai ascutiti, mai verzi si mai abrupti. E mai cald (cand e mai cald) si e mai ud cand ploua. Si in loc de vaci LaDorna pasc lame. Iar tantile de aici n-au bundita de jder, ci niste fuste infoiate si palarii in cap. In rest, e superb, iti ia respiratia—ti-o poate lua de tot daca la urmatoarea curba te uiti la peisaj si nu la carosabil.

Sat traditional
Sat traditional din zona

Cald si bine, ca in povesti sau in vremurile bune din Lord of the Rings, trecem pe sub soare printre lame si varfuri verzi si incetosate. Se face dupa-amiaza bine cand ajungem in Ollantayatambo, un sat Inca viu, dupa cum ii place sa se autodescrie. Si chiar ar fi asa daca piata centrala (sper ca nu se cheama tot de Armas) e ticsita de autocare cu turisti, care fie viziteaza ruinele, fie se pregatesc sa plece pe Inca Trail, patru zile pe jos spre Macchu Picchu. Inca Trailul meu e mai deosebit, fie si pentru ca sper sa nu ma lovesc la tot pasul de gringos (cum sunt si eu, de altfel).

Din Ollantayatambo drumul urca curbe stranse timp de doua ore, pana la trecatoarea Abra Malaga la 4300m, de unde, cand isi face mila ceata, se vede varful Santa Virginia. Deja e frig-frig, am mucii haturi, cum se zice pe la noi, insa sunt incantat. Incepe coborarea, alte trei ore prin ceata. Una dintre ele trece cu mine cu ochelarii pe ochi, stergandu-i la fiecare minut, pana cand ma prind ca nu am viteza ca sa am nevoie de ei. Asa ca restul coborarii merge mai usor, si navighez relativ mai artistic printre gropi, balti si santuri lasate de camioane pe drumul de categoria forestiera. Sunt plin de noroi si ud, but it’s fun. Chiar si cand trecem printr-un rau din care imi umplu o gheata cu un pic de apa, ca sa nu ma rastorn de tot.

Abra Malaga
In trecatoarea Abra Malaga

Iesim din ceata la timp ca sa vad superba vale a raului Urubamba, inainte sa se intunece. Luam o pauza si imi scot protectiile, care mi-au blocat circulatia. Nu e usor, pentru ca picioarele mi s-au umflat, si imi ia mai bine de cinci minute de fiecare. Oricum, se pare ca nu sunt foarte utile, pentru ca de aici oricum nu mai e ceata, gropile sunt mai rare…

Plecam la drum spre Santa Maria, pana unde mai sunt 40 de km sau aproape doua ore. E intuneric, insa legile lui Murphy functioneaza imbatabil si orbeste. La zece minute dupa ce am renuntat la jambiere, intru pe o portiune cu pietre mai mari si pierd controlul, iar motocicleta cade peste picorul drept, strivindu-l de pietrele ascutite. Imi vine sa urlu, in schimb topai de durere pana cand pun piciorul in pamant. Pot sa ma sprijin in el, insa asta nu inseamna neaparat ca e rupt. Dupa zece minute, ma urc din nou in sea si plec mai departe, in ideea ca oricum nu am alta solutie. E greu sa folosesc piciorul pentru a echilibra motocicleta, insa nu imposibil.

Incercam sa depasim un sir de camioane si masini, insa un politist ne fluiera. Ne asezam la rand—s-a surpat un versant peste drum, a durat o zi sa-l refaca practicabil, iar pana acum zece minute s-a trecut din directia noastra. Acum sunt cam 50 de camioane si autobuze care trebuie sa treaca din partea cealalta. Asteptam, mult si bine, mai ales ca la fiecare doua camioane e nevoie de ajutor de la un buldozer cu sufa. Asteptam in ideea ca fiecare camion e ultimul… Insa nu e asa. Dupa o ora si jumatate, coada e la fel de mare.

Se aude deodata un uruit, si farurile camionului care vine incep sa se incline din ce in ce mai mult spre stanga. Se prabuseste din nou versantul de munte si aluneca cu tot cu camion. Buldozerul salvator intervine in ultimul moment sa salveze ziua, si reuseste. Insa politia declara drumul inchis.

Ne intoarcem 15km, spre un satuc, adica niste baraci de muncitori, in speranta ca vom putea gasi un loc de dormit. Traversam din nou raul, insa de data asta iau cate un litru de apa in fiecare gheata (care, culmea sunt si impermeabile, deci apa nu iese din ele. Si n-a iesit pana cand nu le-am scos, cand am ajuns la baraci.

La „bucatarie” observ un purcelus alb, pufos de Guineea, care topaie printre picioarele bucataresei. Apetisant! Norocul lui e ca supa calda de gaina si copanul de pui vin repede. Intre timp se rezolva si cu cazarea, intr-o magazie in care luam si motocicletele la somn. Imi vad piciorul inainte de culcare, care nu arata pe cat doare. Astept dimineata pentru un diagnostic mai bun, si ma scufund obosit in sacul de dormit. Noapte buna.