Ma trezesc dimineata cu noaptea in cap, pentru a ajunge la timp la aeroport. Sunt acolo la 7 fix, fericit ca la AeroCondor coada la check-in e mica. Stupoare insa! Se pare ca nu sunt pe lista de pasageri. Stiam ca in Peru e obligatoriu sa reconfirmi biletul cu 48 de ore inainte de zbor, insa eu il cumparasem doar cu o zi si jumatate inainte… Toate verifcarile de sistem, timp de jumatate de ora, telefoane date la agentie, au ramas fara nici un raspuns, asa ca mi s-a spus doar „ne pare rau!”.
N-am avut insa timp sa ma enervez mai mult decat era necesar si sa coc planuri de razbunare, pentru ca am vazut o persoana oarecum cunoscuta care se agita pe langa check-in „Señor Marius, señor Marius!”. Era femeia care imi vanduse biletul si care, gafaind, imi adusese un nou bilet la o alta linie aeriana, cerandu-si scuze de faptul ca linia aeriana nu ii confirmase biletul. Am rasuflat usurat, iar dupa inca doua ore de asteptat, eram in avion.
In Lima am stat in aeroport cinci ore, asteptand conexiunea pentru Iquitos. O zi deloc interesanta, petrecuta pazind bagaje, confirmand rezervari la zboruri, alergand de la un check-in la altul.
Si probabil ca ar fi ramas asa, daca n-as fi ajuns in Iquitos. Primul lucru remarcat la coborarea din avion a fost ca seara in Iquitos e mai cald si mai umed decat in dusul de la hotelul Royal Qosqo din Cuzco. Al doilea lucru, pe care nu se putea sa nu il remarc, a fost multimea de „taximetristi” care m-au asaltat la iesire „Cinco soles señor!”, „Dos soles, señor!”, „Trés soles, señor!”. Zic „taximetristi” pentru ca aveau mototaxiuri, adica un fel detriciclete motorizate. M fost asaltat la propriu, cu 20 de indivizi aproape calare pe mine—asa ca m-am amuzat un pic pe seama lor si I-am rugat sa se alinieze si am inceput „Din Oceanul Pacific, a iesit un peste mic etc. etc.”. Asa am scapat de jumatate dintre ei, cei care nu vor sa aiba de a face cu „locos”, adica cu nebunii. Din cei ramasi am ales unul cu o fata un pic mai cinstita, Fernando.
Iquitos noaptea
Douazeci de minute, cat a durat drumul pana in centru, am tot conversat cu Fernando despre Iquitos si jungla, despre localnici si despre multe altele. S-a oferit pana si sa-mi dea o harta detaliata a zonei, daca m-ar fi batut gandul sa plec in jungla. In cele din urma, m-a lasat la poarta hotelului. Aici, prima camera care mi-a fost oferita avea deja „chiriasi”, o familie de gandaci de bucatarie, sau mai bine zis „de jungla”, pentru ca erau mari cat aratatorul meu. Am refuzat si am ales o alta camera, mai curata si fara chiriasi. Dupa un dus rapid, am iesit sa vad orasul. Era seara tarziu, dupa 9, insa centrul era animat. A doua zi era ziua orasului, iar fiesta era in toi. Artificii, concerte, balci, nebunie.
Belen, cartierul care pluteste pe Amazon
Iquiteni petrecand de ziua orasului
Iron House, proiectata de Gustave Eiffel, adusa pe vapor si apoi carata peste Anzi, si reansamblata in Plaza de Armas din Iquitos
Am razbit pana in Plaza de Armas, la restaurantul Yellow Rose of Texas, unde auzisem ca il pot gasi pe Gerard Mayeaux, fostul sef al Biroului de Turism, si omul cel mai indicat pentru a da sfaturi.
Gerard Mayeaux
Yellow Rose e, intr-adevar, o oaza de Texas in mijlocul junglei amazoniene, doar ca pe langa sei de cal pe scaunele de bar, steaguri confederate si capete de vita impaiate, are si specificul local—piranha si crocodili uscati, piei de sarpe si tot felul de nimicuri indigene atarnate. Gerard a fost foarte amabil si timp de mai bine de jumatate de ora mi-a vorbit despre optiunile de a explora jungla off the beaten track, adica nu cu o agentie care face tururi la gramada. Alternativele mele erau indienii Cucama, care insa erau destul de departe de Iquitos, si Richard Fowler. Richard, veteran al US Army, pasionat de studiul reptilelor si un bun cunoscator al junglei, insa cu o mare problema—bautura. Am decis ca vreau sa ma risc, insa mai intai era nevoie sa îl gasesc pe Richard.
Yellow Rose of Texas in… Iquitos