Azi a fost ziua cea mare, plecarea spre jungla amazoniana. Dimineata a decurs accelerat, intalnindu-ma cu Richard pentru a verifica lista lucrurlor de luat, respectiv pentru a proba o pereche de cizme de cauciuc, iar apoi pentru a impacheta lucrurile, pe care le-am lasat la agentie la Alan, pana la intoarcere. Am cunoscut-o astfel si pe sotia lui Richard—Delicia—o amazonianca din clanul Wambissa al tribului Jivaro, cei cunoscuti pentru tehnica de micsorare a capetelor dusmanilor lor. Si pentru ca a fost o zi a noutatilor, am mai aflat ca Gerard a jucat in Motorcycle Diaries si ca Alan e organizatorul unei conferinte anuale internationale de samanism.
La pranz fusesem invitat impreuna cu Richard de catre Charlie, cu care am ramas la povesti mai bine de doua ore, cat Richard si Delicia au pregatit ultimele lucruri. Am conversat insa in engleza, pentru ca desi intelege romana la perfectie, lui Charlie ii venea destul de greu sa isi gaseasca cuvintele. Mult mai plin de energie decat cu o zi inainte, mi-a povestit despre diverse experiente traite de cand a venit in Iquitos, venire oarecum accidentala, deoarece intentia initiala era de a ajunge la samanii tribului Shipibo din Pucallpa. Cum n-a gasit bilete de avion pentru Pucallpa, a cumparat bilet pentru Iquitos, de unde n-a mai plecat de aproape doi ani.
Nu stiu de ce, insa, Charlie imi lasa impresia ca asteapta un leac magic pentru suferinta lui—prin yoga, meditatie si leacurile samanilor. Sufera vadit din cauza durerilor, insa nu manifesta, parca, dorinta de a avea contact cu lumea. Si, desi am vazut (si re-auzit de la Gerard) ca l-a bucurat nespus de mult vizita mea, Charlie nu pare o persoana sociabila si nu isi paraseste casa decat o data pe luna sau la doua luni, si doar pentru activitati absolut necesare.
Impreuna cu Charlie si Richard
Spre 5, Richard si Delicia au venit sa ma „culeaga”, cu un morman de rucsace de camuflaj ruginite trantite in spatele mototaxiului, si cu Delicia agitand amenintator un instrument-cleste pentru prins serpi. De aici, mototaxiul ne-a lasat in port, unde vasul care ne mai asteapta era ticsit, fara nici un loc liber. Loc pentru hamac, pentru ca pe cele doua punti, hamacele erau aliniate paralel, lipite unul de altul, si umplute de peruani. Am gasit in cele din urma un loc inghesuit de atarnat un hamac, si o banca sub care am bagat gentile. Impreuna cu Richard am stat cu ochii pe ele ca pe butelie, pentru ca portul si vaporul sunt pline de hoti care pandesc orice ocazie. Pentru a fi mai convingator, Richard pusese in evidenta maceta atarnata de rucsac si verifica la fiecare zece minute gentile cu lanterna.
Pe vas, cu destinatia Pevas
Pana a plecat vaporul, aproape de 9 seara, am stat la povesti, Richard fiind un sac fara fund la capitolul acesta. Am aflat astfel despre cum in Caraibe, la tropice, fermierii pacalesc merii—marul este un arbore peren, insa la tropice nu exista anotimpuri, asa ca fermierii, dupa ce culeg merii, rup frunzele; dupa cateva luni acestia infrunzesc si infloresc din nou. Astfel se obtin usor 2-3 culturi pe an.
Mi s-a facut sincer foame cand au inceput povestile despre mancare. Despre tarantule a la plancha, despre carne fezandata de pecari cu fasole, despre viermii din nucile de cocos si o gramada de alte ciudatenii, pe care n-as avea nimic impotriva sa le incerc.
In cele din urma, m-am intins in hamac si, leganat usor de miscarea vasului, am adormit aliniat ca sardelele, strangand bine in brate camera foto si pazindu-mi buzunarele. Noapte buna!
Ba bine ca nu! Nici nu adormisem bine, ca incepe sa ploua zdravan si, desi eram sub copertina, pana reusesc sa ma dezmeticesc, sunt deja ud pana la piele, buimac in haosul creat pe vas cu toata lumea care incerca sa isi rearanjeze hamacele si gentile. „Welcome to the adventure! It doesn’t get any better, it gets worse!”, imi ranjeste vesel in fata Richard, bagandu-mi lanterna in ochi. De cand am plecat din Iquitos, e mult mai vesel si mai agitat—doar ideea de mers spre jungla ii da alta energie. Tuna, fulgera, nivelul de mai jos al vasului e deja inundat, iar bagajele noastre aproape sunt maturate de pe punte de rafalele de vant si ploaie. Richard suspenda un alt hamac deasupra mea in care urca bagajele, si bineinteles ca toata apa din ele va curge pe mine toata noaptea. Ma asigur ca nu visez, pentru ca lucrurile care se intampla, cadrul si personajele sunt exact ca in filmele de aventuri. Ma astept in orice moment sa apara regizorul si sa strige „Cut! Mai tare cu ploaia, baietii din spate care tineti galetile.”