Yagua

Am facut dimineata un drum pana in Pevas, pentru a afla cand va trece vaporul spre Iquitos. Nu voiam sa pierd intoarcerea, mai ales ca pe 21 ianuarie dimineata urma sa zbor spre Lima, apoi spre Amsterdam, de acolo spre Bucuresti si apoi, pe 23, spre Iasi. Singurul vapor anuntat pentru perioada care urma era „Manuel”, pe 17, insa nimeni nu avea nici cea mai mica idee despre cand si cum urma sa soseasca. Telefon nu exista in Pevas, iar statia de comunicatii radio degeaba incerca sa primeasca informatii.

Dupa o bere calda pentru Richard, ne-am intors spre Pucaurquillo, oprind pe drum in Santa Lucia, un sat locuit de indieni Yagua, unde ne anuntasem venirea cu o seara inainte. Curaca, adica seful de trib, cu o sapca de baseball in cap si un tricou cu California Surf, ne astepta zambind la debarcader. Am fost invitati in casa mare a tribului, care la Yagua se numeste cucamera, nu maloca si e construita un pic diferit. Lumea din sat a inceput sa se adune, din ce in ce mai multe persoane, de parca am fi fost cine stie ce oaspeti de seama. Si, inainte de a ne da seama, ne-am trezit ca indienii se schimba de tricouri, blugi si sepci de baseball, punandu-si portul traditional—fuste din fibre de palmier, coroane din pene multicolore de papagal—si vopsindu-se rosu pe fata, cu ajutorul unor fructe achiote. Degeaba le-am zis ca nu voiam program turistic, ci eram doar interesat sa aflu despre traditiile si istoricul lor, ca indienii deja isi adusesera si consoartele, si ele vopsite, care insirau pe peretii cucamerei obiecte artizanale de toate soiurile.


Cucamera

Am inceput sa pun intrebarile pe care le aveam, si curaca a inceput sa-mi raspunda, insa cu toata bunavointa, n-am inteles o iota din dialectul Yagua, asa ca fiul sau s-a prin la timp pentru a traduce raspunsurile in spaniola. Asa am aflat ca Yagua sunt mult diferiti de grupul Bora-Huitoto-Hocaina cu care avusesem de a face. Provenind din zona raului Putumayo, au intemeiat Santa Lucia cu 50 de ani in urma, la doar un sfert de ora de Pevas. Desi convertiti oficial la crestinism, cei batrani vad toata treaba ca o religie de gringos, si cred in continuare intr-un singur zeu, Soarele. Sunt renumiti pentru indemanarea cu care vaneaza folosind pucuna, tubul cu sageti cu varfuri otravite. Si mai sunt renumiti pentru un lucru—cand au ajuns conquistadorii spanioli in zona si au avut conflicte sangeroase cu triburile Yagua, din cauza vestimentatiei traditionale (fuste, bluze, plete false din fibra de palmier) au crezut ca au dat peste legendarele amazoane, femeile luptatoare, de unde a venit si numele fluviului—Amazonas.

Dupa discutii a urmat si programul artistic inevitabil, dansuri si cantece tribale traditionale, in jurul stalpului central din cucamera. Salbatice si amuzante, acestea s-au terminat rapid, facand loc asaltului feminin cu comert cu obiecte artizanale. Nu eram foarte doritor, insa pentru a f politicos si a rasplati intr-un fel prestatia tribului, am acceptat sa cumpar ceva. In stilul caracteristic, am optat pentru ceva mai neobisnuit—coroana din pene a sefului de trib, impreuna cu coada falsa din fibra de palmier. Desi surprins un pic de cererea mea, curaca a dat jos repede podoaba de pe cap, cu ochii stralucind la vederea bancnotei de 20 de soli.

Imi mai doream ceva, o pucuna, arma traditionala a Yagua, si a fost randul meu sa fiu surprins sa aflu ca tot ce aveau era artizanal, tuburi cu sageti pentru copii si turisti. A durat mai bine de doua ore pentru ca sa dam, in cele din urma, peste un indian care avea acasa o arma reala, pe care am cumparat-o fara multa targuiala.

Reintorsi in Pucaurquillo, am reusit sa aflam prin radio ca vaporul avea sa ajunga in Pevas in noaptea care urma, la 4 dimineata. Asa ca l-am batut la cap pe Wellington sa ma duca sa-l vad pe Alfonso, seful tribului Huitoto. Conform obiceiului, am fost invitati in maloca, unde Alfonso nu s-a oprit din povestit decat dupa multe ore, noaptea tarziu. A fost una dintre cele mai coerente si mai interesante discutii avute cu vreun indian. Alfonso e curaca, adica sef de trib, dar in acelasi timp, e si curandero si vanator experimentat. Mi-a povestit nenumarate lucruri despre plantele din jungla si despre cum a calatorit sa afle despre cum utilizeaza plantele alte triburi. Am aflat despre metoda traditionala de vanatoare a tribului Huitoto, capcanele, si despre cum sunt ele construite pentru toate tipurile de animale, de la maimute la porci pecari si tapiri (sachavaca). Din pacate n-am putut sa mergem sa vedem capcana pe care o avea in functiune la un sfert de ora de mers de sat, afara plouand si noi trebuind sa plecam in acea noapte spre Pevas, pentru a prinde vaporul.


La povesti cu Alfonso

In tot timpul discutiei, Alfonso a pregatit ipi, cernand frunzele maruntite de coca. Wellington, in incercarea de a ajuta, a facut o noua boacana, a treia pe ziua de azi, dupa ruperea pilonilor casei din Pevas si infingerea sagetii de pucuna in gaina Yagua—a batut un sfert de ora in piua in care credea ca a pus frunzele de coca, pentru ca sa-si dea in cele din urma seama ca a batut in draci un sac gol.

La 1 noaptea trebuia sa plecam spre Pevas, asa ca ne-am intors acasa la Wellington, unde toata lumea era treaza, pentru a-si lua ramas bun. A fost locul unde m-am simtit cel mai bine in Peru, si oamenii cei mai calzi si mai primitori, si mi-a parut sincer rau ca trebuie sa plec. Gregory, socrul lui Wellington, mi-a daruit o coroana de pene Bora. Marcella, soacra, a pregatit o sticla plina cu aji negro, un sos iute din bucataria traditionala. Lila, sotia lui Wellington, mi-a atarnat de gat un sirag de coliere din solzi de peste si colti de wangana, iar Wellington o pucuna facuta de mainile lui. Pana s Jason, mezinul familiei, a avut un cadou pentru mine—o portie sanatoasa de pipi in momentul in care l-am luat pentru ultima oara in brate.

Am ajuns in Pevas la 2 noaptea, si am adormit intr-un hamac atarnat intr-una dintre baracile din port, in asteptarea vasului spre Iquitos.