Machu Picchu

Anul 2007 va fi probabil unul somnoros, daca e sa ma iau dupa cat de des am dat snooze la alarma care trebuia sa ma trimita val-vartej spre rasaritul de la Machu Picchu. Abia la 5 am fost apt sa fac ochi si sa o imi dau sufletul la cel mai masochist mod cu putinta, urcand treptele taiate in piatra de incasi, pret de 8 kilometri. Numai ca am uitat de piciorul accidentat si de lipsa prelungita de la activitati fizice solicitante de tip fitness, asa ca mi-a luat mai bine de doua ore sa ajung in varf. Din nefericire, suficient de mult incat sa pierd rasaritul. Din fericire, o ceata deasa i-a impiedicat si pe cei mai harnici sa-l vada.

Scari
Urcand spre Machu Picchu

Primul lucru pe care l-am remarcat despre Machu Picchu, chiar inainte sa-l vad, e ca e cea mai scumpa distractie din Peru. Biletul de intrare e $40, trenul de la Cuzco pana aici e $70 one-way, autobuzul pentru pensionari de la Aguas Calientes la Machu Picchu (8km) e $8. Asta in conditiile in care o camera la hotel costa de la $3 in sus, la fel si o masa cu trei feluri la un restaurant.

Machu Picchu

Machu Picchu

Machu Picchu

Machu Picchu
Machu Picchu, inclusiv vederea clasica

Trecand peste partea meschina, prefer sa las Wikipedia sa va spuna povestea sanctuarului din varful muntelui, pentru ca sta mai bine cu talentul si rabdarea decat mine. Ce pot spune, doar, e ca a meritat sa bat 400 km pana aici. Nu sunt un fan al muzeelor si ruinelor, ba mai mult, as putea spune ca, pentru mine, toate sunt la fel in mare masura. Si daca as fi vreun Ministru al Culturii, as da dispozitie ca toate ruinele sa fie reconstituite la starea initiala, nu lasate pe campii. Revenind la Machu Picchu, recunosc ca este impresionant, si nu ca arhitectura, ci ca locatie in varful unui pisc, un oras invaluit in ceata, misterios, un oras secret si pentru incasi.

Machu Picchu
Nici un rasarit, doar ceata deasa

N-am mai indraznit sa ma aventurez inca doua ore pe treptele inguste de pe Huayna Picchu, varful din spatele Machu Picchu, care pe langa ruinele sale proprii, ofera si o priveliste unica asupra cetatii secrete. Am devenit pensionar, si dupa trei ore hai-hui prin ruine, am coborat in Aguas Calientes cu autobuzul.

In Aguas Caliente n-am mai stat decat putin, suficient insa sa ma amuz de indarjirea cu care localnicii sustin ca numele corect al localitatii nu e Aguas Calientes (dat de izvoarele termale din apropiere), ci Machu Picchu Pueblo–halal incercare de rebranding, sa numesti un satuc dintr-o vale ceva de genul „Satul Varfului Machu”. Dupa care am luat trenul spre hidrocentrala, avand in vedere ca ar fi fost plictisitor sa fac drumul inapoi tot pe jos.

Jumatatea de ora petrecuta in tren a fost plina de surprize. Peruanul care statea in fata mea a inceput sa faca conversatie, si a trebuit sa raspund, incercand sa exploatez la maxim spaniola invatata de cand sunt aici. Am mai fost intrebat de unde sunt, insa raspunsul „Rumania” a fost descumpanitor pentru toti interlocutorii–cei mai destepti s-au abtinut de la comentarii de genul „Errr… Alemania?”. Insa taranul peruan din fata mea m-a lasat masca. Stia de Bucuresti, de Constanta, de Delta Dunarii, de Nadia Comaneci, de Ceausescu, de Chisinau si Republica Moldova, bineinteles ca si de Dracula si de Transilvania, insa si de campurile petrolifere romanesti, de vinuri si de inca alte cateva lucruri. Am continuat discutia, raspunzandu-i la intrebarile care le avea legate mai degraba de actualitatea din Romania, pentru a avea timp sa imi formulez in minte o intrebare clara in spaniola–cum de stie atatea? Raspunsul a venit repede si simplu. „Am studiat resurse naturale la Moscova timp de sase ani, acum mult timp. Iar in perioada aceea am si calatorit un pic, am vazut Odessa, Varna dar si Constanta”. N-am apucat nici sa-mi iau ramas bun, pentru ca tocmai coboram in statia de la hidrocentrala si peruanul atotcunoscator a luat-o la fuga sa prinda un loc in camionul pentru Santa Teresa. Insa nu m-a mirat, mai tarziu, sa-i vad poza si numele pe un afis electoral pentru primaria din Santa Teresa–inginerul Americó Rivas.

N-am mai oprit in Santa Teresa decat pentru lua bagajele lasate cu o zi in urma, si a alimenta („benzinaria” din sat, de fapt, e o bodega cu butoaie cu benzina, iar alimentarea se face cu o galeata si o palnie). Insa am facut un ocol, pentru ca la 2 km de sat se aflau niste izvoare termale, unde ne-am incalzit oasele si am inotat intr-o piscina exterioara (pretentios spus) inconjurata de pantele Anzilor si jungla.

Izvoare termale
La izvoarele termale langa Santa Teresa

Am trecut de Santa Maria odata cu lasarea serii si am oprit in Huyro, un satuc aparent mizer si minuscul, insa despre care Alejandro imi spusese ca produce ceai negru de foarte buna calitate. Ceai am gasit, la un magazinas, insa satul nu avea nici un restaurant sau macar o picanteria, asa ca ne-am indopat cu frigarui de vita si cartofi de la o localnica cu un gratar ambulant la coltul strazii.

Reintors la „hotel” (de fapt o hospedad destul de mizera, dar singura gasita), am fost oprit la o bere in stil peruan de catre familia care sarbatorea noul an in curte. Bere peruana inseamna ca exista o sticla de minim un litru si un pahar care se dau din mana in mana–bea primul, insa destul de incet, pentru ca se sta la povesti, dupa care sticla si paharul trec la urmatorul, si tot asa. Am stat si eu destul de mult la povesti, pentru ca sticla si paharul au trecut de cel putin patru ori pe la mine. Insa aveam ce povesti. Mai intai, m-au tras de limba despre ce fac, de unde sunt (surpriza, mezinul familiei stia macar de Transilvania si Dracula, stia ca e o legenda si vazuse un film pare-se istoric–insa a dat-o in bara cand a zis ca Vlad Tepes bea sangele turcilor invinsi). Dupa care a urmat povestea lor, mult mai interesanta decat a mea.

Povestea e legata de istoricul cultivarii ceaiului in Huyro, din 1913, si de familia La Torres, care detinea hacienda si care a adus un specialist in ceai din Sri Lanka pentru a imbunatati procesul de fabricare a ceaiului negru–tatal capului familiei cu care stateam la bere. Probabil ca n-as mai fi scapat in veci de povesti si bere, avand in vedere ca pasiunea mea pentru ceai n-a trecut neobservata, insa se facuse deja tarziu si a doua zi trebuia sa plec dimineata devreme spre Cuzco. Desi regret ca n-am dat curs invitatiei de a merge a doua zi si a vedea plantatiile de ceai si fabrica veche La Torres.