Iquitos e cel mai mare port de pe Amazon. E un oras fascinant, in care turistii trec neobservati, pentru ca are o aroma speciala, pe care (spre deosebire de Cuzco) gringos nu o pot covarsi. In plus, e un oras foarte sigur, fiind singurul din Peru in care politia de pe strada nu poarta pistoale. Poate si pentru ca aici se poate ajunge doar cu avionul sau cu vaporul, neexistand nici o sosea care sa lege orasul de restul tarii.
Iquitos a crescut de la un sat la ditamai orasul acum 150 de ani, cand a inceput febra cauciucului extras din arborii prezeni in jungla amazoniana. Dezvoltarea exagerata a dus la aparitia “baronilor cauciucului”, indivizi extrem de bogati, care si-au construit vile luxoase, placate cu faianta din cea mai scumpa, adusa din Portugalia. Gustave Eiffel a proiectat trei structuri de cladiri, care au fost fabricate, aduse aici cu vaporul in Lima, transportate cu catari si hamali peste Anzi, si reansamblate aici—din pacate doar una mai e in picioare, in Plaza de Armas.
Ma fascineaza Iquitos, si seamana un pic cu Iasul ca atmosfera—dupa cum imi spunea Björn, un prieten care a fost aici. Are tot cam atat de multa populatie (300–400 de mii), are o cladire de Gustave Eiffel (necunoscatorilor le aduc aminte ca Hotelul Traian si vechea Hala de peste din Iasi au fost proiectate tot de Eiffel). Se zice ca, la fel ca Iasul, ar fi plin de fete frumoase—sincer, prefer Iasul la capitolul asta.
Micul dejun l-am luat tot la Yellow Rose of Texas. Stiu, sacrilegiu, veti striga—mancare texana in jungla? Ei bine, micul dejun era o mixtura tipica, chilli texan si bacon, cu yucca prajita si cu sucuri de fructe din jungla (camu-camu, parca). In plus, e un loc pitoresc pentru a lua masa, si aveam nevoie de Gerard pentru a-mi da indicatii cum sa il gasesc pe Richard Fowler.
Am mers ceva pe jos pana la adresa data de Gerard, unde locuia Alan Shoemaker, un prieten al lui Richard. Intre momentul in care l-a sunat pe Richard si venirea acestuia, am apucat sa discutam ceva, si am aflat ca Alan e stabilit aici de 15 ani, insurat cu o localnica (ca si Gerard si Richard), si pasionat de samanism. A avut recent probleme cu sanatatea (peritonita cu septicemie si tromboze, aproape a ramas fara picior), iar tratamentul unui saman i-a salvat viata, dizolvand cheagurile de sange din picior. Nu apucam sa discutam mai multe, ca apare Richard. Are peste 50 de ani, e uscat si rough si e clar alcoolic cronic. Insa e recomandat de toata lumea ca fiind singurul care cunoaste jungla si care poate sa ma duca in zone neexplorate, in care indienii nu isi dau jos blugii si tricourile Nike pentru a imbraca fuste de frunze si a dansa salbatic pentru cativa soli. Schitam vag traseul care va merge pe la adevaratii Bora si inca cel putin doua triburi. Se pare ca vor urma doua saptamani de calatorie in jungla amazoniana, cu riscurile pe care le implica (triburi agresive, caimani si alte animale, tantari si tot felul de boli la care acestia fac curierat gratis), insa si cu promisiunea unei aventuri de neuitat. Cel putin, dupa cum povesteste situl lui Richard.
Richard „Aukcoo” Fowler e un personaj desprins din cartile de aventuri sau de pe Discovery Channel. La baza naturalist, specializat in herpetologie, are multe in lista din CV. E veteran al razboiului din Vietnam, unde a zacut timp de doi ani intrebandu-se zilnic daca va mai ajunge acasa. A crescut tigri si serpi. A ingrijit crocodili de toate tipurile dintr-o colectie privata din State. A lucrat si lucreaza cu tot felul de laboratoare pentru care colecteaza venin de broaste si serpi. Acum 15 ani s-a mutat in Iquitos, iar de 8 ani n-a mai plecat de aici. Cunoaste jungla mai bine decat oricare alt ghid si are o multime de povesti in geanta. Face calatorii de supravietuire in jungla si, pana acum, n-a pierdut pe nimeni. Studiaza si cunoaste plantele junglei si cum sunt utilizate ele de triburi, inclusiv in ceremoniile samanice ayahuasca. Si are o figura si un renume de alcoolic notoriu, care sper sa nu fie o problema in calatoria cu el.
Richard „Aukcoo” Fowler
Sunt norocos ca l-am prins proaspat intors dintr-o alta expeditie in jungla, cu un grup de asiatici, ca nu e sezon turistic in Peru, ca nu e recomandat de Lonely Planet si ca e mai greu de gasit in Iquitos. Iar cand ma intalnesc cu el, se vede ca abia asteapta sa paraseasca orasul si sa se reintoarca in jungla. Punem la cale cateva detalii, dar inca nu stiu incotro exact mergem. Insa Richard imi promite o aventura de neuitat, full-contact cu jungla, si ma convinge.
Profit de uratoarele cateva ore libere si ma indrept spre Belén, cel mai sarac cartier al Iquitosului, cunoscut ca „Venetia Amazonului”. Comparatia e deplasata, pentru ca Belén nu e turistic, nu e de bon ton si nu e, mai ales, ceva de laudat. Cartierul e aglomerat, galagios si mizer, iar cea mai mare parte a lui e formata din case si baraci de lemn plutitoare, care se ridica si coboara odata cu Amazonul. Oamenii traiesc aici in conditii deplorabile, devarsa resturi, fac baie si spala rufe in apa care curge prin fata casei, iar principalul mijloc de deplasare e canoea, care de multe ori abia iese 3-5 cm deasupra apei. Insa cu toate astea, lumea isi vede cat mai normal de viata, admira Amazonul de pe „prispa casei”, iar copiii se balacesc in jurul prispei.
Belén
Plec din Belén, insa ma opresc in partea terestra, neplutitoare, a cartierului, unde e o piata aglomerata si galagioasa. Testez fructe ale junglei, majoritatea de care n-am auzit si n-am vazut in viata mea, insa nu gasesc nimic care sa ma dea pe spate. Si abia dupa ce parasesc tarabele cu fructe imi dau seama ca pofta m-a facut sa uit de spalat fructe, maini, sau faptul ca anumite fructe mai zemoase, precum pepenii, pot fi contaminate in interior. Sper sa nu fiu tintuit la pat de dizenterie in primele mele zile in jungla.
Turul pietei se incheie cu o captura bogata de ardei iuti, dintre care favoritii mei sunt Charapita, mai mici decat o boaba de mazare si de-a dreptul mortali.
Ardei iuti: Charapitas, Rocoto, Aji miraflores, Aji limo, Misguinucho, Motelito si Puncunucho
La 7 sunt din nou la Yellow Rose unde Gerard ma asteapta sa mergem sa-l vizitam pe Charlie, un roman care traieste de doi ai in Iquitos. Sincer, sunt un pic sceptic cand Geard imi spune ca stie un roman in Iquitos, pentru ca am intalnit suficienti straini care fac confuzia Bucharest-Budapest sau mai rau.
Ajungem rapid pe Condomine 544, strada ce poarta numele unui baron al cauciucului care a dat numele prezervativului—condom. Gerard bate la usa si un barbat ii deschide. In urmatoarele 30 de secunde, indoiala mea referitoare la originea lui Charlie dispare, pentru ca barbatul imi da „buna ziua” in romana, chiar daca e cu un accent usor stalcit. Charlie are in jur de 50 de ani si barba si parul carunt. Daca nu ar fi slab, ar semana un pic cu George Lucas. E vadit emotionat de prezenta mea, ceea ce nu impiedica, insa povestile sa inceapa. Numele lui e Karol Pal si e originar din Covasna. A incercat sa fuga din tara de doua ori in anii ’80, a fost prins, inchis si batut de Securitate. A treia oara, in noapte dintre 23-24 august 1982, cand soldatii care pazeau frontiera erau inca ametiti dupa sarbatoare, a reusit sa fuga. A ajuns in Statele Unite, in Dallas, unde a lucrat in industrie, cu zacaminte si minerale, insa se pare ca intoxicatia cu metale l-a doborat. In 2000 a fost diagnosticat cu cancer si metastaze, iar doctorii nu i-au dat mai mult de 12-18 luni de trait. A inceput sa apeleze la medicina alternativa, si a ajuns in Iquitos, unde cu ajutorul unui saman si al leacurilor acesuia, starea sa s-a mai imbunatatit. Insa se vede suferinta pe fata lui, si din cand in cand se mai opreste din povestit si inchide ochii pentru a se readuna. Se vede, insa, ca e si placut surprins de surpriza facuta de Gerard, mai ales ca e prima data cand vede un roman si vorbeste romaneste (cu greu) dupa 25 de ani!
Iar seara trece repede, astfel ca la plecare ramane sa il mai vizitez si maine pe Charlie, impreuna cu Richard (cu care este prieten), inainte de plecarea noastra in expeditie.