Gata, ne plictisisem sa spunem Thiruvananthapuram, asa ca am luat un bilet de tren spre Alappuzha (fosta Alleppey). Experienta calatoriei cu trenul in India e unica, si chiar daca am mai trecut prin ea mai de mult, e la fel de interesanta.
Ne-am urcat la inghesuiala intr-un vagon „sleeper class”, adica un fel de vagon de dormit care are paturi rabatabile in loc de scaune. Toate vagoanele au gratii la geamuri si sunt sumbre si intunecoase, insa interiorul e plin de viata intodeauna. Am avut parte de multe familii cu copii galagiosi si alintati, de tineri obraznici care faceau ture si un sir neintrerupt de vanzatori—chai-wallahs, coffee-wallahs si, bineinteles, mancare. Am decis sa ne riscam la un orez, avand in vedere ca nu luasem micul dejun, insa biryani-ul cu legume care a venit cu doar zece minute inainte de a ajunge in Alleppey a fost mai bun decat multe mancate la restaurant. Sau ne era chiar asa de foame?
In tren
In Alleppey am avut noroc sa gasim o ultima camera libera la Palmy Residency, o casa in stil traditional, cu un indian foarte zambitor si saritor, Joseph, pe care l-am rebotezat José.
Templu hindus in Alleppey
N-am stat mult si ne-am indreptat spre strada centrala, Mullakal Road, pe care era in plin toi un festival de… shopping—adica multe, multe tarabe cu tot felul de mancaruri, de chinezarii de plastic si de haine. Foarte apropiat de bazarele de la noi, cu singura diferenta ca preturile erau in rupii si vanzatorii mai negriciosi. Am stat mult si bine la coada la o singura taraba, care vindea chili pakora, ardei iuti inveliti in ou si prajiti, care iti lasau gura apa (inainte) si foc (dupa).
Ne-am trezit la 6, chiori de somnul pe care hotarasem ca-l sacrificam pentru ca sa vedem un antrenament de kalarippayatu, o arta martiala specifica Keralei. Cel putin Adriana are gusturi similare cu ale mele, ceea ce presupune ca vrem sa stam departe, de obicei, de partea foarte turistica a Indiei, si ca preferam sa ne bagam nasul in locuri in de obicei turistilor nu le fierbe oala. Asa am ajuns la CVN Kalari Sangar, o scoala de arte martiale de langa templu. In interior, in ceea ce era efectiv o groapa de 4 metri adancime, antrenamentul incepuse. Vreo zece-douazeci de indieni isi faceau deja incalzirea aruncandu-si picioarele in aer, unsi cu ulei si avand doar o carpa alba innodata in jurul salelor si organelor genitale (cu rol de protectie impotriva privirilor, nu cred ca si impotriva loviturilor). Pe pereti atarnau sabii, scuturi, sulite, bate si niste chestii care aratau mai degraba a facalete de invartit mamaliga decat a arme albe). N-am aflat, din pacate, cum se folosesc armele, pentru ca dupa o ora de stat in mirosul de ulei ranced in devenire, si dezamagiti de lipsa spectaculozitatii, am plecat. N-am avut voie sa fotografiem nimic, ce sa mai zic de filmat, asa ca ma revansez cu un scurt film despre kalarippayatu gasit pe YouTube
Ne-am trezit de-a binelea abia la micul dejun, la Ariya Nivaas, un restaurant de langa gara, cu o cafea ca in copilarie—cu mult, mult lapte si zahar. Dupa care n-am mai avut rabdare sa stam si am tras o fuga pana la laudata gradina zoologica, in lipsa de alte atractii in oras. Partea placuta a fost sa vedem ca animalele (cu putine exceptii) erau bine intretinute si nu traiau in spatele gratiilor (exceptand cele foarte obraznice). N-am vazut picior de turist strain, ci doar familii intregi de indieni cu cei mai galagiosi si mai rasfatati copii din lume.
Urs himalayan si tigri
O ricsa (un fel de tricicleta cu motor) ne-a adus inapoi in oras, de unde ne-am hotarat sa atacam o alta ciudatenie, dintr-un sat de pe langa. Mai exact, Academia de Stiinte Magice, unica de astfel din Asia, infiintata de Gopinath Muthukad, un fel de David Cooperfield al Indiei, bineintes cu o mustata pe care orice macho de aici o afiseaza. Am dat nas in nas cu maestrul, care ne-a strans mana si… supriza… n-am disparut nici eu nici Adriana, nici n-am patit altceva. Am rasuflat usurati si am aflat cu stupoare ca maestrul nu tinea demonstratii in acea seara, scena fiind in reconstructie. Insa ca puteam sa venim in seara urmatoare si, chiar mai mult, sa stam cateva zile bune la cursuri de magie. Desi suna tentant, am refuzat, pentru ca Thiruvananthapuram devenise deja usor plictisitor si n-am fi reusit sa-l schimbam, oricate scamatorii am fi facut. Ne-am multumit cu un curs de magie pe DVD, si acasa promit ca facem o demonstratie, desi nu cred ca Adriana va accepta sa fie taiata in doua cu fierastraul de un incepator ca mine.
Gopinath Muthukad, un David Cooperfield cu mustata
Soferul de ricsa, care ne adusese pana acolo, ne-a carat mai departe 15 km spre malul marii Lakshawdeep, in Kovalam. Kovalam e o statiune facuta pentru turisti, insa voiam neaparam sa vedem oceanul sau marea (ne-am lamurit pe harta ca e mare, desi apa e la fel). Am tras o cearta zdravana cu soferul de ricsa care voia sa ne taxeze de trei ori tariful normal, i-am lasat banii pe „volanul” ricsei si am coborat pe plaja, sa ne udam picioarele in apa marii, in semn de solidaritate cu prietenii de acasa care isi uda picioarele cu zapada care le intra in ghete.
Kettu maran, un stramos al catamaranului
Farul din Kovalam
Si, pentru ca nesimtirea sa fie totala, ne-am lafait pe o terasa la marginea plajei, cu niste creveti gigantici (cat un rac), perpeliti la gratar si asortati cu orez cu nuca de cocos, pana spre apus, cand am revenit in oras, rupti de oboseala si satui de pronuntat numele orasului. Maine plecam de aici, macar din motivul asta!
Deja nu mai e nici o noutate faptul ca plec din nou in vacanta. Mai mult, a devenit un fel de reflex pavlovian la cel putin o parte dinte prieteni care m-au sunat de la inceputul lui decembrie sa ma intrebe unde mai plec anul asta. Ei bine, Habarnam a plecat din nou in India, insa nu singur ci cu o prichinduta, Adriana.
Asa e acasa
De ce India? Simplu–mi-a placut, sunt innebunit dupa mancarea indiana si, in plus, India de sud e cu totul altceva decat partea de nord pe care am vazut-o acum trei ani. Asa ca nu mi-a trebuit mult sa pun datoriile de creativ in cui si, dupa patru aeroporturi, trei avioane si 24 de ore pe drum, sa ajungem la 8 dimineata in Thiruvananthapuram, capitala statului Kerala. Zapuseala, palmieri, nisip si plaje servite de indata ce cobori din aeroport… o atmosfera propice sarbatorilor de iarna, dupa cum m-am obisnuit in ultimii ani.
Asa e in vacanta
Unii mai si muncesc, incercand sa lase oceanul fara peste
Altii asteapta sa vina nenea sa-si mute masina rosie, pentru ca sa poata pleca la film
India e locul perfect pentru o plecare fara nimic planificat in afara de biletul de avion–hoteluri sunt pe toate drumurile si pentru toate gusturile si bugetele, de la 2 EUR la 200 EUR pe noapte. Unul dintre ele s-a gasit si pentru noi, unde am picat lati de oboseala pana pe inserate.
Trezirea ne-a impins la gesturi turistice si am inceput cu ce era mai usor, o vizita la Sri Padmanabhaswamy, cel mai mare templu hindus din Thiruvananthapuram. Nu stiu daca voua vi s-au incalcit gandurile incercand sa cititi cele doua nume, eu pot doar sa atest ca le-am gresit si corectat de cinci ori de cand am inceput sa scriu. Indienii au o pasiune deosebita pentru nume din astea, supercalifragilisticoexpialidociouase. Inteleg ca sunt nationalisti si ca au schimbat Bombay in Mumbai, Calcutta in Kolkata si Madras in Chennai, insa ar fi putut sa gaseasc altceva pentru Trivandrum, nu Thiruvananthapuram.
Templul Sri Padm#%^?!&$@my
Revenind la vizita la templu, aceasta a durat mai putin decat a durat sa-i spunem numele, pentru ca doar hindusii au voie sa intre, strainilor fiindu-le absolut interzis. Asa ca am facut poza-vedere de mai sus si am plecat inapoi spre hotel. Doar ca in India neprevazutul nu te lasa sa-ti faci planuri, nici macar de scurta durata. In mai putin de un minut am dat nas in nas cu singurul turist pe care l-am vazut aici, o tanara hippie care intr-o singura expiratie ne-a spus ca intr-o cladire alaturata are loc un concert de muzica clasica indiana. In acelasi minut ne-am trezit aproape luati de mana si dusi intr-o sala cu scaune de plastic in care concertul a inceput imediat, de parca ne mai astepta doar pe noi.
Dupa concert, tanara (despre care am aflat doar ca era ucraineanca si ca urma sa plece spre Kollam) a disparut la fel de repede cum aparuse, fara sa ne lase timp sa ne dezmeticim. Asa ca ne-am intors lenesi pe jos spre hotel, facand doar un popas pentru a manca la Maveli Cafe/Indian Coffee House, o cafenea ciudata care semana cu turnul Babel, proiectata de un arhitect britanic obsedat de caramizi, pe nume Laurie Baker.
