Ora 5 dimineata a pus capat frigului si umezelii din hamac. Nu datorita vreunui fenomen natural, gen incalzire globala, ci pentru ca am coborat de pe feribot in Jenaro Herrera, impotriva curentului de vanzatori ambulanti (si, de data asta, probabil sensibil mai putini hoti de buzunare).
Viata la sat
Jenaro Herrera e un mix interesant intre un sat din jungla amazoniana, pe malul Rio Ucayali, si un set de programe guvernamentale de progres si modernizare rurala. Mai concret, exista strazi asfaltate, stalpi de iluminat public, scoala, farmacie si biblioteca. In schimb, e curent electric la generator, doar 2 ore pe seara; nimeni nu e nebun sa iroseasca benzina pe iluminat public; la farmacie nu gasesti mai nimic, dar la biblioteca e singura toaleta publica functionala din sat.
In Jenaro Herrera
Nu stiu daca e trist sau nu ca am ajuns aici un pic prea tarziu (doar vreo 10-15 ani), pentru ca in locul sanilor goi, al tunicilor din fibra de palmier si sulitelor cu varful otravit cu curare am gasit indieni in pantaloni scurti si tricouri Nike sau Diesel, adapostiti veseli la cateva terase improvizate, la o bere sau p gaseosa. In orice caz, nu a fost o surpriza, si ma indoiesc ca mai erau niscai triburi necontactate in zona—desi in Jenaro Herrera simti ca ai ratat la mustata epoca de piatra.
Noua generatie
N-am vrut sa zabovim mai mult de 2-3 ore in care Fernando (despre care am uitat sa va zic ca e de-al locului, avand familie aici) a procurat si ultimele provizii pentru mai departe. Am gasit si un peki-peki, o canoe cu un motor adaptat raurilor din jungla, care sa ne duca mai departe in adancul junglei, spre locuri oarecum mai departate de civilizatie, iluminat public si tricouri Nike.
In mijlocul Matses
Timp de aproape patru ore, sub un soare ucigator care batea din toate directiile, reflectat de suprafata apei, am navigat in amonte pe Rio Ucayali si mai apoi pe un mic afluent, Quebrada Aucayacu. Eram terminati, mai terminati cu siguranta decat zecile de iguane care se prajeau la soare pe cele mai inalte ramuri ale copacilor de pe maluri, asa ca ne-am bucurat nespus cand am vazut in fata intrarea in sat—de fapt o simpla placa scrisa cu vopsea, pe un mal mlastinos: Bienvenido Nuevo Aucayacu
Nuevo Aucayacu e un sat al tribului Matses. Matses inseamna oameni in limba lor, insa sunt mai cunoscuti drept Mayoruna, sau oamenii-jaguar. In prezent, doar 2000 de Matses mai traiesc intre Rio Ucayali si Rio Yavari, la granita cu Brazilia, si sunt printre ultimele triburi civilizate. Desi nu se mai cunoaste, zona in care eram avea o istorie zbuciumata, pe care am aflat-o de la Richard. In urma diverselor conflicte cu triburile Matses din zona, in anii ’60-’70 armata peruana a bombardat satele cu napalm, ucigand sute de indieni, printre care copii, femei, batrani. Dupa o perioada de groaza, a venit si randul repercursiunii—Matses au facut raiduri, inarmati cu arcuri si sageti, au ucis soldati si au luat ostatici misionari, carora le-au taiat organele genitale si i-au impanat cu sageti otravite. Bineinteles, n-am vazut picior de misionar pe aici.
In cele din urma, toata treaba s-a calmat, Matses s-au „domesticit” si acum poarta si ei tricouri branduite, sepci si pantaloni. Cu toate astea, stau in case pe piloni, cu acoperisul din frunze, facute fara a bate nici un cui, iar cei in varsta mai poarta insemnele tribului: tatuajele de pe obraji („surasul jaguarului”) si, ocazional, mustati lungi, dintr-o planta, pe care si le infing in gauri aproape invizibile din nari. Asa era si Pepe, un Matses de peste 60 de ani (care arata a 45), seful satului (sau apo), care ne-a gazduit in casa lui de oaspeti si care avea sa ne suporte acolo pentru o saptamana.
Pepe, un sef de trib bolnav de civilizatie
Crocodili si alte lighioaie
Mai rau decat la soare era doar in casa de oaspeti a lui Pepe. Peretii din scoarta de palmier huacapona, o inventie recenta data de o nevoie de intimitate (una dintre ultimele boli aduse de civilizatie), faceau atmosfera umeda din interior sufocant de calda si adaposteau de soare si o gasca de tantari flamazi. Asa ca am preferat varianta de a pleca intr-o mini-expeditie in amonte pe Aucayacu, pentru a incerca sa gasim ceva vietati de vazut.
Ora 3 s-a facut 4, apoi 6 pe nesimtite, pentru ca adierea de vant din barca facea mai multi bani decat soarele la 4 grade sud de ecuator. Iar inainte de 7 s-a intunecat, insa am continuat in amonte. Doar ca jungla e altceva decat o gradina zoologica—e ca-n padure la noi, din anumite privinte (sincer, probabilitatea de a vedea maimute sau bursuci, jaguari sau rasi, serpi sau serpi e cam aceeasi in ambele habitate). Fara ochiul ager al lui Fernando „Commando” n-am fi vazut nimic in afara de pasari, si nici macar pe acelea toate. Si mai ager a devenit pe intuneric, cand a reusit sa vada reflexia rosie a luminii lanternei in ochii unui mic caiman, aflat la mai bine de 30 de metri distanta. Va dati seama ca daca a reusit asa ceva, partea cu prins reptila cu mainile goale a fost un fleac. Am reusit sa-l eliberam dupa 5 minute, inainte sa muste pe careva.
Un caiman mic dar rau
Cea mai terifianta parte (cel putin pentru Adriana, daca nu si pentru mine) s-a desfasurat tot in intuneric, cu Fernando ochind un boa (tot mic, dar tot boa) intr-un copac deasupra apei. Timp de doua minute, cat Fernando a scuturat copacul pentru ca sarpele sa cada in canoe, am devenit brusc credincios si m-am rugat non-stop sa nu aterizeze direct in bratele noastre. Si, uraaaa, a functionat!