Coca si zambete

Incepusem deja sa ne obisnuim cu dormitul in hamac. Nu de alta, insa n-aveam de ales, cel putin pentru urmatoarele doua saptamani. La fel, ne-am obisnuit cu trezitul la 6 dimineata, adica la ceva timp dupa rasaritul soarelui. Si pana la 8 ne puteam bucura de un pic de relativa racoare si aer curat. Dupa 8 trebuia sa fii dus cu pluta sa stai afara, pentru ca n-ar fi durat mai mult de 10 minute sa te transformi intr-o friptura umblatoare, care ar fi trezit instincte canibale oricat de civilizati ar fi parut indienii Matses.

N-ar fi fost nimic mai placut decat sa lancezesti o zi intreaga in hamac cu o carte buna si o farfurie cu felii zemoase de papaya langa—daca nu ne-ar fi sufocat caldura din casa de oaspeti a lui Pepe. A trebuit sa treaca de ora 4 ca sa putem scoate si noi nasul afara, pentru a sari direct in rau. Am uitat complet de piranha, crocodili, serpi, lipitori si alte de-astea in extazul apei reci, de care n-am fost lasati sa ne bucuram singuri. A sarit langa noi, improscandu-ne, o intreaga gradinita de puradei cu gura pana la urechi. Eram probabil primii gringos pe care ii vedeau, asa ca inotau curiosi si hlizindu-se de fiecare data cand ne uitam in ochii lor. Ne-a atras atentia in mod special o fetita de 9-10 ani, care s-a recomandat „Sheila” in spaniola. Avea trasaturi aspre, insa un zambet larg ii aducea o lumina frumoasa pe fata. Dupa cateva zile, aveam sa o surprindem incercand sa cojeasca o trestie de zahar rupand-o cu dintii, oferindu-ne o expresie extrem de salbatica, la cealalta extrema a spectrului fata de zambetul luminos.


Sheila, fetita cu zambetul salbatic

Ne-am intors in casa transpirati leoarca de la drumul de doar doua minute dintre rau si casa lui Pepe. Aveam sa ne dam seama ca baia in rau reprezenta doar o alinare a suferintelor caniculare de peste zi, si in nici un caz o metoda de a fi curati. Deh, la trei grade sud de ecuator viata nu e asa de usoara pentru doi gringos veniti de la –10° C.

In casa, total indiferent la incalzirea globala, Wellington prepara mabe. Mabe sau ypi este un amestec din frunze de coca prajite cenusa de Cecropia, transformat mai apoi intr-o pudra fina. In Peru, frunzele de coca sunt consumate frecvent in special in Anzi pentru rau de altitudine, dar si pretutindeni in restul tarii pentru probleme digestive, pentru efectul energizant si alte proprietati benefice. E departe, foarte departe de cocaina. Cu toate astea, cu mii de ani in urma, indienii din Amazon au descoperit ca amestecand pulbere de coca cu cenusa din frunze de Cecropia, efectul frunzelor de coca este mult amplificat. E si normal, cenusa fiind o baza care potenteaza alcaloizii din frunzele de coca—principiu chimic care dus la extrem face posibila in laboratoare si cu baze puternice fabricarea cocainei. Mabe insa nu e drog, ci doar un energizant care cel mult iti anesteziaza limba si interiorul obrajilor. N-am reusit sa-i gasesc gustul, mai ales ca de fiecare data cand incercam sa iau o lingura de praf, jumatate imi ajungea in nas, innecandu-ma. In schimb, Adriana s-a declarat incantata de gust si avea sa imparta pentru restul excursiei proviziile de mabe cu Richard si Wellington.


Wellington pregatind de zor mabe

Am urmarit inseratul si venirea ploii din noaptea care urma intr-o plimbare cu canoea pe lagunele din jurul satului, incercand sa vedem cat mai de aproape delfinii roz si gri care isi faceau aparitia aleator, doar pentru a ne intarata. A trebuit sa ne declaram satisfacuti doar cu peisajele fantastice si o apa lina ca oglinda, cel putin pana cand am inceput sa simtim pe piele trezirea tantarilor dupa apus. Uitasem in rucsac spray-ul impotriva nesuferitelor insecte, care s-au declarat astfel incantate de o cina exotica, din doi gringos cu sange dulce.


O seara linistita pe Aucayacu (tantarii nu se vad la rezolutia asta)