De la arome plăcute la durian și ploaie

Din fericire, Brunei nu e doar doar un rezultat defazat temporal al ecuației USA + moschei = Brunei, ci are și o parte colorată și delicioasă. Unde puteam altundeva să găsim asta, dacă nu în piețele colorate și magazinele ascunse printre zgârie nori…

market2.jpg

Prin ceața din Pasar Gadong, navigând după satay (frigărui în sos de alune)

market1.jpg

Bineințeles că n-am reușit să facem sampling la toate băuturile colorate din piață

perfume01.jpg

Și nici la toate parfumurile cu nume exotice (Zam-Zam, Sultan of Brunei, Chendana, Raja Isteri)

Accidental, am descoperit și că există și altfel de nuci de cocos. Băusem de câteva ori suc direct din nucă de cocos (India, Indonezia) însă era pe la coada listei… până când am descoperit la o tarabă din Brunei că există două feluri de nuci de cocos: cele din Thailanda și restul. E o diferență cel puțin la fel de mare ca între Miss Thailanda și o turistă englezoaică, divorțată la pensie. Adică imensă. Ne-am îndrăgostit atât de tare de Thailanda din acest motiv, încât am fugit repede la ambasada din Brunei și am depus pașapoartele pentru viză!

coconut.jpg

Fascinantele nuci de cocos thailandeze

În orice caz, n-am putut să nu rezist să încerc un pahar cu suc din bunul meu prieten, durianul. Durianul e cel mai bun fruct din lume (aromă de banane cu iz de alune și textură de mango) dacă faci abstracție de duhoarea emanată (de ceapă putredă și râncedă). E simplu de înțeles de ce fructul e interzis în toate hotelurile din Asia și de ce are milioane de dușmani (nu sunt sigur, poate miliarde). Ultimul dușman declarat a devenit Adriana, care a avut de suferit tot restul zilei din cauza mirosului emanat de mine (iar eu a trebuit să mențin o distanță apreciabilă).

Durian durian-juice.jpg

Durian, cel mai iubit/urât fruct din lume

Pentru ca să o îmbunez pe Adriana, i-am propus o croazieră cu un water-taxi (ahaaaa, veți spune, deci există taxiuri în Brunei) pe apele din jurul capitalei, pentru a admira apusul soarelui, palatul sultanului (altfel ascuns privirilor muritorilor), moscheile și jungla din jurul capitalei.

Am negociat agresiv cu un barcagiu (pardon, taximetrist), pentru o croazieră romantică de o oră. Blestemul durianului însă a continuat, pentru că doar romantică n-a fost croaziera—a început să plouă torențial după cinci minute după ce ne-am urcat în barcă.

boatman.jpg

Turna atât de tare, încât n-am reușit să scoatem nasul de sub umbrele, așa că n-am avut parte nici de priveliști excepționale. Mai mult ne-am adăpostit cu barca pe sub podurile din Kampung Ayer, cealaltă față a BSB-ului—mii de case sărăcăcioase pe piloni, o adevărată Veneție orientală, contrastând puternic cu luxul Bruneiului.

kampung-ayer.jpg

Kampung Ayer. Nu, nu aici locuiește sultanul.

Am rezistat 45 de minute până când am realizat că nu există șanse ca ploaia să se oprească, dar că există șanse ca barca să se umple cu apă înainte de sfârșitul croazierei noastre romantice. Când am ajuns din nou pe ponton ne-am bucurat nespus de mult de senzația de pământ solid sub picioare (amestecată cu mirosul de frigărui satay), și ne-am tras sufletul. Am mai chinuit-o pe Adriana doar cu încă două minute în ploaie, pentru că nu puteam pleca din Brunei fără să fotografiez cadrul de mai jos, extrem de popular în toate broșurile turistice.

mosque3.jpg

Moscheea Omar Ali Saiffudien

Slalom printre moschei, malluri și autostrăzi

BSB (Bandar Seri Bagawan, capitala sultanatului Brunei) e un oraș fascinant. Nu e genul de destinație turistică gen Dubai (de altfel, n-am văzut picior de turist vestic în cele câteva zile petrecute aici). Nu e nici chiar exotismul de tip 1001 de nopți, cu Șeherezade, cămile și bazaruri…

E greu să găsești o paralelă pentru a descrie BSB, însă încercați să vă imaginați cum ar fi arătat un oraș din Midwest din Statele Unite prin anii ’90 dacă ar fi fost cucerit de arabi: un peisaj amestecat de zgârie-nori (bănci și instituții financiare), mall-uri, autostrăzi cu 10-12 benzi și moschei (obligatoriu cu acoperiș din aur).

mosque1.jpgmosque2.jpg

Jame’Asr Hassanal Bolkiah, cea mai impunătoare moschee din Brunei

Spun anii ’90 pentru că totul pare înghețat undeva în trecut, probabil perioada de glorie a sultanului, pe atunci cel mai bogat om din lume (și probabil perioada cu cea mai bună „recoltă” de petrol). Arhitectura, mașinile, mall-urile sunt cu vreo 15 ani în urmă, așa că n-a fost de mirare că am găsit în librării ghiduri Lonely Planet în țiplă, ediția ’92. Din fericire, mâncarea e bună și în termenul de valabilitate!

bsb.jpg

„Aș vrea să ne-ntâlnim la maaaall… Lalalalala”.

N-am servit McDonalds (Doamne-ferește, și nu din cauză că era coadă), ci mâncare halal, la un restaurant musulman plin de familii de localnici cu 5–6 copii (cel puțin). Cu burta plină, a fost cel mai greu a fost cu întoarcerea la hotel. Am constatat două lucruri interesante: în Brunei nu există taxiuri, și nici pietoni. Toată lumea are mașină, motiv pentru care nu există treceri de pietoni sau trotuare decât în buricul târgului.

highway.jpg

Așa că am avut parte de suficientă adrenalină traversând o autostradă cu 12 benzi (noroc că nu era oră de vârf) și mai apoi mergând trei kilometri pe banda 1 până în centru, încercând să nu fim călcați de camioane sau Ferrari-uri. Dacă citiți aceste rânduri, ele sunt dovada faptului că am scăpat cu viață (de altfel, viața în Brunei e foarte safe, cred că noi ne-am dorit cu adevărat să descoperim aventura).

Acasă la cel mai bogat om din lume

Ok, nu e chiar acasă (deși sultanatul din Brunei îi stă la picioare) și nu mai e cel mai bogat om din lume, de când Bill Gates a lansat Windows’95. Cu toate astea, maiestatea sa Kebawah Duli Yang Maha Mulia Paduka Seri Baginda Sultan Haji Hassanal Bolkiah Al-Mu’izzaddin Waddaulah ibni Almarhum Sultan Omar Ali Saifuddien Sa’adul Khairi Waddien (ăsta e numele întreg al sultanului) acum câștigă cam 100 EUR pe secundă, adică 8 mil. EUR pe zi. Fără să facă nimic altceva decât să conducă una dintre cele mai mici țări din lume—Brunei.

brunei-map.jpg

Am ajuns în Bandar Seri Bagawan (pe scurt BSB, capitala Bruneiului), după patru ore cu autobuzul din Miri. BSB nu e un mini-Dubai, cum probabil te-ai aștepta la câți bani are sultanul. Banii sunt făcuți din petrol, și se estimează că rezervele de petrol ale Bruneiului vor secătui în 5–10 ani, ceea ce îi ridică probleme serioase sultanului, care s-ar părea că va trebui să mai vândă din colecția de 7,000 de mașini din garaj.

mosque4.jpg

Moscheea Omar Ali Saifuddien, cu modeste acoperișuri din aur și barca regală parcată în fața ei, fix în buricul târgului. Pardon, sultanatului.

Deocamdată, cel puțin, totul pare să meargă excelent—o țară mică, liniștită, fără șomaj, fără criminalitate (exceptând corupția și potlogăriile pe care le fac rudele sultanului), cu un nivel de trai foarte ridicat. Am decis să rămânem câteva zile, să ne bucurăm de o variantă exotică a poveștilor din 1001 de nopți.

Lenevind în Miri

Ne hotărâsem să plecăm mai departe, spre Brunei, însă ratasem autobuzul de dimineață, așa că ne-am petrecut restul zilei lenevind în Miri. Deși un oraș curat, frumos și civilizat, pe coasta de nord a Sarawak-ului, Miri nu e genul de oraș în care să cauți șocuri culturale. Aventuri culinare, poate!

N-a fost greu să găsim locul potrivit, Seaworld Seafood Centre fiind chiar în buricul târgului și fiind destul dificil să treci de el fără să te împiedici de acvariile cu tot felul de vietăți care te rugau să le iei în farfurie.

seaworld.jpg

Seaworld Seafood Centre în Miri

shrimps.jpg

„Pick me, pick me!!!” strigau langustele din bazin

oysters.jpg

Iar stridiile (nevorbitoare) pozau în posturi cât mai sexy

bullfrog.jpg

„The chosen one” (cel din centru)

frog-cooked.jpg

Același „the chosen one”, de nerecunoscut în farfurie

fish.jpg

Și un coleg de suferință, red snapper pregătit la abur.

Crăciun pe drum

Ne petrecusem seara de ajun într-un hotel chinezesc mizer, cu igrasie și miros de mucegai, însă singurul deschis în Belaga. Cina a constat în două porții de noodles pregătite în două minute de o chinezoaică de la singurul magazin încă deschis în Belaga, un fel de chioșc la care se vindea băutură.

Tăițeii îi mâncasem dintr-o pungă de plastic, cu mâna (n-am avut tacâmuri sau farfurii de plastic), însă au fost cei mai delicioși din toată vacanța noastră în Malaezia.

Dimineața de Crăciun ne-am petrecut-o pe același drum forestier dintre Belaga și Bintulu, înghesuiți într-un 4×4 alături de o familie de localnici nefericiți (noi suntem obișnuiți cu stilul ăsta de sărbători).

miri.jpg

Am ajuns mai târziu în Miri, pe coasta de nord a Sarawak-ului, înapoi la civilizație, cu pomi cu globuri chinezești (un surogat pentru Crăciun), căldură și umezeală, dar gata de noi aventuri…

Cocoși, șefi de trib și multă ploaie

A doua zi ne-am trezit fără mahmureală—probabil singurii din tot satul, având în vedere că restul fie băuseră tuak, fie ascultaseră karaoke toată noaptea.

Încă nu eram decis dacă eram sau nu dezamăgit de incursiunea la triburile foștilor vânători de capete. Nu mai rămăsese nimic din tradițiile generațiilor anterioare—fără dansuri, fără port tradițional, fără ritualuri, fără cranii atârnate de grindă (îngropate de mult la insistențele misionarilor). În schimb, peste tot doar haine moderne, televizoare, casetofoane chinezești cu mii de beculețe, telefoane mobile și mult, prea mult karaoke.

Până la urmă am hotărât că a fost o experiență inedită. Probabil că mulți alți călători înaintea noastră au comentat la haine moderne, electricitate și alte schimbări, deși poate atunci mai erau păstrate alte tradiții, deja dispărute când am ajuns noi. Cu siguranță astfel de comentarii vor fi și peste ani—când va fi greu de găsit și ceea ce am văzut noi la cele două nunți.

sculpture.jpg

Una dintre puținele sculpturi tradiționale Kejaman, cu un cântăreț la sape călare pe un leopard.

Trezit înaintea noastră, Hamdani a simțit oarecum dezamăgirea noastră și s-a oferit să scurtăm incursiunea noastră în amontele Batang Rejang. Lipsa lui de entuziasm, împreună cu perspectiva de a asista la o seară de ajun de Crăciun în biserică urmată de o băută serioasă cu tuak ne-au făcut să renunțăm la planurile de a mai petrece câteva zile în zonă. Așa că ne-am luat rămas bun de la puținii săteni Kejaman care nu erau mahmuri după beția de la nuntă, am urcat în barcă și am plecat.

batang-rejang.jpg

Am plutit pe coturile Batang Rejang la vale, printre stânci ieșite amenințător din apă și cimitire Orang-Ulu ascunse în jungla de pe malurile râului. O parte dintre monumentele funerare, vechi de peste o sută de ani, se înalțău la șase metri pentru a proteja osemintele de apele crescute—un fel de case suspendate, care aduc aminte de tongkonan, casele morților din Tana Toraja. Pe vremuri, la înmormântările șefilor de trib, la picioarele monumentelor funerare erau sacrificați sclavi, îngropați de vii pentru a servi șeful de trib în viața de dincolo.

wedding2-grave.jpg

Monument funerar Orang-Ulu

Jocuri de noroc

După vreo oră de plutit mai departe spre Belaga, Hamdani ne-a arătat câteva bărci ascunse după un cot de râu. „Illegal cockfighting!” a zâmbit ghidul nostru. Am tras și noi barca printre cele zece ascunse și ne-am croit drum prin noroi până într-un luminiș în care era zarvă mare.

Luptele de cocoși, tradiționale în tot nordul Borneo, sunt ilegale de peste 20 de ani—asta însă nu oprește localnicii să crească niște exemplare extrem de sportive, și clar nu pentru ouă sau friptură.

cockfight-preparation.jpgcockfight-weapon.jpg

Cocoșilor li se atașează pinteni tăioși, înainte de a intra în ring

cockfight-start.jpgcockfight-duel.jpg

Lupta e crâncenă, sângeroasă și doar unul dintre combatanți rămâne în viață

cockfight-chickenwings.jpg

Soarta învinsului…

Am aflat ulterior că am riscat pedeapsa cu închisoarea (1 lună) sau amendă (250 EUR) pentru participarea la astfel de evenimente. Din fericire, în momentul în care barca cu polițiști a sosit, noi eram deja în barcă, din nou la vale pe Batang Rejang, mai jos de Belaga la un sat Kenyah.

Ultimul mohican

Am ajuns în Long Dungan, după o rafală de ploaie care ne-a udat la piele, sub privirile amuzate ale copiilor din tribul Kenyah care zburdau în veranda longhouse-ului.

kenyah-kids.jpg

Ne-am adăpostit de torente în casa lui Mr. Lahang, șeful de trib. La 67 de ani, n-are fir de păr alb în cap și e plin de viață și de povești (păcat doar că Hamdani nu era genul care să se omoare cu traducerea). Bătrânul ne-a primit cu ceai și banane, pe podeaua casei pline cu instrumente sape, scuturi și săbii. De altfel, e singurul din regiune care mai știe să sculpteze și să picteze—pe vremuri tribul Kenyah era renumit pentru frumusețile pe care le descoperea în lemn; astăzi arta e aproape pierdută, iar obiectele pe care le găsești în magazinele cu suveniruri din Kuching sunt făcute la marginea capitalei pe bandă rulantă, de meșteri chinezi sau malaezieni.

shields.jpg

Mr. Lahang, ultimul bastion al artei Kenyah

shields-kenyah.jpg

Și două dintre scuturile pictate de el

Am petrecut aproape două ore sorbind ceai și forțându-l pe Hamdani să ne traducă din poveștile lui Mr. Lahang. Ceaiul s-a terminat, a început să se însereze și ploaia să devină din ce în ce mai amenințătoare—așa că am plecat.

before-rain.jpg

Ploaia ne-a prins când mai aveam cinci minute până în Belaga. După încă un minut, motorul bărcii s-a oprit, înecat în fum. N-am știut ce se defectase, însă curenții ne-au tras la vale, fără să putem ancora la un mal. Am plutit prin ploaia torențială aproape o oră, spre seară, când un prieten al lui Hamdani a reușit să ne găsească și să ne preia spre Belaga. Atunci a fost primul moment în care am apreciat impactul tehnologiei moderne—fără telefonia mobilă soarta noastră ar fi fost mult mai nefericită în ajunul Crăciunului din 2010.

La nuntă la triburi

Dimineața ne aștepta devreme, împreună cu Hamdani, la un kopitiam musulman. Ocazie cu care mi-am propus să țin minte o rețetă excelentă—suc de morcovi cu lapte și gheață (încercați voi până când ajungem noi acasă).

Hamdani ne anunțase deja că vom avea ocazia să asistăm la două nunți Orang-Ulu, așa că am frunzărit magazinele din Belaga (nu multe la număr, chinezești și universale toate) în căutarea unor cadouri. N-am găsit nimic mai creativ decât două termosuri pentru ceai, pe care însă le-am ambalat frumos pentru a nu ne face de rușine.

Am coborât fără să ne rupem gâtul pe bârnele alunecoase de la debarcader, până în barca lui Hamdani, și am plecat în sus pe Batang Rejang.

marius-hamdani.jpgadriana.jpg

Pe Batang Rejang, spre noi aventuri

Prima nuntă. Uma Kahei.

După jumătate de oră sau mai mult, am debarcat în Uma Kahei, un sat Kayan mai sus de Belaga. De la aceste triburi Kayan au preluat majoritatea celorlalți localnici pasiunea pentru sportul vânătorii de capete. Însă misionarii i-au făcut să uite de astfel de pasiuni, și să le înlocuiască cu dragostea pentru Iisus. Cel puțin formal, pentru că în biserică, unde avea loc cununia religioasă, doar pastorul era atent și pios. Restul spectatorilor din biserică, plictisiți de prelegerea care dura deja de câteva ore, își găsiseră alte ocupații—copii se fugăreau, adulții se jucau cu telefoanele mobile, iar mirele adormise în rolul principal.

wedding1-bridegroom.jpg

În Uma Kahei, la nunta urmașilor vânătorilor de capete

Într-un final a obosit și pastorul, așa că lumea s-a întreptat bucuroasă spre longhouse, unde îi aștepta deja mâncarea. S-a încins o petrecere cu localnici hămesiți, care însă a durat cât a durat și orezul cu pui din farfurii. Adică nici mai mult, nici mai puțin decât un sfert de oră. După care toată lumea a mulțumit (civilizat, de altfel) și a dispărut. Așa da eficiență!

wedding1-food.jpg

Veselie mare la nuntă, cât a fost de mâncare

Aveam două nelămuriri, însă Hamdani ne-a răspuns la amândouă. Nuntă în postul Crăciunului? Acceptabil, pentru că e singurul moment în care toți membrii familiilor se reîntorc la longhouse, din toate colțurile Sarawak-ului. Nuntă în timp record? De data aceasta, nu era ceva normal, însă bunica mirelui tocmai plecase dintre ei, așa că petrecerea și chefuiala au fost ținute la un minim acceptabil.

A doua nuntă. Kejaman Lasah.

Fără mâncare și fără săteni (sau doar cu câțiva care își făceau siesta), nu avea sens să mai petrecem timp pe capul celor din Uma Kahei, așa că am urcat din nou în barca lui Hamdani și am plecat mai departe pe Batang Rejang, spre a doua nuntă. (Trebuie să mărturisesc că e un record personal, în condițiile în care în țară mă mențin cu o dietă de maxim două nunți pe an).După încă o oră am ajuns în Kejaman Lasah, un sat al tribului Kejaman, parte din marele grup Orang Ulu. N-am fost întâmpinați de sălbatici cu pene și sulițe sau de roiuri de săgeți, ci de săteni chercheliți, îmbrăcați în tricouri și blugi, care chiuiau veseli la apariția bărcii noastre.Chiuiturile s-au potolit repede, când și-au dat seama că sunt niște străini și nicidecum mirele și mireasa pe care îi aștepta tot satul.

wedding2-wait.jpg

Tribul Kejaman așteptând barca tinerilor căsătoriți

wedding2-shooting.jpg

Pușca e pentru efecte sonore, nicidecum pentru vânătoarea capetelor de oaspeți inoportuni

Veselia nu s-a potolit încă, ba dimpotrivă. Văzându-ne, sătenii și-au dat seama că e rost de încă o rundă de tuak (rachiu tradițional de orez). Găletușa cu rachiu a apărut imediat, împreună cu 5–6 săteni care mă invitau să cinstesc. Din fericire, am reușit să-i fentez după primul pahar, fără multă zarvă, iar restul paharelor au fost distribuite în mod echitabil între ei.

wedding2-man.jpg

Fan Manchester United, cu dinții stricați de la prea mult betel

wedding2-drinking.jpg

Invitație la chefuială

wedding2-oldermen.jpg

După câteva pahare, toată lumea știe brusc să vorbească în engleză

wedding2-girls.jpg

De partea cealaltă, fetele gătite așteaptă și ele sosirea mirilor

În cele din urmă, a sosit și barca mirilor, s-a lăsat cu împușcături inofensive, chiuituri și pahare bonus cu rachiu. N-am reușit să ne dăm seama care sunt mirii, pentru că în barca respectivă sosiseră cel puțin zece noi persoane. Însă am urmat convoiul care se întrepta spre longhouse, unde mâncarea era deja înșiruită în așteptarea flămânzilor (incluzându-ne pe noi, bineînțeles).

wedding2-food1.jpg

Un fel de prânz târziu, la nunta din Kejaman Lasah

După ce toată lumea aliniată de o parte și de alta a farfuriilor a curățat tot ce era de mâncare, a urmat siesta—fix ca la prima nuntă. Am rămas aproape singuri, până când canicula de după masă ne-a doborât.

Singura parte neplăcută a fost siesta. Vina îi aparține guvernului Sarawak-ului care insistă ca sătenii să renunțe la longouse-urile din lemn (din motive de prevenire a incendiilor) și să se mute în case solide, din cărămidă și acoperiș de tablă. Fără să se gândească la noi, bineînțeles, care numai n-am fiert în camera din podul casei șefului de trib Kejaman, la peste 50 de grade.

Din fericire, spre seară am reușit să evadăm din cameră și să ne întoarcem la nuntă (sau în locul în care presupuneam că va continua nunta, întreruptă după amiaza din cauza caniculei.

Ne-am întreținut (mult spus pentru niște zâmbete și trei cuvinte în kejamano-engleză) cu câteva doamne bine din trib, care se zgâiau la noi. Într-adevăr, poate pentru noi nu era nimic deosebit să vedem un trib din mijlocul junglei din Borneo, îmbrăcat în tricouri Adidas și dând SMS-uri pe telefonul mobil, însă ele nu mai văzusera români în viața lor, așa că măcar cineva era încântat.

Doamnele respective erau și singurele care mai păstrau din vechile semne Orang-Ulu: mâinile și picioarele tatuate și urechile lungi, deformate de la cercei de jumătate de kilogram fiecare.

wedding2-smoking.jpg

O doamnă bine Kejaman, fumând „trabucuri” tradiționale, din tutun și frunză de banane

wedding2-feet.jpg

Tatuaje tradiționale Orang-Ulu

wedding2-oldlady.jpg

O simpatie imediată și reciprocă

După lungi momente de așteptare, a început și nunta propriu zisă. Ne-am bucurat de dansul tucanului (hornbill dance), specific triburilor Orang-Ulu, în care un bărbat cu o căciuliță ciudată din păr de animale mânuiește cu o grație de balerin două evantaie din pene de tucan (sau de curcan, nu garantez autenticitatea).

wedding2-hornbill.jpg

Dansul tucanului

A urmat o nouă tură de mâncare (nu știu unde ar mai fi putut să încapă), după care au apărut, în cele din urmă, mirele și mireasa. O pereche inedită—el un Michael Jackson din anii mai negricioși, slab, mic și cu paiete; ea destul de frumușică, dar de două ori mai mare decât mirele, cu perspective de evoluție în greutate și circumferință (după o analiză sumară a soacrei mici).

Momentul serii (și deliciul spectatorilor) a fost când am dus cadoul mirilor. Din fericire, nimeni n-a desfăcut pachetul să vadă termosul din anii ’60 cumpărat din Belaga, ci doar telenovela în care doi străini au venit de peste mări și țări să cinstească nunta cu prezența lor.

wedding2-gifts.jpg wedding2-gift2.jpg

Momentul serii—oferit cadouri și pozele obligatorii cu mirii

wedding2-public.jpg

Audiența, fascinată și emoționată de prezența noastră—o telenovelă cu un singur episod, live.

Reveniți de pe scenă în mijlocul publicului (oarecum nu foarte în centrul atenției), am așteptat ceva tradițional în continuare. Tradițional la modă acum în Malaezia (implicit și la mama naibii în jungla din Borneo) e să cânte toată lumea karaoke. Au început socrul mare, a urmat soacra mare și soacra mică. Ne așteptam ca următorul să fie socrul mic, însă ne-am înșelat. Persoana care a luat microfonul era Mr. Jani, un consiler local (evident și politician), care a întrerupt spectacolul karaoke cu un discurs politic de mai bine de jumătate de oră.

wedding2-politician.jpg

Mr. Jani, la un mic karaoke politic

N-am mai rezistat (mai ales că nu voiam să ajungem la microfon), așa că ne-am fofilat de la nuntă. Am adormit greu, chinuiți de orele de karaoke care au urmat și de căldura din incubatorul în care eram cazați.

Miezul junglei

Am căutat timp de trei ore o mașină care să ne ia din Bintulu spre Belaga. Dacă spre alte zone erau autobuze sau minivan-uri, spre Belaga se putea merge doar cu „ia-mă nene”, unde nenea respectiv trebuia să aibă un 4×4 serios, capabil să se descurce cu 150 de kilometri de drum forestier prin junglă.

Aproape ne pierdusem speranța, învârtindu-ne prin jurul Li Hua Plaza și tot întrebând, până când un tânăr cu ochi alungiți și fălci rotunde ne-a promis că ne ia, dacă ne înghesuim pe bancheta din spate a unei Toyote HiLux. N-am făcut mofturi și ne-am trezit înghesuiți între un adolescent cu țepi în cap (la modă în Malaezia, o fi oare din cauză de prea multă ploaie?) și o tanti grasă cu dinții stricați și roșii de la mestecat prea mult betel.

După patru ore de țopăit pe bancheta din spate datorită gropilor, admirând când frumusețea junglei din Borneo, când peisajul deprimant dat de alunecările de teren cauzate de defrișări exagerate, am ajuns în Belaga. Un sat mic la mama naibii, în miezul junglei, din câteva clădiri agățate pe malul Batang Rejang-ului.

Batang Rejang

Batang Rejang, Amazonul din Borneo

Nu ne-a fost greu să dăm de persoana pe care o căutam, Hamdani Louis, cel cu care voiam să plecăm mai departe. A dat el de noi, Belaga fiind prea mică pentru ca sosirea noastră să treacă neobservată.

hamdani-louis.jpg

Hamdani Louis, ghidul nostru pe Batang Rejang

Ne întoarcem din drum

În căutarea unor triburi mai tradiționale, trebuia să ne continuăm călătoria în amonte pe Batang Rejang, timp de șase ore, până la Belaga.

Bineînțeles că nimeni nu știa dacă barca spre Belaga merge sau nu. Am aflat abia când am ajuns pe debarcader, la 8 dimineața, că nu va fi nicio barcă, pentru că nu e suficientă apă pe Batang Rejang. N-am avut încotro, și ne-am luat bilete de întors la Sibu. După care ne-am înecat amarul cu două halbe de Guiness pline cu cafeaua de dimineață, la un kopitiam (un fel de restaurant/cafenea, obligatoriu cu personal chinez, obligatoriu extrem de sictirit cu turiștii).

kopi-tarik.jpg

Nu e bere, cel puțin nu așa de dimineață

Nimic interesant de povestit despre restul zilei—cele nouă ore de dat prin bărci și autobuze de la Kapit la Sibu și apoi la Bintulu. Poate doar faptul că Bintulu înseamnă „locul de adunat capete” (tăiate de băștinași) și că noi am scăpat totuși întregi. Din nou… Însă nu suficient cât să mai îndurăm încă cinci ore într-un 4×4 până în Belaga.

Acasă la vânătorii de capete

Eram într-un final mai aproape de faimoasele triburi de headhunter-i din Borneo. Pe vremuri, aceste triburi dăduseră mult de furcă rajahilor albi din familia Brooke, și treziseră imaginația multor generații de călători—cu siguranță ultimii fiind noi.

Deși fascinați de descrierile lui Charles Hose din cartea The Pagan Tribes of Borneo, nu ne așteptam să vedem triburi necontactate. De fapt, nici nu ne-am fi dorit foarte mult, având în vedere că ținem să păstrăm ceva intact pe umeri…

chief.jpg

Șef de trib Iban (sursa: Tropenmuseum)

orang-ulu.jpg

Războinic Orang-Ulu (sursa: Tropenmuseum)

Practica vânătorii de capete ajunsese acum 100 de ani la rang de sport. Triburile Iban împrumutaseră deja obiceiul de la sălbaticele triburi Orang-Ulu, din adâncurile junglei. Pentru ca un cap să fie „valabil”, el trebuia tăiat dintr-o singură lovitură, cât victima era încă în picioare. Dacă victima era deja moartă sau căzută, se considera că spiritul victimei e deja plecat, iar capetele nu mai aveau nicio valoare, ba chiar puteau aduce ghinion.

Capetele erau mai apoi prinse cu fibre de ratan și atârnate la afumat, apoi atârnate de grinzile casei, cam cum atârnăm noi globurile în pomul de Crăciun. Fără niciun fel de considerație pentru feng-shui sau igienă (capetele erau apoi hrănite, mai ales la sărbători, cu mâncare îndesată între maxilare sau în orbitele goale ale ochilor).

old-smoked-skulls.jpg

Foto: Charles Hose

Lăsând deoparte lecția de istorie, ne-am aventurat în junglă, la o oră și ceva de Kapit, spre Rumah Bundong, una dintre cele mai vechi „case lungi” din zonă, veche de peste 130 de ani.

iban-bridge.jpg

Rumah Bandong

Casele lungi (longhouses) sunt deseori sate întregi care împart aceeași casă, cu o lungime de zeci sau sute de metri, în care locuiesc uneori peste o sută de familii. Ce e interesant la Rumah Bandong e că e o casă făcută în întregime din lemn, în stil tradițional, în condițiile în care majoritatea caselor lungi sunt făcute în zilele noastre din materiale moderne (ciment, prefabricate etc.) pentru a preveni incendiile.

Orice longhouse are două zone interioare—zona comună, în care oamenii își petrec timpul ziua lucrând sau socializând și care e un coridor lung, de abia îi vezi capătul; și locuințele private, în care se intră din zona comună.

iban-longhouse.jpg

Zona comună din longhouse

Din fericire pentru noi, hobby-ul cu tăiatul capetelor a încetat acum peste 50 de ani, însă bătrânii (care pentru fiecare cap tăiat își făceau un tatuaj) își mai aduc aminte de acele vremuri.

iban-man.jpg

Bătrân din tribul Iban, cu câteva tatuaje—însă fără capete tăiate la activ

Ca dovadă a sângerosului obicei, de grinda din zona comună erau agățate vreo zece tărtăcuțe de nefericiți dușmani, însă ferite de ochii curioșilor și acoperite cu un sac. Ies la iveală doar la sărbători mari, când tot tribul dansează în jurul lor și le dau de mâncare—la propriu, înghesuind orez și carne în orbitele craniilor înnegrite de fum.

iban-skulls.jpg

Un sac cu capete, atârnat de grindă

skull.jpg

Și un exemplar la vedere

În rest, viața decurge normal, fix ca într-un sat din România:

iban-woman.jpg

Bătrânii muncesc…

iban-tv.jpg

…tineretul se uită la televizor

iban-kid.jpg

…sau suflă în vuvuzele

iban_kitchen.jpg

…iar la bucătărie e gol, pentru că părinții sunt la muncă, nu în Italia ci în Kuching sau Sibu

Poate doar la nivel de detaliu să mai existe diferențe față de satele din România. Pe pereții caselor lungi, în loc de „Răpirea din serai”, sunt trofee de vânătoare, săbiile de tăiat capete (just in case…) și diplome nenumărate pentru donat sânge—singurul hobby sângeros cu care au mai rămas foștii vânători de capete.

iban-diplomas.jpg

Trofee de toate felurile