Pe Batang Rejang

Gata, am plecat din Kuching. Era și momentul. Triburile vânătorilor de capete ne așteaptă (sperăm cu intenții bune), undeva în amontele Batang Rejang, la câteva zile de drum.

Prima parte, de la Kuching la Sibu, am făcut o confuzie—am cerut bilet la clasa I pe barcă. Doar că în Borneo, first class înseamnă de fapt congelatorul ambarcațiunii. Ciudat e că butonul de pornit/oprit aparatul de aer condiționat era unul și același cu butonul de pornit/oprit barca. Și mai ciudat e că era ticsit de malaezieni care păreau extrem de încântați de cele zero grade din compartiment. Noi nu—tocmai de iarnă și temperaturi negative fugisem din țară.

sibu-boat.jpg

Pe barcă, spre Sibu

După patru ore pe mare, am intrat pe Batang Rejang, cel mai mare fluviu din Borneo, un fel de Amazon local, pe care am ajuns la Sibu. De acolo, încă patru ore, altă barcă, alt orășel—Kapit, în mijlocul junglei.

rejang.jpg

Pe Batang Rejang

kapit.jpg

În Kapit

Am debarcat în Kapit, unde ne-a luat ceva timp să scăpăm de un ghid local, Joshua, recomandat pare-se de Lonely Planet, care ne-a urmărit peste tot în timp ce căutam un hotel. Poate că am avut noroc că a fost greu să găsim un hotel cu camere libere (era un fel de conferință a unor politicieni și totul era plin, pentru că poți număra hotelurile din Kapit pe degetele de la o mână).

N-a mai contat că numele hotelului era un elogiu adus pasiunii malaezienilor pentru temperaturile scăzute. Ne-am prăbușit în pat la Greenland Inn rupți de oboseală, amețiți de atâta dat în bărci, dar gata de noi aventuri în ziua următoare.

La piață

Am ajuns pe o ploaie torențială la piața de weekend din Kuching, Pasar Minggu, unul dintre evenimentele săptămânale, cu potențial culinar pentru localnici și potențial cultural pentru noi.

market-rain.jpg

Ne-am scufundat într-un spectacol de culori și mirosuri de tot felul, de la flori și clătite cu unt și alune (yummy!), la pește uscat și pastă de creveți (greu de înțeles pasiunea locală pentru chestiile fermentate sau uscate cu un miros ucigător de pește), la ardei tare iuți, ferigi comestibile și multe alte fructe și legume de care n-am auzit în viața noastră.

chilies.jpgsomething.jpgfreshfish.jpgdryfish.jpgprawns.jpgwild-ferns.jpgunknown.jpg

Viața la sat

Dimineață am plecat spre Sarawak Cultural Village, un fel de muzeu al țăranului din Sarawak, cu principala deosebire că țăranii din Sarawak pe vremuri tăiau și colecționau capete, la fel cum țăranii de la noi colecționau vaci sau oi.

Triburile din Borneo sunt cunoscute sub denumirea generică de Dayak, însă sunt peste o sută de grupuri etnice diferite—Iban, Bidayuh, Kayan, Kenyah etc. cu limbi diferite și obiceiuri la fel de diferite.

Am hoinărit printre casele lungi (longhouses) din sat—case care găzduiesc zeci de familii, uneori un sat întreg, caracteristice tuturor triburiloe Dayak. Până la urmă, am ajuns la concluzia că cele mai interesante sunt triburile Orang Ulu („oamenii de departe”—Kayan, Kenyah, Kejaman și alții), aflate însă la sute de kilometri de Kuching, în miezul junglei din Borneo, la granița de sud cu Kalimantan (partea indoneziană a Borneo).

longhouse.jpg

Longhouse Orang Ulu

sape-player.jpg

Un fel de cobzar, cu o versiune locală a cobzei, denumită Sape

sape-builder.jpg

Și un lutier local, supărat că nu reușește încă să acordeze sape-ul

O demonstrație de sape

După câteva ore de umblat hai-hui printre casele oamenilor, a bătut gongul pentru un show cultural (muzici și dansuri tribale), la care s-au adunat imediat toți turiștii. Ne-am conformat și noi, doritori să fim cât mai la curent cu tradițiile locale. Și nu ne-a părut rău să vedem artiștii locali în acțiune, destul de curajoși pentru că dansurile presupuneau ridicarea unor greutăți de 20 de kg în dinți, sau rotirea ca titirezul cu un băț de 4m înfipt în buric.

mortar-dance.jpg

Dans Iban. Nu cred că e profitabil să fii dentist la triburile astea.

stick-dancer01.jpg

Un gest a-la Bruce Lee, care nu prevestea ce avea să urmeze

stick-dancer.jpg

Interpretarea locală a dansului din buric, înfipt în vârful unui băț de 4 metri

A urmat un dans al tucanului (hornbill dance), executat impecabil de un tânăr Kayan, care după aceea s-a apucat de spart baloane cu un tub cu săgeți

blowgun.jpg

Războnic tradițional Kayan practicând sportul național—spartul baloanelor cu sarbacana

Piesa de rezistență a fost însă finalul, în care Adriana s-a trezit în rolul principal (aviz celor care vor să stea în primul rând la astfel de reprezentații). A dansat pe scenă cu războinicul sălbatic, după care a spart baloane cu sarbacana în aplauzele publicului!

adriana-on-stage.jpg

Adriana pregătindu-se de activități războinice pentru deliciul publicului

N-am știut până atunci ce veleități de războinic are Dna Habarnam, și se pare că va trebui fie să trec mai des la spălat vasele, fie să ascund acasă sarbacanele colecționate de la triburile din Amazon…

Orașul pisicilor

Kuching. Numele orașului sună ca o casă de bani veche sau ca un slot machinecare a păpat bani—”K’ching!”.

Orașul e capitala Sarawak-ului, unul dintre cele două state malaeziene din nordul Borneo. E cel mai mare și dezvoltat oraș din zonă, o combinație interesantă între vest (mall-uri, hoteluri de patru stele etc.) și est (tot ce e chinezesc—de la temple la șlapi ieftini și Tiger balm).

Kuching

Clădirea Consiliului Local din Kuching, o combinație ciudată între pagodă și navă spațială

Orașul are o poveste ciudată, dar interesantă. În 1838, un aventurier englez pe nume James Brooke, l-a convins pe sultanul din Brunei (care atunci cuprindea tot nordul insulei Borneo) să-i încredințeze o mică parte din teritoriu în schimbul protecției (cam cum fac în filme mafioții). Așa a ajuns englezul primul dintr-o dinastie de rajahi albi care a stăpânit nordul Borneo până în cel de-al doilea război mondial, astfel încât orașul are câteva zone cu șarm colonial.

james-brooke.jpg

James Brooke, întemeietorul dinastiei rajahilor albi din Sarawak (sursa: Wikipedia)

Partea amuzantă a urmat când Brooke a plecat să-și ia în stăpânire orașul. Legenda spune că, ajuns la intrarea în oraș, englezul l-a întrebat pe un chinez cum se numește, arătând orașul cu degetul. Răspunsul a fost „Kuching”, și așa a rămas numele orașului. Ce n-a știut niciodată Brooke, e că respectivul chinez a crezut că aventurierul îl întreba cum se numește un animal care trecea la acel moment prin fața lor—o pisică.

Lăsând la o parte legenda, orașul e plin de pisici, vagaboande sau sub formă de statui. Însă mai dese sunt templele chinezești, colorate și împopoțonate cu dragoni.

chinese-temple-01.jpg dragons.jpg dragons2.jpg

Ai mai mult decât vaga senzație că ai aterizat în China, mai ales că străzile sunt pline de magazine chinezești care vând de la plastic ieftin, la tot felul de delicatese de gen aripioare de rechin și cuiburi de rândunică și de la bijuterii la sicrie de fițe.

fancy-coffins.jpg

Dacă aveți planuri pentru viitorul îndepărtat, încercați și la Ta Heng Thai

Am uitat să zic de mâncare. Deși nu ne dăm în vânt după tăiței (noodles) sau frigărui (satay), și nici după prea mult orez (nasi), am descoperit câteva restaurante excelente. „Restaurant” e mult spus, pentru că e vorba, de fapt de tarabe (hawker stalls), aparent mizerabile, moștenite de chinezi de pe vremea stră-stră-stră-bunicilor (adică de pe vremea lui James Brooke). Aceste hawker stalls fac o mâncare incredibilăla un preț la fel de incredibil—cum ar suna un prânz în doi cu scoici, languste, raci plus orez, cafea și sucuri, la doar 8 EUR?

chai-heng.jpg

Hawker stalls în Kuching

Toate astea au nevoie și de o cafea bună. Culmea e că Borneo face parte din regiunile care au plantații de cafea extraordinare, însă ce bei mai peste tot e o poșircă de gen ness amestecat cu lapte (la fel ca în Peru). Am reușit să identificăm însă o raritate în Borneo—o cafenea locală, Black Bean Coffee, care ne-a crescut doza de cofeină în sânge pentru toate zilele petrecute în Kuching, ocazie cu care am descoperit și sortimentul de cafea Liberica (pe lângă universalele Arabica și Robusta).

black-bean-coffee-inside.jpg black-bean-coffee.jpg

Doi călători fericiți. Și treji.

Spre Borneo

Gata cu capitalele! Am târât rucsacele după noi până la LCCT, aeroportul pentru zboruri domestice, de unde urma să ne îmbarcăm spre Borneo, misterioasa insulă a triburilor Dayak, faimoșii vânători de capete.

Ajunși la check-in-ul AirAsia, încă somnoroși, ne-am trezit brusc când tanti operatoarea de la ghișeu ne-a zis că nu putem zbura spre Kuching în Borneo dacă nu avem bilet de întoarcere. Ne-a bombardat cu tot felul de teorii, că statul Sarawak (din Borneo, care face parte din Malaezia) are reguli stricte, că nu ne vor da viză de intrare, că vom fi deportați și tot felul de alte din-astea. Istanbul déja-vu din nou! Ne-am certat degeaba, am fost amenințați că nu vom fi urcați în avion, așa că am sfârșit prin a cumpăra cu forța două bilete de avion pe cea mai ieftină rută de ieșire din Sarawak, Kuching–Kota Kinabalu (în Sabah, tot Borneo, tot Malaezia).

La debarcarea în Kuching, surpriză! Nici vorbă de nevoie de bilete de întoarcere, cel puțin asta a reieșit de la Biroul de Imigrări, care ne-a dat viză pentru 90 de zile doar pe ochi frumoși. Ne-am certat degeaba cu cei de la biroul AirAsia din aeroport… n-am făcut decât să pierdem încă o oră. Tot degeaba le-am trimis și e-mail la complaints pe site (urma să nu primim niciun răspuns în următoarele zece zile). N-am avut de ales decât să plecăm blestemând printre dinți linia aeriană care se laudă cu World’s Best Low Budget Airline pe 2009/2010.

Ne-am liniștit doar după ce am scăpat de bagaje și ne-am trântit în pat, într-o cameră mică, superb decorată și la un preț nesimțit de mic, la Siggahsana în centrul Kuching-ului.

singgahsana.jpg

Singgahsana Lodge, locul perfect pentru început luna de miere

La masaj

Dimineața (care pentru oamenii loviți încă de jet-lag începe la prânz) a cerut de mâncare, așa că ne-am străduit să găsim ceva tradițional. Și ce poate fi mai tradițional decât să mănânci la un fel de fast-food colectiv, o aglomerație de tarabe într-o piață din Bukit Bintang, cartierul din vecinătatea noastră.

Nu țin minte cum se numeau felurile de mâncare, ci doar că au venit foarte rapid. Vedeta din prim planul de mai jos e un desert cel puțin ciudat: ABC (air batu campur, sau ice kacang). Mai pe românește, fulgi de gheață cu sirop din zahăr de palmier, lapte și tot felul de alte ingrediente din care am reușit să identific doar tăiței, arahide, boabe de fasole și de porumb. Delicios după ce renunți să cauți eventuala costiță care însoțește fasolea!

ABC, un desert cu ingrediente greu identificabile

Până spre seară am umblat hai-hui pe la turnurile Petronas, prin Chinatown și Little India (trăiască mâncarea indiană de la Sangeeta, jos cu tăițeii malaezieni!) până când n-am mai putut să ne târâm picioarele după noi. Am decis că e momentul să încercăm o curiozitate despre care aflasem de pe un afiș—fish spa, adică masaj cu pești. Mai pe limba noastră, îți bagi picioarele (la propriu) într-un bazin cu peștișori, care vin și ciugulesc (sau ronțăie, mușcă, rup) pielea moartă de pe tălpi și degete, lasându-ți picioarele fine ca un fund de bebeluș.

Ajunși la Morino Kaze, un spa cu reputație deosebită în zona piscicolă, ne-am descălțat cu speranța că după o zi de mers, aroma picioarelor noastre le va potoli pofta sau agresivitatea peștilor. Din păcate eticheta cerea o etapă de spălare a picioarelor, înainte de a intra în acvariul cu peștișorii mici. Am rezistat nici mai mult, nici mai puțin de trei secunde, după care am scos picioarele din apă, aproape urlând (eu, nu peștii) din cauza gâdilăturilor. Următoarea dată am rezistat cinci secunde. Se pare că peștișorii erau flămânzi tare, pentru că imediat ce un deget atingea apa, culoarea acesteia devenea gri de la sutele de mini-piranha ce năvăleau la ospăț. Au urmat etape din ce în ce mai lungi în care încercam să-mi înghit hototele de râs și să nu izbesc călcâiele de fundul acvariului—nu cumva să omor maseurii.

După un sfert de oră am trecut la acvariul numărul doi, cu peștii mai mari. Dacă primii ne-au gâdilat așa, cum te gâdilă o pană, cei din acvariul doi parcă erau colegi de școală care te-au legat de bancă și te gâdilă cu scopul precis să-ți dai sufletul. În cele din urmă am reușit să ne obișnuim cu ei (cum te obișnuiești și cu colegii de bancă mai enervanți) și să-i ignorăm.

Nu, nu sunt hamsii, sunt pești maseuri malaezieni, instruiți și certificați pentru masaj la picioare!

După încă un sfert de oră ședința de masaj a luat sfârșit. Nu mai avusesem picioarela așa de fine de vreo treizeci și trei de ani, adică probabil din momentul în care începusem să le folosesc pentru mers. Mi-a fost sincer milă să le bag la loc în bocancii obosiți de mers. Hotelul era departe, dar ne-am grăbit să ajungem cât mai repede în cameră, să scoatem picioarele din bocanci, să le spălăm, să le admirăm, și să le culcăm cu grijă în pat cu noi, de parcă ar fi fost niște animale de rasă rară, cu un pedigree ieșit din comun!

Cafele în Berjaya Times Square

N-am crezut că diferența de fus orar ne va doborî atât de mult. Însă stresul schimbării, supărarea, oboseala sau poate doar curry-ul mâncat cu o seară înainte, ne-au ținut în pat până după prânz.

Decizia de Kuala Lumpur fusese luată chiar la întâmplare, gândindu-mă că cel puțin e un nod aerian din care putem pleca haihui. Poate că urma să ne placă locul (deși eu nu sunt un fan declarat al metropolelor…). Așa că am ieșit din hotelul din Bukit Bintang curioși să vedem în ce ne-am băgat. Și nu ne-a luat mult timp să ne dăm seama că, dacă suntem în căutare de experiențe tradiționale, șocuri culturale și alte aventuri, Kuala Lumpur nu e locul potrivit.

Turnurile Petronas, sediul „Petrom”-ului malaezian

Mijloace de transport în comun și suspendat

O capitală imensă, curată, nu foarte aglomerată, foarte occidentalizată, mult deasupra așteptărilor. Singura consolare a fost că am știut că vom găsi rapid un Starbucks în care să ne cofeinizăm și să facem puțin research pe net pentru a ne lămuri în ceea ce privește viitoarele destinații.

Spre Starbucks cu toate pânzele sus!

Dar, pentru că totuși nu putea să fie aceeași experiență Starbucks ca în București, am avut parte și de specificul local. Mai întâi, la masa de lângă noi, un individ aparent pașnic (sau să mă fi înșelat fizionomia diferită a malezienilor) s-a trezit cu cătușe la mâini când s-a întins după frapuccino, puse de colegii de masă, pare-se polițiști în civil. A doua surpriză a apărut la toaletă, unde am așteptat aproape zece minute să se elibereze o cabină (din toate trei se auzeau chicoteli ciudate). S-au eliberat toate trei simultan, când din ele au ieșit trei puștani de 5–7 ani uzi, care tocmai făcuseră duș folosind jetul de apă de la furtunul folosit pentru spălat alte părți mai intime, după care au întins-o.

Am rămas în Starbucks, dependenți de conexiunea Internet și de prăjiturelele cu migdale delicioase, până seara târziu, când am încercat să răzbatem spre hotel prin mulțimea trezită la viață. Parcă nu doar noi sufeream de jet-lag…

Agitație mare, nenicule, în Kuala Lumpur la orele 22 fix.

…și ajungem în Kuala Lumpur

Mai mult sau mai puțin la întâmplare, am ales să zburăm în Kuala Lumpur în Malaezia, o decizie luată cu 15 minute înainte de decolarea avionului. Ne-am îmbarcat sub un tir de bombăneli ale staff-ului Emirates de la check-in și privirile oarecum încruntate ale stewardeselor, de care ne păsa însă foarte puțin în acel moment.

Am ajuns in Kuala Lumpur după 10 ore de zbor cu o escală în Dubai, rupți de oboseală și de draci. Leacurile imediate au fost o porție de curry la o bombă indiană de pe marginea străzii și somn, mult somn.

Pornim spre Vanuatu!…

În sfărșit venise și ziua de plecat în vacanță, după ce ultimele săptămâni făcusem jonglerii între terminat proiectele din agenție și pregătit ultimele detalii pentru o călătorie de șase săptămâni. Nesimțit de mult ar zice unii, lună de miere i-aș zice eu.

Destinația: Vanuatu. Genul de țară despre care Orange România n-a auzit (nu se poate suna de pe Orange în Vanuatu, nu există roaming pentru țara asta, iar unele persoane de la compania abia menționată nici n-au auzit de ea, dovadă chiulul organizat de la orele de geografie). Și pentru ca să răspund la întrebarea auzită în 99% din cazuri („Vanua…unde?”), trebuie să menționez că Vanuatu e o țară din Oceania—un grup de insule pierdute undeva între Insulele Solomon, Fiji și Noua Caledonie. Triburi neconvertite la creștinism, rechini, recifuri de corali, epave scufundate, inventatorii bungee-jumping-ului, vulcani activi, orhidee și cea mai bună friptură de vită din lume (bate Argentina!).

Foto: Virginie & Fabien

Foto: Verity Borthwick

Foto: WHL Travel

Cea mai mare supriză a venit însă după aterizarea în Istanbul, când am aflat cu stupoare că nu putem zbura spre Vanuatu pentru că nu avem viză de tranzit pentru Australia. După multe runde de ping-pong telefonic cu agenția de turism de la care cumpărasem biletele de avion (detalii cu altă ocazie, poate), am decis să ne schimbăm destinația cu un sfert de oră înaintea decolării avionului. Planurile noastre pentru luna de miere în Vanuatu fuseseră spulberate.

Din nou venin de broasca

Hmmm… duminica! E ziua aceea in care, acasa, te simti ca in vacanta. In jungla am reusit sa pierdem sirul—eram atat de departe de civilizatie, Internet si telefonie mobila, incat nu mai vedeam rostul zilelor saptamanii. Conta mai putin ca era duminica, decat ca era ziua cea mare in care urma sa trecem printr-un ritual specific tribului Matses. Dar mai intai, sa va prezint broasca.

Phyllomedusa bicolor

Asa se numeste broscuta simpatica si verde, care e capul rautatilor. N-ai zice, daca vezi de aproape cat de jucausa si speriata de bombe e. Cu toate astea, trebuie sa te speli bine pe maini daca te-ai jucat cumva cu ea. Cand e stresata, secreta pe corp un venin puternic care poate imobiliza in mai putin de un minut orice adversar.

Sincer, nu stiu cine a fost primul curajos (sau ghinionist) care a incercat prima data, insa indienii Matses folosesc acest venin de sute de ani in cadrul unui ritual—in acelasi timp o imunizare, demonstratie de barbatie si dovada de masochism extrem. Mai precis, isi administreaza veninul broastei, care ajunge imediat in circulatie si incepe sa-si faca de cap. Simptomele variaza, insa aproape intotdeauna bataile inimii o iau razna, peste ritmul pe care un medic l-ar considera normal, apar probleme serioase de respiratie, vederea se incetoseaza, apar ameteli, varsaturi si efect purgativ, uneori terminandu-se cu pierderea cunostintei.

De parca n-ar fi suficient, toate astea au loc pe fondul unei senzatii de rau extrem (nedureros), ceea ce a facut ca ritualul sapo sa fie descris ca fiind experienta cea mai aproape de moarte, fara sa mori.

Din fericire, chiar cand totul pare inutil, organismul reuseste sa isi revina, dupa 15–20 de minute sau mai mult de la administrarea veninului. Simptomele trec, iar fericitul care a scapat de supliciu isi revine complet in cateva ore, ramanand plin de energie si rezistent la efort, boli si stres—zic Matses.

Trecusem prin experienta asta cu trei ani in urma, in prima calatorie facuta cu Richard si Wellington. Se pare insa ca am talentul sa uit experientele neplacute, astfel incat abia asteptam o noua oportunitate sa demonstrez cat de „tare” sunt.

Veninul

Ne trezisem duminica dimineata cu o veste buna si una proasta. Vestea buna era ca Richard reusise sa prinda o broasca cu o noapte inainte. Vestea proasta era ca fiul de trei ani al lui Pepe se jucase prin bucataria acestuia si ridicase ligheanul sub care statea captiva broasca. Bineinteles, amfibianul a profitat din plin si a evadat, dandu-ne planurile peste cap.

Incepusem sa ne facem deja alte planuri, cand a aparut Wellington, hlizindu-se cu gura pana la urechi si cu broasca in mana. Se pare ca, din fericire, aceasta nu apucase sa fuga prea departe—sau ca ochii de vultur ai lui Wellington o reperasera la timp. In orice caz, am revenit la coliba lui Pepe, unde el si fratele sau Jorge pregateau „scena”.

Desi procedeul prin care se extrage veninul pare barbar, va asigur ca broscuta n-a suferit nici pe departe pe cat urma sa o facem noi. Pepe si Jorge au legat-o de fiecare picior cu fibre de palmier chambira, au ancorat-o intre patru bete infipte in pamant si au inceput sa o intarate. N-a trecut mult pana cand animalutul verde si aparent inofensiv a inceput sa transpire de nervi. Lui Pepe nu prea ii pasa de stresul broastei, ci de cantitatea de venin pe care aceasta o transpira. Dupa 10 minute de strans lichidul alb si vascos pe o bucata de lemn, seful de trib a considerat ca are suficient cat sa-si otraveasca toti consatenii, asa ca a pus veninul la uscat si a lasat broasca sa plece.

Rau. Foarte rau.

Am asteptat ceva timp pentru ca veninul sa se cristalizeze. Jorge s-a apropiat de mine cu un vreasc arzand luat din bucataria lui Pepe. Quantos? m-a intrebat, referindu-se la numarul de arsuri pe care le voiam. Ocho! i-am raspuns, pe un ton increzator (sau inconstient, consider acum). Cu trei ani in urma facusem sapte si supravietuisem, asa ca mi se parea normal sa fac un upgrade la opt. Quatro? a intrebat Pepe, de dupa umarul lui Jorge, crezand ca nu stiam sa numar foarte bine in spaniola. No! Ocho! am insistat, vrand sa demonstrez ca sunt cel putin la fel de tare ca un Matses, care face de obicei intre cinci si sapte „doze” de venin. Am vazut in ochii lui Pepe ceva intre refuz si frica de a lasa un gringo nebun sa-si faca de cap, insa am avut noroc cu Richard care mi-a sarit in aparare, martor ca in urma cu trei ani rezistasem la sapte doze cu brio (daca poti spune asa despre prestatia avuta).

Jorge s-a apucat de treaba, bombanind in dialectul lor tribal ceva care suna a „gringo loco”. Intr-un minut aveam deja pe bratul drept opt arsuri proaspete, sub cicatricile anterioare—sapte de la prima incercare, sase de la a doua (facuta in Romania). Dupa ce a terminat si a aruncat vreascul aprins, Jorge a rupt crustele de pe arsuri si mi-a pus cu darnicie venin cristalizat pe toate cele opt rani.

Eram foarte curios cum urma sa fie, comparativ cu prima experienta din jungla. Insa n-am mai avut cand sa judec lucid si sa analizez. Poate pentru ca veninul era cristalizat si deci mai concentrat, poate pentru ca opt doze erau al naibii de mult, dar efectele veninului au aparut imediat. Simteam un nod mare in gat si incepusem sa respir greu. Am simtit cum sangele o ia razna in cap, impins de o inima care trecuse in mod turbo si pompa din greu—asa ca n-am mai reusit sa ma tin pe picioare si dupa mai putin de un minut de la aplicarea ultimei doze m-am prabusit pe o banca.

Imi era mai rau decat imi fusese vreodata. Nu dureros, ci un rau extrem pe care il percepeam cu fiecare neuron. Cu urma de ratiune ramasa imi blestemam decizia de a incerca sa demonstrez ceva, pornirea de machismo stupida care ma impinsese la un numar atat de mare de doze. Jungla se invartea cu mine si imi era din ce in ce mai rau. Rasuflam intrerupt, capul aproape imi exploda si incepusem sa vad ca si cum as fi cazut intr-o groapa, in care se uitau la mine un Pepe si un Jorge ingrijorati, impreuna cu jumatate de sat care asista la un spectacol de tipul „Stupid Gringos”.

Dupa inca un minut (care mi s-a parut o vesnicie), n-am mai reusit sa ma tin nici pe banca. Am cazut in fata, in praf, cu capul in santul din fata casei lui Pepe, si am inceput sa vars. Imi era rau, foarte rau, iar varsaturile nu aveau efectul de usurare pe care ar fi trebuit sa-l aiba. Dimpotriva, m-am inecat si am inceput sa ma sufoc, horcaind si incercand sa elimin tot raul din mine. Cu ultima farama de luciditate, ma agatam de speranta ca va trece—desi ceea ce se intampla cu mine ma facea sa cred contrariul.

Supliciul a durat in total opt minute, aproape jumatate fata de prima incercare. Mi-am dat seama ca am scapat, ca organismul isi revine. Pepe mi-a turnat o galeata de apa rece in cap, iar dupa mai putin de un minut reuseam sa ma ridic singur in picioare, clatinandu-ma.

Scapasem.

Adriana

Prichinduta fusese la fel de curajoasa, dar mult mai constienta (e o caracteristica probabil specifica doar femeilor). A optat pentru doar doua doze. A suferit in tacere, fara sa verse, respirand din ce in ce mai dificil, cu inima batand sa-i sara din piept. Insa nu s-a tavalit prin praf, cu capul in santul lui Pepe, si a scapat dupa aproape zece minute de agonie tacuta.

Final de zi

Uite-asa se termina o zi la pranz, pentru ca dupa un astfel de ritual nu-ti doresti decat sa savurezi fiecare gura de aer, fiecare secunda in care simti ca traiesti, fiecare leganare de hamac si fiecare picatura de ploaie. Asa ca am zacut in hamac, cu ploaia rapaind afara, bucurosi ca am scapat si de asta.

Am avut parte si de efecte secundare—de care m-am speriat, pentru ca veninul imi provocase o reactie alergica, asa ca nodul in gat imi ramasese mare si nu puteam inghiti, limba si toata fata imi erau umflate. Adriana s-a amuzat in schimb copios de buzele umflate ca ale unui negru (scuzati political incorectness) cu care ma procopsisem pentru urmatoarele doua zile.