Padangbai

Statusem deja prea mult in Kuta, asa ca am fost bucurosi ca plecam. Pur si simplu nu prea arata a vacanta sa vezi in jurul tau doar turisti, magazine pentru turisti, agentii de turism, baruri, restaurante si mall-uri ca acasa. Asa ca am plecat.

Bali nu e mare, insa traficul e groaznic, asa ca ne-a luat o ora si jumatate sa ajungem cu un minibus la Padangbai, gata sa ne urcam intr-un feribot spre Lombok, urmatoarea insula dupa Java si Bali. Ne-am razgandit repede, dupa ce am baut cel mai bun suc de mango din lume la un mic restaurant de pe marginea plajei, timp in care am fost uimiti de cat de mare e contrastul intre Kuta si Padangbai. Ca intre Mamaia si 2 Mai. Sau poate chiar mai mult.


Padangbai


Ne impiedicam de temple pazite de demoni ghidusi la fiecare intersectie


Si ne simtim urmariti de ‘ochii’ barcilor, care se spune ca au rolul de a-i ghida pe pescari cand ies la pescuit noaptea

O zi in Kuta

Azi am avut parte de o zi tipica pentru 99% dintre turistii din Kuta: trezit, piscina, mic dejun, siesta, piscina, shopping, pranz, siesta, shopping, piscina, cina, piscina, somn.

(Intre paranteze, pot doar sa remarc ca merita sa faci shopping in Bali pentru anumite opere de arta):

Kecak

Un rumpah makan padang nu e cel mai select loc in care poti sa iei masa in a doua zi de Craciun, sau locul in care sa iti inviti iubita la un pranz deosebit. Adriana a acceptat totusi invitatia de a experimenta mancarea din Sumatra la un restaurant pe Jalan Legian, unde mananca de obicei localnicii.


La un restaurant ‘padang’

In Sumatra (ca si in alte zone din Indonezia), mai multe feluri de mancare sunt gatite de dimineata, apoi zac in bucatarie, unde pot fi consumate reci pe parcursul intregii zile. La un restaurant padang bucatele zac in vitrina, unde pot fi admirate si de unde ajung direct in farfurie.

M-am facut ca nu vad mustele pe care le-am deranjat de la pranz, si am comandat ce mi se parea, totusi, mai sigur si mai normal. Cu exceptia unui ghemotoc de viermi prajiti, care s-a dovedit (incredibil) a fi cel mai delicios exponat din farfurie.


Un fel de viermi la felul principal

In rest, n-am fost atat de incantati incat chiar sa ne dorim sa vizitam Sumatra in aceasta calatorie.

La templu

Dupa ce ne-am facut siesta (cu semne de intrebare privind colaborarea pasnica dintre un pranz padang si stomacele noastre), ne-am hotarat sa trecem la un program artistic. Nu de alta, dar Kuta Beach e prea cosmopolita pentru ca sa ma pot simti in vacanta.

Asa ca ne-am indreptat spre sud, la Pura (templul) Ulu Watu, agatat periculos de o stanca deasupra marii. Desi sta acolo de cateva sute de ani, ma intreb ce-o fi fost in capul arhitectului–ok, privelistea e frumoasa, dar sunt prea multe cutremure in zona pentru ca sa iti faci casa/biserica/templu aici. De altfel, nu e singur, ci parte dintr-un grup de noua temple foarte importante pentru balinezi (90% hindusi), construite pe malul marii intr-un anume fel, incat de la un templu poti vedea inca alte doua temple.


Pura Ulu Watu

Am urcat cararea de la intrare, printr-un parc plin de maimute tupeiste, gata sa sara sa fure ochelari, camere foto sau video, palarii si alte de-astea. Ba mai mult, un maimutoi cu ceafa lata si fundul rosu incerca sa-i fure prietena unui turist japonez, speriat, care ameninta degeaba cu un bat spre agresor.

N-am apucat sa vedem finalul scenei, avand in vedere ca ne grabeam sa prindem locuri la spectacolul de kecak care trebuia sa inceapa. Kecak e cel mai renumit dans din Bali, o redare a unei scene din Ramayana, in care o armata de maimute conduse de regele lor, maimuta alba Hanuman, incearca sa o salveze pe Lakshmi din mainile unui rege viclean.


O reprezentatie de dans kecak, la templul Ulu Watu


Kecak, o scena din filmul Baraka

Desi reprezentatia a fost interesanta, se cunostea ca e regizata pentru turisti–dansatoare in varsta si grase, costume cam jerpelite, o trupa de doar 30 de maimute, in loc de 70, cat e standard. Si, bineinteles, cel mai frustrant, cam 200 de turisti stransi intr-un mic amfiteatru gandit pentru 100.

Din nou, Jimbaran

Jimbaran e un orasel intre Kuta si Ulu Watu, renumit pentru fructele de mare si pestii serviti in restaurante–atat de faimos incat restaurantul din Yogya la care incercasem tot felul de bunatati ii purta numele.

Asa ca am oprit pentru o cina pe malul oceanului, la care ne-am reintalnit cu vechii prieteni din Yogya, care aproape ca ne asteptau in tigaie si la gratar.


Reintalnirea cu vechi prieteni

Craciun la plaja

Am inceput sa ma obisnuiesc cu Craciunul facut la 30 de grade, precum si cu bronzul care ii face pe multi sa ma considere o etnie minoritara in momentul in care revin acasa.

Anul asta, ne-am trezit de Craciun in Kuta, cea mai cunoscuta plaja din Bali (pentru neinitiati si chiulangiii de la geografie, Bali nu e un orasel, ci e o intreaga insula, mare cam cat doua judete de la noi). Am ajuns in Kuta aseara, dupa ce autobuzul ne-a aruncat (la propriu) rucsacele in praful din autogara din Denpasar.

Dupa ce ne trezim, orice initiativa de a face altceva decat sa lenevim in piscina hotelului, inseamna sinucidere curata prin insolatie. Stiu, multi vor stramba din nas–„Sigur, Bali… fitze”. Or fi si fitze, pentru ca (exceptie facand populatia si densitatea palmierilor), Kuta Beach aduce foarte mult cu Mamaia si promenada nebuna de acolo. Insa ador fitzele de tipul unui hotel cu piscina, aer conditionat si gradina, la doar 15 euro pe zi. Cam scump, avand in vedere ca de Craciun e sezon si multe preturi se dubleaza datorita invaziei de australieni, care au doar o saptamana vacanta.

Iesim odata cu venirea serii, pentru a admira apusul si pentru a cunoaste cat de cat locurile. E acel Bali pentru care nu ma dau in vant, insa avem nevoie de un pic de relaxare dupa drumul de doua zile, timp numai bun pentru a pune la cale ce facem in continuare.


Kuta Beach

Din nou vulcani

Ar trebui sa existe o lege a lui Murphy care sa avertizeze turistii ca de fiecare data cand vei face eforturi deosebite sa vezi ceva deosebit, conditiile meteorologice vor face acel lucru imposibil, insa se vor gasi foarte multi localnici care vor insista la nesfarsit sa iti vanda o poza superba cu acel loc.

Asta ni s-a intamplat noua, treziti la 3.30 dimineata pentru a pleca sa vedem rasaritul deasupra vulcanului Bromo, de pe un varf din apropiere. Bineinteles ca cei de la hotelul la care stateam ne convinsesera sa inchiriem un jeep pentru drumul de mai bine de o ora facut la acea ora inumana din dimineata. Am stat o ora asteptand ca ceata (sau norii) sa se risipeasca. Fotografia de mai jos a surprins o clipa din cele cinci secunde in care am vazut si altceva decat doar alb.

Bromo e „Borobudur-ul naturii”. Aceasta descriere ar fi trebuit sa ne fi tras un semnal de alarma. Insa masochismul turistic din noi a fost mai tare. Din fericire n-am suferit foarte mult, pentru ca odata ajunsi inapoi la poalele lui, am coborat sub nori si ne-am pornit sa ne cataram pe vulcan. Nu pe fratiorul mai mare, Gunung Batok ci pe Gunung Bromo, un vulcan mic dar nervos si destul de activ.


Vulcanii Batok si Bromo

N-am reusit sa stam mai mult de doua minute pe buza craterului lui Bromo–vaporii de sulf ne-au atacat plamanii si am preferat sa continui sa scriu povesti pe blog multe alte zile si calatorii, decat sa mor asfixiat acolo.


Pe marginea craterului

Intorsi la hotel, ne-am bucurat macar de privelistea oferita la 8 dimineata, la micul dejun–craterul plat de 10 km al fostului vulcan Tenggeru, in care se scaldau vulcanii Batok si Bromo. Norii nu ne-au permis sa vedem partea mai interesanta, adica vulcanul Semeru (cel mai inalt din zona), care exploda la fiecare zece minute.

La ora 9.30 a reinceput calvarul cu autobuzele. Singura parte nostima a fost ca in autobuz se desfasura o intreaga activitate de ‘entertainement’, de la indivizi care urcau sa faca reclama la tot felul de produse (gen pliculete Knorr) pana la cantareti ambulanti. Autobuzul oprea sa ii culeaga, ii lasa sa isi faca numarul, sa stranga banii de la calatori, dupa care ii lasa sa coboare. Show-ul a durat pana aproape cand am ajuns in Denpasar (Bali) la 11 noaptea, fara ca vedetele sa fie incomodate de intuneric sau de faptul ca autobuzul devenise extrem de aglomerat (se pusesera scaune de plastic pe coridorul dintre randuri, pentru a acomoda mai multi pasageri).


Un trubadur autostopist

Pe drum

Azi am plecat la 9.30 din Yogya spre Bali. Calatoria va dura doua zile. Nu sunt atat de multi kilometri, cat un trafic ingrozitor pe tot parcursul drumului Yogya-Surabaya-Probolinggo-Gilimanuk-Denpasar.

Spre seara, tarziu, am ajuns la jumatatea drumului, in Cemoro Lawang.

Schimbare de planuri

Dimineata am incercat sa ne cumparam biletele de avion pentru Papua. Toate zborurile sunt pline pana la finalul lunii, iar cele de la inceputul lui ianuarie sunt exagerat de scumpe pentru un zbor intern. Cu parere de rau, renunt la intentia de a bate campii–pardon, muntii–din Papua de vest, in cautare de triburi canibale. Va fi, sper, subiectul unei viitoare calatorii a lui Habarnam.

Ne multumim sa batem stradutele din Yogya, sa colindam piete precum Pasar Beringharjo si sa ne adapostim pe unde putem de excesele de ploaie de dupa amiaza.


La piata

Atat azi.

Borobudur

Nu m-am invatat minte ca marile monumente nu merita eforturile, insa mai bine sufar ca am facut un lucru prostesc, decat ca nu l-am facut.

Borobudur e Machu-Picchu-ul, Angkor-ul sau Taj-Mahal-ul indonezian. Cel mai vizitat monument din toata tara, cel mai fotografiat etc. Nu zic ca nu merge fotografiat.


Templul budist Borobudur

Insa cand te trezesti duminica dimineata la 4.30, astepti doua autobuze care nu mai vin, ajungi la 60 de km nord de hotel si pat, dai o gramada de bani (in US$) sa-l vezi si nu poti nici macar sa urci scarile pana la primul nivel pentru ca e duminica dimineata si pentru ca toti educatorii, invatatorii, profesorii, dirigintii de la toate gradinitele, scolile si liceele din zona isi aduc elevii sa topaie printre pietrele de la Borobudur, iti vine sa-ti arunci basca de pamant si sa sari pe ea.


Borobudur arata ca ‘dupa blocuri’

Ce sa mai zic ca la aparitia noastra, singurii vizitatori cu ochi non-oblici, Borobudur a scazut in popularitate si aproape toata lumea a inceput sa vrea sa faca poze cu noi. Cu telefonul, bineinteles. Dupa care o gasca de liceene s-au aliniat la coada sa le completez oracolele. Pana cand Adriana le-a alungat, lasandu-ma fara fan-club. Drept razbunare, un grup de paparazzi cu varste intre 6 si 10 ani au urmarit-o facandu-i poze cu telefonul. Ca sa stiti, in eventualitatea ca ajungeti in Indonezia, ce cauta pozele noastre la gazeta de perete pe la vreo scoala din zone rurale defavorizate.

Inapoi la cautarea de arome

Ne-am decis ca vrem sa cumparam Kopi Luwak. Nu ca ar fi mai buna decat Illy, ci mai mult din snobism (ok, doar al meu, ca Adriana protesteaza langa mine). Asa ca am sapat pe Internet dupa singurul distribuitor din Yogya, l-am sunat si ne-am trezit invitati la ‘magazin’.

Am ajuns repede cu taxiul, insa magazinul era, de fapt, casa personala a distribuitorului, dl. Taufani. Ne-am trezit invitati la un ceai, apoi la o felie de chec, apoi la biscuiti cu aroma de peste (mai tineti minte crevetii vietnamezi, aia care semanau cu niste chipsuri?), apoi la diverse delicatese din Sumatra (bineinteles, tot cu gust de peste, ca orice mancare din Indonezia). Nu protestez, ca au fost foarte, foarte bune, de-mi venea sa iau sa bag in buzunar. Pacat ca aveau prea mult sos.

Am discutat, intr-o combinatie de engleza cu indoneziana cu dl. Taufani, despre tot felul de lucruri. De la familia lui, pe care ne-a aratat-o in poze, ne-a povestit despre ei (de la baiatul cel mare, de peste 30 de ani, pana la nepotul de 6 luni) pana la calatoriile facute de el in Franta si Japonia. Dupa aproape o ora de povesti din care cred ca am inteles doar cam un sfert, am considerat ca preludiul a fost suficient, asa ca am abordat subiectul Kopi Luwak. Am fost intampinati de un zambet larg „Yaaaa, yaaaa!”, dupa care s-a revenit la povesti despre familie, despre un zbor pe care trebuia sa il faca a doua zi spre Jakarta, cu Mandala Air, care aveau avioane noi, care zburau de la 6 dimineata si faceau doar 40 de minute pana in Jakarta, de doua ori mai putin decat facea taxiul de la aeroportul din Jakarta pana la el la birou, care lucra pentru o companie din Orientul Mijlociu… nimic despre cafea.

In minutele care au urmat, am tot incercat sa scoatem de la el macar un pachet de cafea. Tot un zambet, printre multe alte povesti care n-aveau deloc legatura, am aflat ca de afacerile cu cafea se ocupa fiul lui, Awan, care nu locuia in Yogya si ca el nu prea stie mare lucru despre cafea. Ne-am ales doar cu adresa sitului (pe care o stiam) si numarul de telefon al fiului.

Desi ne simteam foarte jenati de invadarea casei omului (fara vreun beneficiu direct pentru el), n-am avut timp de scuze, pentru ca dl. Taufani s-a apucat sa ne multumeasca din tot sufletul pentru onoarea pe care i-am facut-o vizitandu-l. Mai mult, a scos masina din garaj si ne-a condus pana la o strada principala, de unde puteam lua un taxi.

Nu ne-am revenit definitiv din experienta nici macar la cina, unde am experimentat o alta mancare locala (Gudeg Jogja), exceptionala–atat la mancat, cat si la pozat.


Delicatese locale–Gudeg Jogja

Arome, arome, aroooomeeeeee….

La Mall

Incep cu un detaliu fara legatura cu subiectul, care insa merge asa, de incalzire.

Cautand o farmacie, ne-am impiedicat de un McDonalds si, in jurul lui, de un mall in adevaratul sens al cuvantului–Mal Malioboro. Cum am pasit dincolo de usile glisante, dincolo de jetul brusc de aer conditionat la zero grade, orice bariera culturala a fost depasita. Un mall e cel mai bun exemplu de globalizare. Sau vedeti vreo diferenta intre poza de mai jos si mall-urile din Romania?


La mall, cu Mos Craciun si tot tacamul

Full-options, as spune, cu tot cu Mos Craciun si craciunite, desi e cald al naibii si mai toti sunt musulmani. Dar „oh what fun it is to ride in a one horse open sleigh”, vorba cantecului.

Kopi Luwak

Am stat jos la o cafea. Nu orice cafea, ci o cana de Kopi Luwak. Pentru cine nu a vazut filmul „The Bucket List” (inca), e vorba de cea mai scumpa cafea din lume, care se vinde cu $50 cana (in State)–aici cu doar $8.


Savurand Kopi Luwak

Aaaa… am uitat sa zic de ce e asa de scumpa. Pentru ca se prepara foarte greu, doar in cateva zone din Sumatra. Kopi inseamna ‘cafea’, iar luwak e un animalut salbatic de prin jungla, un fel de corcitura intre pisica si maimuta. Daca inca nu v-ati prins de ce e greu de preparat, ei bine, pisi-maimuticile respective papa boabele de cafea, le digera partial, apoi are loc procesul natural de caca, dupa care antreprenorul indonezian scormoneste in rezultat, spala boabele, le prajeste, le macina si iaca cafeaua.

Va rog nu strambati tare din nas. Eu n-am facut-o (nu s-a miscat nici un muschi de pe fata mea cand am baut cafeaua) si nu cred ca nici antreprenorii respectivi nu stramba din nas, avand in vedere ca un kilogram de cafea se vinde pentru $300.

Durian

Cum se zice in tara lui Habarnam, din lac in put. M-am hotarat sa incerc si cel mai controversat fruct din lume, durianul. De aratat, arata ca o nuca de cocos in perioada punk din viata ei. Toate hotelurile au interzis acest fruct pe o raza de 100 de metri in jurul lor. Pe motiv de putoare.


Cel mai puturos fruct din lume

M-am hotarat sa ma aventurez. Tanti cea neclara din poza de mai sus, a despicat un fruct cu maceta si ne-a pus intr-un castron continutul, acoperit cu gheata si cu un lichid care cred ca avea rol de protectie–sa nu iasa mirosul usor la suprafata.

Am reusit sa invingem mirosul de ciorba ranceda cu ceapa, dar am descoperit un fruct dulceag, destul de bun la gust, aducand a banane amestecate cu unt de arahide si avocado. Am si terminat tot din farfurie. Ce a urmat a fost partea mai proasta–pentru mai bine de o ora am resimtit aroma de ciorba si ceapa, incercand sa evadeze din stomac cu orice pret.

Fishy-fishy

Am hotarat sa stingem aroma ultimei experiente cu ceva mai rafinat. Adica vietati marine, la Jimbaran, un restaurant la 6 km nord de Yogya.

Jimbaran e genul de restaurant pe care ti-ai dori sa ti-l poti deschide cand te intorci acasa, dupa care renunti cand iti dai seama ca ai putea servi doar crap si broscute raioase. Aici sunt cateva acvarii pline cu chestii care misca, de parca ar striga „pick me, pick meee!”. Adriana se targuieste binisor cu managerul de acvarii, care nu stie engleza foarte bine, dar rade tot timpul si zice numai „Yessssss”.


Adriana se asigura ca toate vietatile marii ajung la noi in farfurie…


…bineinteles, bine prajite

Alegem crabi, scoici, jumbo shrimps si o pisica de mare (nu din aia care face cafea). Iar in mai putin de 15 minute, masa se umple de farfurii, punandu-ne semne serioase de intrebare daca vom reusi sa le invingem. In final, insa, ne dam seama ca am ales perfect. Nu ne-a ramas decat dilema daca sa ne lingem degetele sau sa le spalam in bolurile cu apa cu lamaie.


Un crab dragalas…


…devine de-a dreptul apetisant cand e mai rosu si asortat cu frunze de salata


Impreuna cu prietenii sai, scoicile si gasca de jumbo shrimps

Yogya

Yogyakarta, sau pe scurt Yogya, cum o alinta localnicii, e nici mai mult, nici mai putin capitala culturala a Javei.


Plina de turisti care se plimba cu ‘becak’, echivalentul ricselor indiene…


…extrem de pasionata de politica…


…si cu mancare delicioasa.

Dupa drumul obositor cu ‘frigobuzul’, am dormit pana aproape de pranz, cand am scos nasul din hotel, luand-o agale pe Jalan Malioboro (adica Strada Marlboro).

Batik

Concluzia primei zile a fost ca toata cultura indoneziana (sau cel putin cea din Yogya) e centrata in jurul batik-ului. E, intr-adevar o arta sa faci textile cu un design atat de detaliat, motiv pentru care exista si foarte mult batik cap, adica ‘batik chinezesc’, imprimat in doru’ lelii.


Migaloasa arta a batik-ului

Arta e insa transformata in balci de ce vedem pe Jalan Malioboro. Toate magazinele au batik, fie ca e vorba de camasi, bluze, fuste, esarfe, cearsafuri sau pur si simplu valuri de material. E o mare de batik in care navighezi cu zeci de indonezieni care trag de tine sa vezi ce au. Sau sa mergi sa vezi o presupusa expozitie de batik, ajunsa la ultima zi, cu discounturi importante. Sau sa mergi gratis cu becak (ricsa), doar-doar vei mai vizita un magazin de batik. Unde mai pui ca peste trei sferturi sunt pseudo-batik, dupa cum ne dam seama. Adica doar panza imprimata, nu tesuta migalos.


Nu mai pomenim de ultimele trenduri in batik

Am scapat aproape gafaind din haosul cu batik. Ne-am tras sufletul si, plecand mai departe, am aflat ca palatul sultanului din Yogya (care intentioneaza sa candideze pentru presedinte la alegerile viitoare) e inchis. Asa ca l-am ocolit si am inceput sa cautam Pasar Ngasem.

Piata de pasari


In piata de pasari

Pasar Ngasem, sau piata de pasari, e o priveliste unica, mai ceva decat o gradina zoologica. Gasesti aici pasari de toate natiile, de la porumbei si cocosi luptatori, la canari, ciocanitori si tot felul de alte ciudatenii.


Marfa cu pene

Deliciul il constituie insa exponatele exotice fara pene, de la lileci la tot felul de soparle, maimute, manguste, serpi, pana la mancare pentru exponate–greieri, gandaci si viermi. N-am avut curiozitatea sa mergem mai departe de a ne uita curiosi, desi toate exponatele sunt de vanzare.


Cine pe cine mananca?

Wayang kulit

Pentru ca se facuse deja aproape 8 seara, am urcat intr-un becak, iar ‘soferul’ si-a dat sufletul pedaland pentru a ne lasa la muzeul de wayang kulit, unde urma sa inceapa un spectacol.

Aaaa, am uitat sa explic ce e wayang kulit. Se pare ca exista, totusi, si altfel de cultura–mai culturala si mai putin comerciala. E un teatru de papusi, traditional. Wayang inseamna marioneta, iar Kulit –piele. Sau invers. In fine, e vorba de marionete plate, decupate cu atentie din piele de bivol, apoi pictate migalos, reprezentand personaje din Ramayana hindusa.


Marionetele din piele de bivol

Spectacolul a durat doua ore, desi un spectacol cu adevarat traditional poate tine o noapte intreaga. Expresivitatea umbrelor e incredibila, reusind sa transmita o parte din poveste dincolo de bariera limbii sau a evidentei lipse de subtitrare.


Scena din Ramayana

In spatele panzei luminate era, insa, o intreaga armata. Papusarul manuia de unul singur papusile–cateva zeci de papusi pe parcursul intregului show, iar orchestra gamelan, din 20 de oameni suna exceptional, chiar daca vreo doi dintre cei care bat gongurile pareau sa doarma.


Papusarul si orchestra gamelan