Stiti probabil ce e un backpacker. E un turist care pleaca aiurea doar cu rucsacul (backpack). Eu sunt ceea ce se numeste flashpacker. Adica cel care isi pune in rucsac o pereche de sosete si una de chiloti (pantalonii si tricoul sunt deja pe el), iar in rest rucsacul contine doua camere foto, o camera video, acumulatori de rezerva, incarcatori, cabluri de conexiune pentru toate astea, carduri si casete suficiente, plus macbook-ull si accesoriile aferente, pentru ca m-am plictisit sa scriu povestile de pe blog pe telefon sau prin Internet café-uri si pentru ca am vrut sa reusesc sa pun si filmulete (am si reusit in prima zi).
Ziua a inceput foarte prost pentru ca hard-discul de la macbook a inceput sa scartaie si sa clantaneasca cu niste zgomote care nu prevesteau ceva fericit. Care prevestibil, nefericit si inevitabil s-a produs—dupa doua incercari, macbook-ul n-a mai reusit sa porneasca deloc, cu diagnosticul „hard disc in moarte clinica”. Supararea care a urmat n-a tinut loc de Apple Customer Support.
… (trei puncte de suspans, pentru reculegere, dar povestea continua).
Alleppey e un mic orasel, insa care se bucura de cei mai multi turisti in Kerala. Motivul? Lagunele de langa oras, care se intind pe sute de kilometri la sud si la nord marginite de palmieri si cocotieri pentru a oferi peisaje superbe. Insa, daca toata lumea inchiria un kettu vallam, adica o barca mare, cu dormitor si terasa, pentru a calatori la clasa lux pe apele lagunelor, noi am preferat o varianta mai „la botul calului”. Asa ca am sapat prin satele de langa Alleppey dupa Mr. Prasenan, un barcagiu recomandat calduros in doua randuri de The Rough Guide to Kerala.
Mr. Prasenan
Tot Mr. Prasenan, insa cu o umbreluta de soare caraghioasa pe cap
N-a fost chiar asa de greu, si la opt dimineata eram impreuna cu Adriana pe banca unei canoe de sapte metri lungime care pornea in explorarea canalelor, lagunelor si a satelor de pe marginea lor. Si sase ore, asta am facut, pana cand soarele si peisajele ne-au doborat. E dificil sa povestesc cum e, mi-ar trebui cel putin o mie de cuvinte ori numarul de peisaje sau personaje vazute, adica un tom gros de bla-bla. Asa ca las imaginile sa vorbeasca, nu numai pentru ca sunt lenes.
Canoele sunt principalul mijloc de transport aici. Asa cum bicicletele sunt in Olanda.
Un batran nu foarte obisnuit ca turistii sa caste gura la satul lui.
Gata, ne plictisisem sa spunem Thiruvananthapuram, asa ca am luat un bilet de tren spre Alappuzha (fosta Alleppey). Experienta calatoriei cu trenul in India e unica, si chiar daca am mai trecut prin ea mai de mult, e la fel de interesanta.
Ne-am urcat la inghesuiala intr-un vagon „sleeper class”, adica un fel de vagon de dormit care are paturi rabatabile in loc de scaune. Toate vagoanele au gratii la geamuri si sunt sumbre si intunecoase, insa interiorul e plin de viata intodeauna. Am avut parte de multe familii cu copii galagiosi si alintati, de tineri obraznici care faceau ture si un sir neintrerupt de vanzatori—chai-wallahs, coffee-wallahs si, bineinteles, mancare. Am decis sa ne riscam la un orez, avand in vedere ca nu luasem micul dejun, insa biryani-ul cu legume care a venit cu doar zece minute inainte de a ajunge in Alleppey a fost mai bun decat multe mancate la restaurant. Sau ne era chiar asa de foame?
In tren
In Alleppey am avut noroc sa gasim o ultima camera libera la Palmy Residency, o casa in stil traditional, cu un indian foarte zambitor si saritor, Joseph, pe care l-am rebotezat José.
Templu hindus in Alleppey
N-am stat mult si ne-am indreptat spre strada centrala, Mullakal Road, pe care era in plin toi un festival de… shopping—adica multe, multe tarabe cu tot felul de mancaruri, de chinezarii de plastic si de haine. Foarte apropiat de bazarele de la noi, cu singura diferenta ca preturile erau in rupii si vanzatorii mai negriciosi. Am stat mult si bine la coada la o singura taraba, care vindea chili pakora, ardei iuti inveliti in ou si prajiti, care iti lasau gura apa (inainte) si foc (dupa).
Ne-am trezit la 6, chiori de somnul pe care hotarasem ca-l sacrificam pentru ca sa vedem un antrenament de kalarippayatu, o arta martiala specifica Keralei. Cel putin Adriana are gusturi similare cu ale mele, ceea ce presupune ca vrem sa stam departe, de obicei, de partea foarte turistica a Indiei, si ca preferam sa ne bagam nasul in locuri in de obicei turistilor nu le fierbe oala. Asa am ajuns la CVN Kalari Sangar, o scoala de arte martiale de langa templu. In interior, in ceea ce era efectiv o groapa de 4 metri adancime, antrenamentul incepuse. Vreo zece-douazeci de indieni isi faceau deja incalzirea aruncandu-si picioarele in aer, unsi cu ulei si avand doar o carpa alba innodata in jurul salelor si organelor genitale (cu rol de protectie impotriva privirilor, nu cred ca si impotriva loviturilor). Pe pereti atarnau sabii, scuturi, sulite, bate si niste chestii care aratau mai degraba a facalete de invartit mamaliga decat a arme albe). N-am aflat, din pacate, cum se folosesc armele, pentru ca dupa o ora de stat in mirosul de ulei ranced in devenire, si dezamagiti de lipsa spectaculozitatii, am plecat. N-am avut voie sa fotografiem nimic, ce sa mai zic de filmat, asa ca ma revansez cu un scurt film despre kalarippayatu gasit pe YouTube
Ne-am trezit de-a binelea abia la micul dejun, la Ariya Nivaas, un restaurant de langa gara, cu o cafea ca in copilarie—cu mult, mult lapte si zahar. Dupa care n-am mai avut rabdare sa stam si am tras o fuga pana la laudata gradina zoologica, in lipsa de alte atractii in oras. Partea placuta a fost sa vedem ca animalele (cu putine exceptii) erau bine intretinute si nu traiau in spatele gratiilor (exceptand cele foarte obraznice). N-am vazut picior de turist strain, ci doar familii intregi de indieni cu cei mai galagiosi si mai rasfatati copii din lume.
Urs himalayan si tigri
O ricsa (un fel de tricicleta cu motor) ne-a adus inapoi in oras, de unde ne-am hotarat sa atacam o alta ciudatenie, dintr-un sat de pe langa. Mai exact, Academia de Stiinte Magice, unica de astfel din Asia, infiintata de Gopinath Muthukad, un fel de David Cooperfield al Indiei, bineintes cu o mustata pe care orice macho de aici o afiseaza. Am dat nas in nas cu maestrul, care ne-a strans mana si… supriza… n-am disparut nici eu nici Adriana, nici n-am patit altceva. Am rasuflat usurati si am aflat cu stupoare ca maestrul nu tinea demonstratii in acea seara, scena fiind in reconstructie. Insa ca puteam sa venim in seara urmatoare si, chiar mai mult, sa stam cateva zile bune la cursuri de magie. Desi suna tentant, am refuzat, pentru ca Thiruvananthapuram devenise deja usor plictisitor si n-am fi reusit sa-l schimbam, oricate scamatorii am fi facut. Ne-am multumit cu un curs de magie pe DVD, si acasa promit ca facem o demonstratie, desi nu cred ca Adriana va accepta sa fie taiata in doua cu fierastraul de un incepator ca mine.
Gopinath Muthukad, un David Cooperfield cu mustata
Soferul de ricsa, care ne adusese pana acolo, ne-a carat mai departe 15 km spre malul marii Lakshawdeep, in Kovalam. Kovalam e o statiune facuta pentru turisti, insa voiam neaparam sa vedem oceanul sau marea (ne-am lamurit pe harta ca e mare, desi apa e la fel). Am tras o cearta zdravana cu soferul de ricsa care voia sa ne taxeze de trei ori tariful normal, i-am lasat banii pe „volanul” ricsei si am coborat pe plaja, sa ne udam picioarele in apa marii, in semn de solidaritate cu prietenii de acasa care isi uda picioarele cu zapada care le intra in ghete.
Kettu maran, un stramos al catamaranului
Farul din Kovalam
Si, pentru ca nesimtirea sa fie totala, ne-am lafait pe o terasa la marginea plajei, cu niste creveti gigantici (cat un rac), perpeliti la gratar si asortati cu orez cu nuca de cocos, pana spre apus, cand am revenit in oras, rupti de oboseala si satui de pronuntat numele orasului. Maine plecam de aici, macar din motivul asta!
Deja nu mai e nici o noutate faptul ca plec din nou in vacanta. Mai mult, a devenit un fel de reflex pavlovian la cel putin o parte dinte prieteni care m-au sunat de la inceputul lui decembrie sa ma intrebe unde mai plec anul asta. Ei bine, Habarnam a plecat din nou in India, insa nu singur ci cu o prichinduta, Adriana.
Asa e acasa
De ce India? Simplu–mi-a placut, sunt innebunit dupa mancarea indiana si, in plus, India de sud e cu totul altceva decat partea de nord pe care am vazut-o acum trei ani. Asa ca nu mi-a trebuit mult sa pun datoriile de creativ in cui si, dupa patru aeroporturi, trei avioane si 24 de ore pe drum, sa ajungem la 8 dimineata in Thiruvananthapuram, capitala statului Kerala. Zapuseala, palmieri, nisip si plaje servite de indata ce cobori din aeroport… o atmosfera propice sarbatorilor de iarna, dupa cum m-am obisnuit in ultimii ani.
Asa e in vacanta
Unii mai si muncesc, incercand sa lase oceanul fara peste
Altii asteapta sa vina nenea sa-si mute masina rosie, pentru ca sa poata pleca la film
India e locul perfect pentru o plecare fara nimic planificat in afara de biletul de avion–hoteluri sunt pe toate drumurile si pentru toate gusturile si bugetele, de la 2 EUR la 200 EUR pe noapte. Unul dintre ele s-a gasit si pentru noi, unde am picat lati de oboseala pana pe inserate.
Trezirea ne-a impins la gesturi turistice si am inceput cu ce era mai usor, o vizita la Sri Padmanabhaswamy, cel mai mare templu hindus din Thiruvananthapuram. Nu stiu daca voua vi s-au incalcit gandurile incercand sa cititi cele doua nume, eu pot doar sa atest ca le-am gresit si corectat de cinci ori de cand am inceput sa scriu. Indienii au o pasiune deosebita pentru nume din astea, supercalifragilisticoexpialidociouase. Inteleg ca sunt nationalisti si ca au schimbat Bombay in Mumbai, Calcutta in Kolkata si Madras in Chennai, insa ar fi putut sa gaseasc altceva pentru Trivandrum, nu Thiruvananthapuram.
Templul Sri Padm#%^?!&$@my
Revenind la vizita la templu, aceasta a durat mai putin decat a durat sa-i spunem numele, pentru ca doar hindusii au voie sa intre, strainilor fiindu-le absolut interzis. Asa ca am facut poza-vedere de mai sus si am plecat inapoi spre hotel. Doar ca in India neprevazutul nu te lasa sa-ti faci planuri, nici macar de scurta durata. In mai putin de un minut am dat nas in nas cu singurul turist pe care l-am vazut aici, o tanara hippie care intr-o singura expiratie ne-a spus ca intr-o cladire alaturata are loc un concert de muzica clasica indiana. In acelasi minut ne-am trezit aproape luati de mana si dusi intr-o sala cu scaune de plastic in care concertul a inceput imediat, de parca ne mai astepta doar pe noi.
Dupa concert, tanara (despre care am aflat doar ca era ucraineanca si ca urma sa plece spre Kollam) a disparut la fel de repede cum aparuse, fara sa ne lase timp sa ne dezmeticim. Asa ca ne-am intors lenesi pe jos spre hotel, facand doar un popas pentru a manca la Maveli Cafe/Indian Coffee House, o cafenea ciudata care semana cu turnul Babel, proiectata de un arhitect britanic obsedat de caramizi, pe nume Laurie Baker.
N-am mai apucat sa dorm, desi un somn linistit ar fi fost mai mult decât binevenit dupa ayahuasca, pentru a continua visele. La întoarcerea în Iquitos mi-am luat un ramas-bun scurt de la Richard, la fel de emotionat ca si mine, si care a plecat stânjenit (si obosit) spre casa. Abia astept sa ma intorc in jungla pentru o noua aventura cu el! Poate la anul…
Am stat la facut bagajele si am tot ambalat si dezambalat totul pana cand am reusit sa ansamblez un rucsac obez cu toate lucrurile. La 6 dimineata eram in drum spre aeroport, la 8 in avion si la 10 coboram pe aeroportul Jorge Chavez in Lima. Am luat un taxi si am hotarat ca imi voi petrece jumatatea de zi dintre zboruri in Miraflores, cartierul „de fite” al capitalei. Taximetristul a tinut sa imi arate tot felul de locuri in drum, sa opreasca de cateva ori la locuri mai interesante si sa faca pe ghidul, motive suficiente pentru a ma jecmani de inca 10 soli in final.
Spre deosebire de centrul orasului, care are o aura mai rustica, Miraflores e modern si de bon-ton, de la arhitectura de tip zgarie-nori la vederea superba spre Pacific si la restaurantele si magazinele din zona.
… sau ayahuasca, in Quechua. O planta, o bautura, un halucinogen, un ritual samanic, o calatorie si o experienta unica ce iti schimba pentru totdeauna modul in care vezi anumite lucruri. E mult de povestit, poate cea mai lunga poveste de pana acum, insa oricat de lunga, detaliata, frumoasa sau ciudata ar fi, nu poate sa redea decat infim de putin experienta traita.
Tot auzisem de ayahuasca, inca din Cuzco, de efectul halucinogen si de ardoarea cu care era cautata de turisti, desi banuiala mea era ca ceremoniile din centrele turistice erau, mai degraba, inselatorii sau variante de plastic ale ritualului, asa cum au ajuns multe dintre lucruri traditionale, din dorinta de a le exploata turistic. Mai tarziu, in Iquitos, povestind vrute si nevrute cu Richard, am atins si subiectul ayahuasca, iar intrebarea care a urmat, ‘Te intereseaza?’ n-a asteptat raspuns. ‘Cel mai bine e sa participi la un asemenea ritual dupa ce ne intoarcem din jungla. Vei vedea atunci jungla in alt mod’. A fost suficient sa imi trezeasca curiozitatea, desi Richard adaugase ca pentru el ayahuasca nu a fost experienta asteptata. In plus, localnicii cu care mai discutasem, cand auzeau de ayahuasca, parca auzeau de diavol—si parca ar fi intins mainile in fata cu aratatoarele in forma de cruce, pentru a se feri de ispita (desi nimeni n-a facut acest gest). Continuă să citești Vrejul mortilor
Pe 21 aveam avionul spre casa, dar nici un chef sa petrec timpul in Lima, mai ales ca Iquitos avea mult mai mult farmec. Asa ca am ramas si am acceptat sugestia lui Richard de a vedea imprejurimile orasului (destinatii clasice pentru turisti, de altfel), desi acesta a dezertat rapid din functia de ghid si a plecat la o bere cu Fernando „Commando”, pasand responsabilitatile sotiei sale, Delicia.
Prima destinatie a fost Pilpituhasu, o ferma de fluturi a unei austriace, Gudrun, stabilita langa Iquitos in urma cu 25 de ani. Am vazut fluturi si omizi de tot felul–interesante, n-am ce zice–insa cred ca am apreciat mai mult „musafirii” adoptati ai fermei de fluturi, adica un jaguar, o familie de tapiri, un furnicar, doi macaw (papagali) si o gasca de maimute jucause si obraznice. Jucause pentru ca imediat m-au invadat, tragandu-ma de pantaloni si catarandumi-se in cap. Obraznice pentru ca dupa ce au incercat sa-mi deschida fermoarul de la geanta, au reusit sa-mi fure din buzunar o bancnota de 20 de soli.
Am ajuns in Iquitos binisor dupa 9 si am lancezit toata ziua, fara sa fac mai nimic decat sa zac intr-un Internet cafe la racoare, respectiv adapost de ploaie.
Spre seara am iesit impreuna cu Richard la o friptura de vita argentiniana, cu vin rosu chilean, satui de peste, banane si orez. Destrabalarea a continuat pe Boulevard, la o terasa cu bere si muzica buna (Rolling Stones, Guns’N’Roses, U2), unde a aparut din senin Fernando, zis „Fernando Commando”, un alt indian cu care Richard colabora de peste 10 ani, care m-a bagat in boale cu povesti despre jungla din Ucayali si indienii Matses, incat deja incepuse sa ma bata gandul de o noua aventura.
Fernando „Commando”
N-am avut insa timp, ca la masa a aparut un trubadur local si chel, Mario, care a tras o cantare traditionala cu „Bienvenido, señor à Iquitos” de a rasunat toata terasa. Dupa 6 beri impreuna cu Fernando, l-am vazut in cele din urma pe Richard beat, cred insa ca mai degraba datorita oboselii si lipsei de somn acumulate.
„Manuel” a intarziat zece ore, asa ca am plecat din Pevas la 3 dupa-amiaza, cu vasul scartaind din toate incheieturile, duduind si scotand un fum negru, intr-un cor de guitaturi de porci negri care calatoreau pe puntea de jos, impreuna cu indieni, misionari, taietori de lemne si o maimutica agitata care tot incerca sa fure mancare din farfuria oamenilor.
Pe vapor
Drumul a fost incet si foarte plictisitor, 18 ore in loc de 10 cat facusem la venire, asa ca am stat la povesti cu Richard si am motait in hamac, intrerupt doar de apusul soarelui pe Amazon si de ocazionalele aparitii ale delfinilor. Am adormit in galagia generala, intr-un hamac atarnat la inghesuiala, deasupra unei babute care a protestat si m-a inghiontit din tot sufletul, si un cuplu care s-a foit toata noaptea. Intoarcerea pe Amazon
Intoarcerea pe Amazon