O zi in Kuta
Azi am avut parte de o zi tipica pentru 99% dintre turistii din Kuta: trezit, piscina, mic dejun, siesta, piscina, shopping, pranz, siesta, shopping, piscina, cina, piscina, somn.
(Intre paranteze, pot doar sa remarc ca merita sa faci shopping in Bali pentru anumite opere de arta):
Kecak
Un rumpah makan padang nu e cel mai select loc in care poti sa iei masa in a doua zi de Craciun, sau locul in care sa iti inviti iubita la un pranz deosebit. Adriana a acceptat totusi invitatia de a experimenta mancarea din Sumatra la un restaurant pe Jalan Legian, unde mananca de obicei localnicii.
La un restaurant ‘padang’
In Sumatra (ca si in alte zone din Indonezia), mai multe feluri de mancare sunt gatite de dimineata, apoi zac in bucatarie, unde pot fi consumate reci pe parcursul intregii zile. La un restaurant padang bucatele zac in vitrina, unde pot fi admirate si de unde ajung direct in farfurie.
M-am facut ca nu vad mustele pe care le-am deranjat de la pranz, si am comandat ce mi se parea, totusi, mai sigur si mai normal. Cu exceptia unui ghemotoc de viermi prajiti, care s-a dovedit (incredibil) a fi cel mai delicios exponat din farfurie.
Un fel de viermi la felul principal
In rest, n-am fost atat de incantati incat chiar sa ne dorim sa vizitam Sumatra in aceasta calatorie.
La templu
Dupa ce ne-am facut siesta (cu semne de intrebare privind colaborarea pasnica dintre un pranz padang si stomacele noastre), ne-am hotarat sa trecem la un program artistic. Nu de alta, dar Kuta Beach e prea cosmopolita pentru ca sa ma pot simti in vacanta.
Asa ca ne-am indreptat spre sud, la Pura (templul) Ulu Watu, agatat periculos de o stanca deasupra marii. Desi sta acolo de cateva sute de ani, ma intreb ce-o fi fost in capul arhitectului–ok, privelistea e frumoasa, dar sunt prea multe cutremure in zona pentru ca sa iti faci casa/biserica/templu aici. De altfel, nu e singur, ci parte dintr-un grup de noua temple foarte importante pentru balinezi (90% hindusi), construite pe malul marii intr-un anume fel, incat de la un templu poti vedea inca alte doua temple.
Pura Ulu Watu
Am urcat cararea de la intrare, printr-un parc plin de maimute tupeiste, gata sa sara sa fure ochelari, camere foto sau video, palarii si alte de-astea. Ba mai mult, un maimutoi cu ceafa lata si fundul rosu incerca sa-i fure prietena unui turist japonez, speriat, care ameninta degeaba cu un bat spre agresor.
N-am apucat sa vedem finalul scenei, avand in vedere ca ne grabeam sa prindem locuri la spectacolul de kecak care trebuia sa inceapa. Kecak e cel mai renumit dans din Bali, o redare a unei scene din Ramayana, in care o armata de maimute conduse de regele lor, maimuta alba Hanuman, incearca sa o salveze pe Lakshmi din mainile unui rege viclean.
O reprezentatie de dans kecak, la templul Ulu Watu
Kecak, o scena din filmul Baraka
Desi reprezentatia a fost interesanta, se cunostea ca e regizata pentru turisti–dansatoare in varsta si grase, costume cam jerpelite, o trupa de doar 30 de maimute, in loc de 70, cat e standard. Si, bineinteles, cel mai frustrant, cam 200 de turisti stransi intr-un mic amfiteatru gandit pentru 100.
Din nou, Jimbaran
Jimbaran e un orasel intre Kuta si Ulu Watu, renumit pentru fructele de mare si pestii serviti in restaurante–atat de faimos incat restaurantul din Yogya la care incercasem tot felul de bunatati ii purta numele.
Asa ca am oprit pentru o cina pe malul oceanului, la care ne-am reintalnit cu vechii prieteni din Yogya, care aproape ca ne asteptau in tigaie si la gratar.
Reintalnirea cu vechi prieteni
Craciun la plaja
Am inceput sa ma obisnuiesc cu Craciunul facut la 30 de grade, precum si cu bronzul care ii face pe multi sa ma considere o etnie minoritara in momentul in care revin acasa.
Anul asta, ne-am trezit de Craciun in Kuta, cea mai cunoscuta plaja din Bali (pentru neinitiati si chiulangiii de la geografie, Bali nu e un orasel, ci e o intreaga insula, mare cam cat doua judete de la noi). Am ajuns in Kuta aseara, dupa ce autobuzul ne-a aruncat (la propriu) rucsacele in praful din autogara din Denpasar.
Dupa ce ne trezim, orice initiativa de a face altceva decat sa lenevim in piscina hotelului, inseamna sinucidere curata prin insolatie. Stiu, multi vor stramba din nas–”Sigur, Bali… fitze”. Or fi si fitze, pentru ca (exceptie facand populatia si densitatea palmierilor), Kuta Beach aduce foarte mult cu Mamaia si promenada nebuna de acolo. Insa ador fitzele de tipul unui hotel cu piscina, aer conditionat si gradina, la doar 15 euro pe zi. Cam scump, avand in vedere ca de Craciun e sezon si multe preturi se dubleaza datorita invaziei de australieni, care au doar o saptamana vacanta.
Iesim odata cu venirea serii, pentru a admira apusul si pentru a cunoaste cat de cat locurile. E acel Bali pentru care nu ma dau in vant, insa avem nevoie de un pic de relaxare dupa drumul de doua zile, timp numai bun pentru a pune la cale ce facem in continuare.
Kuta Beach
Din nou vulcani
Ar trebui sa existe o lege a lui Murphy care sa avertizeze turistii ca de fiecare data cand vei face eforturi deosebite sa vezi ceva deosebit, conditiile meteorologice vor face acel lucru imposibil, insa se vor gasi foarte multi localnici care vor insista la nesfarsit sa iti vanda o poza superba cu acel loc.
Asta ni s-a intamplat noua, treziti la 3.30 dimineata pentru a pleca sa vedem rasaritul deasupra vulcanului Bromo, de pe un varf din apropiere. Bineinteles ca cei de la hotelul la care stateam ne convinsesera sa inchiriem un jeep pentru drumul de mai bine de o ora facut la acea ora inumana din dimineata. Am stat o ora asteptand ca ceata (sau norii) sa se risipeasca. Fotografia de mai jos a surprins o clipa din cele cinci secunde in care am vazut si altceva decat doar alb.
Bromo e “Borobudur-ul naturii”. Aceasta descriere ar fi trebuit sa ne fi tras un semnal de alarma. Insa masochismul turistic din noi a fost mai tare. Din fericire n-am suferit foarte mult, pentru ca odata ajunsi inapoi la poalele lui, am coborat sub nori si ne-am pornit sa ne cataram pe vulcan. Nu pe fratiorul mai mare, Gunung Batok ci pe Gunung Bromo, un vulcan mic dar nervos si destul de activ.
Vulcanii Batok si Bromo
N-am reusit sa stam mai mult de doua minute pe buza craterului lui Bromo–vaporii de sulf ne-au atacat plamanii si am preferat sa continui sa scriu povesti pe blog multe alte zile si calatorii, decat sa mor asfixiat acolo.
Pe marginea craterului
Intorsi la hotel, ne-am bucurat macar de privelistea oferita la 8 dimineata, la micul dejun–craterul plat de 10 km al fostului vulcan Tenggeru, in care se scaldau vulcanii Batok si Bromo. Norii nu ne-au permis sa vedem partea mai interesanta, adica vulcanul Semeru (cel mai inalt din zona), care exploda la fiecare zece minute.
La ora 9.30 a reinceput calvarul cu autobuzele. Singura parte nostima a fost ca in autobuz se desfasura o intreaga activitate de ‘entertainement’, de la indivizi care urcau sa faca reclama la tot felul de produse (gen pliculete Knorr) pana la cantareti ambulanti. Autobuzul oprea sa ii culeaga, ii lasa sa isi faca numarul, sa stranga banii de la calatori, dupa care ii lasa sa coboare. Show-ul a durat pana aproape cand am ajuns in Denpasar (Bali) la 11 noaptea, fara ca vedetele sa fie incomodate de intuneric sau de faptul ca autobuzul devenise extrem de aglomerat (se pusesera scaune de plastic pe coridorul dintre randuri, pentru a acomoda mai multi pasageri).
Un trubadur autostopist
Pe drum
Azi am plecat la 9.30 din Yogya spre Bali. Calatoria va dura doua zile. Nu sunt atat de multi kilometri, cat un trafic ingrozitor pe tot parcursul drumului Yogya-Surabaya-Probolinggo-Gilimanuk-Denpasar.
Spre seara, tarziu, am ajuns la jumatatea drumului, in Cemoro Lawang.