Am scăpaaaat!
Glumesc, bineînţeles. Si nu îmi pare atât rău după luxul hotelului, cu piscină şi bucătăria ireproşabilă, cât după oamenii pe care i-am cunoscut şi discuţiile pe care le-am purtat, şi care ar mai fi putut dura cel puţin o săptămână.
Deşi duminică şi ultima zi de conferinţă, am muncit şi azi. Am fost împărţiţi în trei grupe, ţări mari, mijlocii şi mici. România a ajuns în grupa mică, iar, paradoxal, Lituania, Estonia şi Latvia (a căror populaţie la un loc e 7 milioane), au făcut parte din grupa mijlocie. Nu e vina mea, daţi un telefon la Cotroceni şi întrebaţi de ce.
Am mai avut timp de bălăceală timp de o oră, după care mi-am luat rămas bun de la colegii de conferinţă şi am urcat în taxi spre gara din Littlehampton. Am ajuns pe la 19.20, şi am avut parte de două surprize. Prima a fost că trenul spre Londra pleca duminică abia la ora 20.14. A doua, că după zece minute de aşteptare a venit un nene cu vestă portocalie reflectorizantă şi a anunţat toată lumea (adică 5 pasageri) că în tren e un pachet suspect de a fi o bombă şi că trebuie să evacuăm gara. Am aşteptat afară mai bine de jumătate de oră, până când s-au dumirit că era vorba de o sacoşă cu gunoaie uitată de cineva pe o banchetă. Poliţia a stins sirenele şi a plecat dezamăgită, iar Habarnam al vostru a urcat în tren şi a frecat menta până a ajuns în Londra (bineînţeles, aducând la zi jurnalul de faţă).
În Victoria Station mă aştepta foarte bucuroasă o bună prietenă, Bogdana, care deja mă ameninţase cu un program turistic intensiv pentru a doua zi. Am subscris la idee şi am petrecut restul serii la discuţii şi vin fiert cu colegii Bogdanei, de la care l-am împrumutat pe Adam, un pat pliant în compania căruia aveam să îmi petrec noaptea.
Încă o altă zi de conferinţă
Tăt îi ghini la Bailiffscourt hotel, din nou conferinţă, papa, piscină, somn şi de la capăt. Seara s-a încheiat cu o petrecere dansantă, cu o competiţie de arm-wrestling la care am pierdut detaşat şi cu whiskey şi vin. Care vin, cu toată lipsa mea de experienţă la capitolul băuturi alcoolice, are un gust oribil. Faptul că provine din Chile nu e o scuză.
O altă zi de conferinţă, piscină şi tot restul
Cu riscul de a plictisi, pot să vă povestesc că vineri, 9 decembrie a fost o nouă zi de conferinţă, despre proprietate intelectuală, discuţii înflăcărate cu Lawrence Lessig, promotorul unui concept numit Creative Commons, şi cu Owen Dean, un avocat de la o firmă sud-aficană de avocatură, care reprezentau un compozitor local în procesul cu Disney pentru drepturile melodiei “The Lion Sleeps Tonight” de pe coloana sonoră a Lion King.
Seara s-a încheiat din nou, înghesuit în saună cu colegii din Argentina, Africa de Sud, Lituania, Estonia, Columbia, Kosovo, apoi iar în piscina rece, înapoi în saună, înapoi în piscină de vreo trei ori. După care am adormit buştean (în pat, nu în piscină).
Prin Brighton
Programul de conferinţă a continuat ca în celelalte zile, cu mici dejunuri englezeşti (adică la care poţi să mănânci orice îţi tună), cu discuţii despre diversitate culturală cu Antonio Rudd din Bahamas şi cu pauze de cafea şi prăjituri. De terminat, s-a terminat mai repede şi am plecat spre Brighton cu toată lumea, unde urma să vedem un concert de muzică simfonică.
Bineînţeles, am chiulit şi am hoinărit timp de câteva ore prin oraş. E fascinant să vezi cum la 9 seara parcă toată lumea e ieşită în pub-uri, restaurante, cu trupe de jazz sau blues, deşi e doar joi. În contrast, the Pavilion (un palat în stil Indian) în buricul târgului pare un Disneyland grotesc, iar în apropiere, Brighton Pier, un ponton şi în acelaşi timp parc de distracţii e pustiu şi cu o atmosferă de Stephen King–te aştepţi ca de după un colţ să îţi sară în faţă un clown malefic.
O zi de conferinţă
De vreme ce sunt tratat ca un lord englez, nu-mi permit să mă trezesc la ora 7, aşa că am renunţat din nou la piscină, plimbări pe malul mării şi alte chestii benefice pentru organism, şi am lenevit până la micul dejun.
De la 9 la 6 seara, din nou, program de conferinţă. Discuţii aprinse despre globalizare şi proprietate intelectuală cu Gil Gilberto şi Chris Yapp, de la Microsoft. Urmate de dezbateri în patru grupuri separate. Pentru că nu mi-am ţinut gura şi am pus întrebări incomode (despre ce a dat Microsoft la schimb pentru programatorii români, în afară de Windows, Office, XBox, tastaturi şi mouse-uri), am fost pedepsit să fiu chairman la grupul meu de discuţii. În pauza de prânz am tras o fugă pe malul mării, să nu zic că n-am văzut-o, apoi a urmat o nouă rundă de discuţii, drept pentru care n-am simţit când a trecut ziua.
A urmat o binemeritată vizită la piscină, alternând şedinţele de saună finlandeză cu ture în bazinul exterior cu apă rece, sub o ploaie tipică britanică. Mă mai invidiază cineva?
Programul s-a încheiat după cină cu o serie de conversaţii amuzante cu Chris Yapp despre Monty Python, operele lui Shakespeare scrise în klingoniană şi despre cei câteva sute de cavaleri Jedi declaraţi la ultimul recensământ din Marea Britanie.
John!!!! …Yes, sir?
Mi-a fost lene să mă trezesc la 7 dimineaţa, cum îmi propusesem, pentru a vedea marea şi a face vreo două ture de piscină. Am aterizat direct la micul dejun, pentru a degusta un mic dejun cu experimente gurmande de un rafinament extrem.
Toată atmosfera, de altfel, e unică. E exact confortul de care îţi imaginezi că beneficiază lordul englez, începând cu fotolii de pe vremea străbunicii, paturi imense şi adânci, camere mari cu tot ce ai nevoie, un restaurant cu un bucătar care le dă lecţii francezilor, un centru cu fitness, spa, piscină şi tot arsenalul, şi bineînţeles o servire ireproşabilă. Singurul lucru care sucks-big-time este cafeaua–cel mai tare espresso pe care au reuşit să-l facă era o apă de ploaie chioară cu aromă vagă de cafea.
La 9 a început conferinţa. Ca să nu vă imaginaţi că am plecat să mă distrez lenevind şi îndopându-mă, vă pot spune că motivul prezenţei mele la Bailiffscourt e conferinţa “Nurturing the creative economy”. E vorba despre rolul crecând al industriilor creative (arhitectură, design, teatru, muzică, mass-media, turism cultural şi multe altele) în dezvoltarea economiilor în contextul globalizării, al brandingului de loc, proprietăţii intelectuale etc. etc. etc. (nu vă plictisesc cu mai multe detalii).
Prima zi a fost destul de plictisitoare, ascultând 20 de prezentări, printre care şi a subsemnatului. Colegii de conferinţă sunt adunaţi de peste tot unde şi-a înţărcat dracu’ copiii–începând cu România (de unde am apărut eu), Filipine, Bulgaria, Africa de Sud, Brazilia, Nigeria, Jamaica şi încă o găleată de ţări. Majoritatea oameni serioşi, de prin ministere, ONGuri, tot felul de instituţii. Notă discordantă facem eu (cu un tricou cu Southpark şi o freză rebelă) şi Muhamad, din Bosnia, care e îmbrăcat cu ce a găsit (pentru că i-au pierdut bagajul). Muhamad e consilier la primăria din Tuzla (al treilea oraş din Bosnia) şi la doar 21 de ani vorbeşte 26 de limbi fluent (printre care şi româna) şi se descurcă bine în alte 6.
M-am trezit din somn la aplauzele de după ultima prezentare, la 17.30 şi am tăiat-o spre piscina hotelului. M-am relaxat cu nesimţire într-un jacuzzi fierbinte sub cerul liber pe un frig cât de frig poate să fie în Anglia, am înotat în piscina acoperită şi aproape am adormit în saună. Deja încep să sughit, nu mă mai invidiaţi!
După o cină copioasă şi la fel de rafinată, am ascultat un nene care cânta telenovele la chitară–şi pentru că am întrebat cu o privire inocentă cine e, am aflat că e Gil Gilberto, ministrul culturii din Brazilia. Supercool!
Despre legătura dintre ceaţă, Harry Potter, Slănic Moldova şi berea Guiness
Treaba merge strună, teoretic. Practic, stau de 3 ore în aeroportul din Iaşi, aşteptând să se ridice ceaţa. E ora 9 iar la 10 ar trebui să-şi ia zborul cursa Otopeni-Heathrow (Londra). Aşa cum v-am obişnuit, periplurile lui Habarnam al vostru (adică eu), servesc o doză de suspans–şi pentru că am uitat să spun, plec în Marea Britanie pentru o săptămână la o conferinţă despre industriile creative, după care vacanţăăăăăă! în Maroc.
Dacă aş fi personaj de benzi desenate, în jurul meu ar pluti câteva mari semne de întrebare: prind avionul spre Londra? Dar trenul spre Brighton? Ce am uitat acasă (anul trecut, din fericire, singurul lucru a fost briceagul)? O să am şi în continuare bafta să nu-mi rătăcească bagajul prin vreun aeroport? Şi, din nou, când naiba pleacă odată avionul ăsta?
A plecat, în cele din urmă, la 9.45, cu 3 ore întârziere. Nu m-a consolat fantastic de tare că avionul era foarte curat, aproape ca o sală de operaţie, servirea excelentă şi aterizarea de nota 10 în ropote de aplauze. Pierdusem zborul spre Londra şi urma să plec la ora 1 prin Paris.
Pentru că am moţăit tot drumul, cred că aveam o figură tare dubioasă, altfel nu-mi explic cum de, în Paris, la îmbarcarea spre Londra, am fost pus să-mi scot nu numai cureaua, dar şi pantofii, înainte de a trece prin detector. Oricum, dacă aveam o bombă în bagaj puteam să trec fantastic de uşor, pentru că francezii pălăvrăgeau între ei, fără ca oricare dintre ei să se sinchisească să arunce un ochi pe monitor.
Am coborât în Londra la 17.05 ora locală. Am urcat în Heathrow Express spre Paddington (o staţie de metrou din Londra centrală) şi m-am trezit aruncat în lumea Harry Potter. Începând cu controlorul de bilete din Heathrow Express, un negru înalt de doi metri şi îmbrăcat într-o redingotă extrem de violetă, şi continuând cu figurile spălăcite anglo-saxone, femeile urâte şi arhitectura victoriană.
În Victoria Station, gara centrală londoneză, atmosfera harrypotteriană era atât de puternică (sau eu atât de obosit) încât nu m-ar fi mirat să văd un stol de vrăjitoare pe mături agitându-se pe deasupra trenurilor şi călătorilor. Nu m-am mirat nici când în tren m-am trezit în faţa unui tânăr care vorbea la telefon în italiană, a unui cuplu de unguri, un nene şi o tanti cam în stare de ebrietate, şi lângă doi negri care vorbeau o limbă africană (ceva de genul mgongo-bongo-makuka-ubungu). Dacă scoteam şi eu un cuvinţel în română, chiar că ar fi fost o atmosferă tare multiculturală în tren. Dar m-am abţinut şi am scos laptopul să scriu ultimele impresii de călătorie, în compania unei limonade cu gust oribil de sulf (care mi-a adus aminte de izvoarele de la Slănic Moldova).
În cele din urmă am coborât în gara din Arundel, sperând că am ajuns unde trebuia. Un taxi cu un şofer amabil şi logoreic m-a depus în faţa hotelului după încă zece minute şi zece lire sterline. E impropriu să spun hotel şi la fel de insuficient. Bailiffscourt Hotel e mai degrabă un conac în stil medieval, format din câteva clădiri din piatră în stil gotic, pe malul mării în West Sussex. Surprinzător, deşi totul e antic, hotelul a fost construit în 1923 de Sir Walter Guiness, un lord din familia care ne-a dat celebra bere. Lordul s-a trezit că vrea un conac retro, aşa că s-a apucat să strângă pietre vechi, scaune roase de carii, uşi de biserică, tapiserii şi gravuri şi aşa a apărut Bailiffscourt, unde până şi ecranul TFT de la calculatorul recepţiei e îmbrăcat într-o ramă din lemn învechit.
Prima zi in deşert
N-au trecut bine 5 săptămâni de vacanţă şi m-a apucat dorul de casă şi plictiseala. Ştiu că pare ciudat sau chiar revoltător pentru cei care n-au ajuns până acum în India, ştiu că sunt o grămadă de chestii de văzut, însă la un moment dat te saturi de forturi, palate şi morminte, ţi se acreşte de bazare, pieţe şi tarabe şi ţi se face rău numai când te gândeşti că trebuie iar să iei rucsacul şi să urci în tren sau autobuz şi să bâţâi din picioare căteva sute sau mii de kilometri până la următoarea destinaţie. Aşa că safari-ul a venit la momentul oportun—ceva nou, inedit, care rupea rutina turistică şi care avea să fie şi ceva mai relaxant decât maratonul zilnic între hoteluri, monumente şi alte de-astea.
Nu ştiu de ce m-am trezit la şase, pentru că puteam să bag mâna în foc că o să întârziem. Pathan tot ne aburea că jeepul s-a dus să ia întâi frumoasele englezoaice (adică oximoronul), însă pe la 8:30 jeepul a apărut fără ele (probabil nu terminaseră operaţiunile de înfrumuseţare). Am plecat în deşert, la 40km de Jaisalmer, unde ne aşteptau cămilele, şi am ajuns în mai puţin de o oră. Am făcut cunoştinţă cu cămiloiul meu, Rupa, iar Joshua s-a ales cu unul mai tânăr, Papura. Cea de-a treia cămila, mai negricioasă, era în perioada de training şi aveam să vedem în curând o grămadă de mofturi din partea ei, de fiecare dată când trebuia să facă ceva.
Am verificat dacă primisem tot ce ni se promisese. N-am desfăcut bagajele, însă am zărit sticlele de whisky, o sticlă de Pepsi, grămada de pături şi carnea de pui. Care se prezenta sub forma a doi pui ascetici, cu pene care mai ascundeau găurile dintre coaste şi bineînţeles, vii. Starea aceasta n-a persistat mult timp. Hukam, bucătarul, a scos un brici bont şi i-a tăiat gâtul unuia dintre pui (de fapt, la cât de bont era briciul cred că mai corect e să spun că i-a rupt gâtul). A fost ”cojit” de pene în doi timpi şi trei mişcări şi pus la păstrare pentru masa de prânz.
Încălecatul n-a fost greu, deşi a trebuit să fac un fel de mişcare de taekwondo cu piciorul care trebuia aruncat peste şa. Rupa s-a ridicat întâi pe picioarele din spate, apoi şi pe cele din faţă, făcându-mi cadou o serie de senzaţii tari, care în zilele care au urmat au început chiar să îmi placă, mai ales că probabil arătam ca la rodeo. Mă orientasem bine cu alesul cămilei, pentru că Rupa era pe post de ”senior camel”, cu un CV bogat în activităţi de gen safari. Joshua mă urma în spate, călare pe Papura, iar Naran (ghidul) şi Hukam (bucătarul) mergeau pe jos, pe lângă a treia cămilă care protesta în zadar din cauza încărcăturii. De ”oximoronul” englezesc nici urmă… Naran ne spusese că au luat-o înainte cu jumătate de oră şi că probabil urma să ne întâlnim pentru prânz.
Există tot felul de legende despre mersul pe cămilă. Prima ar fi chestia cu scuipatul. Sincer, n-am văzut nici o cămilă scuipând (şi în ultimele două săptămâni de călătorie am văzut câteva sute bune de asemenea animale). În schimb, poluau aerul de fiecare dată când ridicau coada… de parcă ar fi mâncat fasole cu costiţă. Norocul meu era că eram pe prima cămilă, în schimb Joshua se strâmba nefericit în spatele meu de fiecare dată când Rupa îşi dădea ”aere”. O altă legendă e cea cu fundul care te doare de te ia naiba pe cămilă. Total neadevărat—şeile erau suficient de confortabile. În schimb erau foarte late, aşa că stăteam crăcănat şi nici măcar nu aveam scări în care să le sprijin. Drept urmare, în scurt timp m-am simţit cum se simţea probabil VanDamme când făcea şpagatul între două scaune. N-ai ce face, te obişuieşti, şi te alegi şi cu o mobilitate de invidiat.
N-am ce să va povestesc despre deşert decât că fiecare minut călare pe cămilă seamănă la perfecţie cu cel dinainte. Peisajul nu e ce vă aşteptaţi de la Sahara—există din belşug copăcei şi boscheţi care îl decorează şi, din când în când, stâlpi de înaltă tensiune. Cămilele merg în şir şi nu poţi să te întorci să vorbeşti cu persoanele din spate, pentru că apare riscul să te dezechilibrezi şi să cazi ca prostul din şa. Aşa că în scurt timp treaba devine relaxantă, ca un disc de pickup care se roteşte în gol şi zice: ”Copii, vreţi să vă spun o poveste?… … Copii, vreţi să vă spun o poveste?… … Copii, vreţi să vă spun o poveste?… … Copii, vreţi să vă spun o poveste?… …”
După trei ore de mers, am oprit să luăm prânzul la umbra unor arbuşti. N-am avut timp de plictiseală, că m-a lovit microbul numit ”birdwatching”, mai ales că foarte aproape era un cuib de vulturi de dimensiuni impresionante. M-am apropiat cu riscul de a încasa nişte pliscuri în cap, însă pasărea n-a sinchisit să se ia de mine şi a zburat într-un copac vecin. Şi de fiecare dată când încercam să mă apropii cât mai mult, îşi cam bătea joc de mine şi ”ţup!” (adică ”fâl-fâl”) în alt copac.
După prânz am urcat din nou în şa şi am pornit spre dunele de nisip, unde urma să petrecem prima noapte. Ceea ce a cerut încă patru ore de şpagat în şa. Partea bună a fost că am învăţat (cât de cât) să conduc cămila—ceea ce presupunea să ştiu să pleoscăi din limbă pe cerul gurii pentru a-l face pe Rupa să se mişte mai cu entuziasm. Oricum, entuziasmul dura între zece şi unsprezece secunde, aşa că a trebuit să pleoscăi aproape continuu.
Dunele erau într-adevăr un peisaj special. Mici, însă fără urmă de boscheţi, iar dacă îţi puneai mâinile la ochi ca nişte ochelari de cal, puteai să îţi imaginezi că eşti în Sahara.
Am debarcat între două dune unde am luat cina şi am avut parte de un apus frumos (şi foarte rapid), după care ne-am întins saltelele pe nisip şi, sub cerul liber şi doar trei pături fiecare, am adormit încercând să identificăm steaua polară.
Jaisalmer
Jaisalmer. Un fort vechi, din 1156, construit integral (ca şi micul sătuc din jur) din piatră galbenă, motiv pentru care e cunoscut ca ”golden city”. E crescut ca o ciupercă în mijlocul deşertului, la numai 150km de graniţa cu Pakistan şi e punctul de plecare favorit pentru safari-urile pe cămile.
Trenul a ajuns în Jaisalmer la 5 dimineaţa. Am coborat în gară chior de somn, şi n-am apucat să ma dezmeticesc că au tăbărât pe mine o turmă de indivizi care trăgeau de mine să mă ducă la diverse hoteluri. M-am trezit brusc şi am aplicat ceea ce mă sfătuise doctorul din Jaipur: ”Releash the anger”. Am urlat un pic la ei şi s-au calmat, aşa că am reuşit să ies de pe peron, întrebându-mă unde voi găsi hotelul pentru care primisem o recomandare, ”Himalayan Guest House”. Norocul meu proverbial (proverbul zice că am petrecut probabil mult timp ÎN oliţă, nu PE) s-a dovedit a funcţiona şi de data aceasta: cum am ieşit din gară, un individ înfofolit în şal s-a apropiat şi mi-a arătat o carte de vizită cu Himalayan Guest House şi m-a poftit într-o ricşă. Era cât pe ce să urc, când m-a pocnit curiozitatea… sau mai degrabă dorinţa de a verifica ce ştiam despre hotel. Voiam să mă asigur că e în interiorul fortului, aşa că l-am întrebat pe individ—a zis că nu, că e în sat. Pliantul pe care îl aveam zicea altceva, aşa că am început să îl bombardez cu întrebări: cum îi cheamă pe patron şi pe fratele acestuia. A început cu S.F.-uri de genul că pliantul e vechi, mi-a dat nişte nume aiuristice, aşa că m-am lămurit: era unul dintre cei care te agăţau cu numele unui hotel faimos şi te duceau într-un bordei mizerabil. L-am alungat (aproape a trebuit să fac uz de tehnici de karate, noroc că rucsacul imens nu mă lăsa să fac tehnici à-la VanDamme).
La zece metri mai încolo, un alt individ cu o pancartă cu numele aceluiaşi hotel a început să se îndrepte spre mine. Am lăsat garda jos doar după ce mi-a răspuns la toate întrebările: patronul e Pathan, iar numele fratelui e Mathar. Mi-am urcat bagajele în jeep şi în zece minute am ajuns în fort, în faţa hotelului. Pathan şi-a făcut şi el apariţia, ne-a tratat cu tradiţionalul ”chai” şi ne-a rugat să avem răbdare până se eliberează ceva camere mai de doamne-ajută. Între timp am comandat micul dejun pe acoperişul hotelului şi am băut cu spor ceai după ceai, în compania lui Joshua, un american care aştepta şi el o cameră.
Joshua era fotograf în San Francisco pentru Patagonia, o companie de echipament outdoor, şi cutreiera India cu avionul şi kilogramele de echipament foto în spate. În timp ce discutam despre toate tâmpeniile posibile, Pathan a urcat scările din piatră galbenă, ascuns după un imens album cu poze din safari, cu un zâmbet care prevestea deja tehnici studiate de salesman. Nu i-a luat mult să ne prezinte oferta: pentru doar 750 de rupii pe zi ($17), urma să călărim în deşert pentru patru zile, în condiţii ”deluxe”: fiecare cu cămila lui (cămilă cu pedigree, nu cumpărată de la armată şi cu găuri de gloanţe în cocoaşă), mâncare din belşug—pui, orez, legume, chapati, fructe, fulgi, lapte etc., corturi, saltele izolante şi cinci pături de căciulă, whisky şi Coca-Cola, şi apă îmbuteliată din belşug. Şi toate astea în compania a două tinere englezoaice. Frumoase, în opinia lui Pathan, ceea ce pentru mine era un oximoron. Joshua a fost de acord, aşa că în scurt timp am şi plătit cele trei mii de rupii pentru patru zile, urmând ca a doua zi la prima oră să pornim spre marele deşert Thar.
Am lenevit în compania micului dejun până după răsăritul soarelui, ca nişte şopârle pe piatra galbenă de pe acoperiş. Într-un final am plecat în căutarea unei cafele în piaţa din jurul fortului. N-am avut parte de un succes fenomenal: 99% din restaurante aveau doar Nesscafe, cu un gust oribil şi departe-departe de ceea ce căutam. Într-un final, am găsit cafea italiană (adică espresso) la un hotel lângă fort, pe acoperişul căruia am ”şopârlit” încă ceva timp, savurând o cafea mediocră. Singurul deranj erau avioanele militare care şuierau pe deasupra deşertului, între bazele de la graniţă.
Ne-am întors la hotelul nostru, unde se eliberaseră camerele. Am primit o cameră incredibil de curată şi comfortabilă pentru cât costa—50 de rupii, adică doar un pic mai mult de $1, m-am delectat cu un duş şi am plecat să bântui bazarul aglomerat din jurul fortului. Mi-am cumpărat ce mai aveam nevoie pentru safari: o geantă pentru minimul necesar şi o pălărie din piele de cămilă, stil Indiana Jones.
Restul după amiezii plănuiam să îl consumăm la câţiva kilometri de oraş, unde se găseau cenotafele unor brahmani şi de unde se putea vedea un apus superb, având fortul în fundal. Ne-am învârtit de câteva ori printre monumentele funerare şi ne-am plictisit; având în vedere că apusul (ca orice chestie indiană) întârzia, ne-am întors în fort, unde măcar aveam ce face.
Am mai dat o tură prin bazar, Joshua făcând poze şi eu ciondănindu-mă cu vânzătorii care se agăţau de noi ca ploşniţele, şi am admirat superbele haveli (case ale bogătaşilor) sculptate din aceeaşi piatră galbenă.
Însă în cele din urmă, ni s-a făcut foame, aşa că ne-am îndreptat spre restaurantul Monica (bine că nu se chema ”Maricica”—aş fi fost mai surprins). Am savurat un pui cu ghimbir în compania unor vechi prieteni, Ron şi soţia sa, de care mă ciocneam accidental în fiecare oraş: la concertul Triveni din Varanasi, în Jodhpur la Yogi’s şi în fortul din Jaisalmer. Ni s-au alăturat şi Joshua şi un tânăr austriac, care s-a lăudat că ştie două cuvinte în română. După cum mă aşteptam, acestea erau ”Sugi p***”.
Safari la sat
Village safari. Nu e, asa cum v-ati astepta, o cursa cu un jeep deschis, pe un drum prafuit din desert, printre spini si vegetatie de sahel, in care tragi cu pusca in satenii care ies in cale. E doar o cursa cu un jeep deschis, pe un drum prafuit din desert, printre spini si vegetatie de sahel, in care inghiti jumatate din praful de pe drum (nici o problema, satenii fac rost zilnic de altul) si vezi si altceva decat monumente. Adica oameni. Si nu turisti.
Am plecat dimineata la prima ora (adica 10 pentru indieni, care sunt mai lenti), impreuna cu un grup de patru englezi din Lake District, intr-un jeep Mahindra stravechi, asemanator cu Willy’s-urile din al doilea razboi mondial. Prima tinta pentru safari era un sat la cativa kilometri buni de Jodhpur, locuit de bishnoyeni, o populatie cu o religie mai ciudata, venerand elemente ale naturii. Drumul a parasit curand zona locuita si galagioasa a capitalei Marwar, incepand sa strabata zone cu aspect semidesertic (sahel, daca n-ati chiulit in masa de la lectiile de geografie). Asfaltul a disparut rapid, inlocuit fiind de un praf care rapid ne-a transformat intr-un fel de statui (sau daca va este mai familiara notiunea de meserias care renoveaza apartamente, imaginati-va unul dintre aia, dupa ce a smirgheluit un apartament cu 4 camere). Am vazut, spre suprinderea mea, gazele. N-am reusit sa ma apropii prea tare de ele, asa ca multumiri zoom-ului aparatului foto pentru ce vedeti mai jos.
Am vazut si pauni si, spre aceeasi suprindere, am vazut ca pot zbura. Nu fantastic, dar suficient ca sa se catere in copaci sau sa se fereasca de turistii agasanti care vor sa ii pozeze. Si am aflat si o glumita englezeasca pe care Ron (unul dintre colegii de calatorie) a avut grija sa o afle toata lumea, inclusiv soferul care nu rupea o boaba engleza: “How many eggs can a peacock lay?… The peacock does not lay eggs, but the peahen may.”
Am ajuns in cele din urma la o casa bishnoy, din lut si balegar de bivol, unde niste tanti cu ditamai lacatele de aur (un fel de cercei) in nas ne-au invitat la ceai. Una dintre ele legana un plod intr-un leagan improvizat din carpe, insa senzatia zilei a fost bunica clanului, in varsta de 105 ani, care se tinea inca bine si umbla vioaie prin curte. Explicatia? Consumul de opiu, destul de des intalnit in aceasta zona–insa nu fumat, ci mancat sau baut. Am gustat si noi opiu si ceea ce pot sa va spun e ca e foarte amar–toata lumea s-a strambat iar ceaiul dulce cu lapte care a urmat ne-a mai calmat papilele.
Urmatoarea etapa a fost un sat vecin in care toata lumea facea oale. Ne-am jucat si noi la roata olarului, iar mie mi-au iesit, spre mirarea tuturor, niste opere care ar fi stat la mare cinste in galeriile cubiste. Nu stiu daca ar fi avut alta utilitate, insa nu asta e arta moderna? Curios e ca oalele aproape perfect sferice nu erau facute pe roata olarului, ci de un alt nene care folosea o lopatica si batea o oala cilindrica pana o facea sferica. Incredibil de sferica!
Am mai poposit si la un mos cu turban care tesea la un razboi (nimic fantastic, bunica mea se descurca mai bine decat el) si, dupa ce soferul a mai batut campii invartindu-se suficient cat sa inghitim inca jumatate din praful din zona, am ajuns la o casa unde urma sa mancam.
Un alt mos cu turban si o tanti (fara turban) ne-au pregatit, in stil traditional, turte de sorg (chapati) cu un fel de sos si cu trestie de zahar. Desi modest, pranzul a fost extrem de gustos, si ne-a parut rau ca trebuie sa plecam din nou prin praf. Safari-ul, desi interesant, fusese sumar (mai mult plimbat decat vazut) si facut intr-un stil oarecum hei-rupistico-turistic.
Am incheiat ziua bifand ce imi doream sa fac: sa beau makhania lassi (iaurt cu sofran si cardamom), sa mananc mawa ladoo si alte dulciuri specifice si sa casc gura prin bazarul de mirodenii. Care e modest si plin de escroci pusi pe jefuit turistii. Si, desi Mohanlal Verhomal nu e unul dintre magazinele cele mai ieftine, e recomandat de ghidul Lonely Planet. In plus, discutia apriga cu fiica patronului referitoare la comparatia dintre sofranul indian si cel de kashmir, m-a invatat multe si m-a determinat sa plec de acolo cu geanta plina de cardamom verde si alte mirodenii care iti gadila narile in stil pur indian.
