Schimbare de planuri
Dimineata am incercat sa ne cumparam biletele de avion pentru Papua. Toate zborurile sunt pline pana la finalul lunii, iar cele de la inceputul lui ianuarie sunt exagerat de scumpe pentru un zbor intern. Cu parere de rau, renunt la intentia de a bate campii–pardon, muntii–din Papua de vest, in cautare de triburi canibale. Va fi, sper, subiectul unei viitoare calatorii a lui Habarnam.
Ne multumim sa batem stradutele din Yogya, sa colindam piete precum Pasar Beringharjo si sa ne adapostim pe unde putem de excesele de ploaie de dupa amiaza.
La piata
Atat azi.
Borobudur
Nu m-am invatat minte ca marile monumente nu merita eforturile, insa mai bine sufar ca am facut un lucru prostesc, decat ca nu l-am facut.
Borobudur e Machu-Picchu-ul, Angkor-ul sau Taj-Mahal-ul indonezian. Cel mai vizitat monument din toata tara, cel mai fotografiat etc. Nu zic ca nu merge fotografiat.
Templul budist Borobudur
Insa cand te trezesti duminica dimineata la 4.30, astepti doua autobuze care nu mai vin, ajungi la 60 de km nord de hotel si pat, dai o gramada de bani (in US$) sa-l vezi si nu poti nici macar sa urci scarile pana la primul nivel pentru ca e duminica dimineata si pentru ca toti educatorii, invatatorii, profesorii, dirigintii de la toate gradinitele, scolile si liceele din zona isi aduc elevii sa topaie printre pietrele de la Borobudur, iti vine sa-ti arunci basca de pamant si sa sari pe ea.
Borobudur arata ca ‘dupa blocuri’
Ce sa mai zic ca la aparitia noastra, singurii vizitatori cu ochi non-oblici, Borobudur a scazut in popularitate si aproape toata lumea a inceput sa vrea sa faca poze cu noi. Cu telefonul, bineinteles. Dupa care o gasca de liceene s-au aliniat la coada sa le completez oracolele. Pana cand Adriana le-a alungat, lasandu-ma fara fan-club. Drept razbunare, un grup de paparazzi cu varste intre 6 si 10 ani au urmarit-o facandu-i poze cu telefonul. Ca sa stiti, in eventualitatea ca ajungeti in Indonezia, ce cauta pozele noastre la gazeta de perete pe la vreo scoala din zone rurale defavorizate.
Inapoi la cautarea de arome
Ne-am decis ca vrem sa cumparam Kopi Luwak. Nu ca ar fi mai buna decat Illy, ci mai mult din snobism (ok, doar al meu, ca Adriana protesteaza langa mine). Asa ca am sapat pe Internet dupa singurul distribuitor din Yogya, l-am sunat si ne-am trezit invitati la ‘magazin’.
Am ajuns repede cu taxiul, insa magazinul era, de fapt, casa personala a distribuitorului, dl. Taufani. Ne-am trezit invitati la un ceai, apoi la o felie de chec, apoi la biscuiti cu aroma de peste (mai tineti minte crevetii vietnamezi, aia care semanau cu niste chipsuri?), apoi la diverse delicatese din Sumatra (bineinteles, tot cu gust de peste, ca orice mancare din Indonezia). Nu protestez, ca au fost foarte, foarte bune, de-mi venea sa iau sa bag in buzunar. Pacat ca aveau prea mult sos.
Am discutat, intr-o combinatie de engleza cu indoneziana cu dl. Taufani, despre tot felul de lucruri. De la familia lui, pe care ne-a aratat-o in poze, ne-a povestit despre ei (de la baiatul cel mare, de peste 30 de ani, pana la nepotul de 6 luni) pana la calatoriile facute de el in Franta si Japonia. Dupa aproape o ora de povesti din care cred ca am inteles doar cam un sfert, am considerat ca preludiul a fost suficient, asa ca am abordat subiectul Kopi Luwak. Am fost intampinati de un zambet larg “Yaaaa, yaaaa!”, dupa care s-a revenit la povesti despre familie, despre un zbor pe care trebuia sa il faca a doua zi spre Jakarta, cu Mandala Air, care aveau avioane noi, care zburau de la 6 dimineata si faceau doar 40 de minute pana in Jakarta, de doua ori mai putin decat facea taxiul de la aeroportul din Jakarta pana la el la birou, care lucra pentru o companie din Orientul Mijlociu… nimic despre cafea.
In minutele care au urmat, am tot incercat sa scoatem de la el macar un pachet de cafea. Tot un zambet, printre multe alte povesti care n-aveau deloc legatura, am aflat ca de afacerile cu cafea se ocupa fiul lui, Awan, care nu locuia in Yogya si ca el nu prea stie mare lucru despre cafea. Ne-am ales doar cu adresa sitului (pe care o stiam) si numarul de telefon al fiului.
Desi ne simteam foarte jenati de invadarea casei omului (fara vreun beneficiu direct pentru el), n-am avut timp de scuze, pentru ca dl. Taufani s-a apucat sa ne multumeasca din tot sufletul pentru onoarea pe care i-am facut-o vizitandu-l. Mai mult, a scos masina din garaj si ne-a condus pana la o strada principala, de unde puteam lua un taxi.
Nu ne-am revenit definitiv din experienta nici macar la cina, unde am experimentat o alta mancare locala (Gudeg Jogja), exceptionala–atat la mancat, cat si la pozat.
Delicatese locale–Gudeg Jogja
Arome, arome, aroooomeeeeee….
La Mall
Incep cu un detaliu fara legatura cu subiectul, care insa merge asa, de incalzire.
Cautand o farmacie, ne-am impiedicat de un McDonalds si, in jurul lui, de un mall in adevaratul sens al cuvantului–Mal Malioboro. Cum am pasit dincolo de usile glisante, dincolo de jetul brusc de aer conditionat la zero grade, orice bariera culturala a fost depasita. Un mall e cel mai bun exemplu de globalizare. Sau vedeti vreo diferenta intre poza de mai jos si mall-urile din Romania?
La mall, cu Mos Craciun si tot tacamul
Full-options, as spune, cu tot cu Mos Craciun si craciunite, desi e cald al naibii si mai toti sunt musulmani. Dar “oh what fun it is to ride in a one horse open sleigh”, vorba cantecului.
Kopi Luwak
Am stat jos la o cafea. Nu orice cafea, ci o cana de Kopi Luwak. Pentru cine nu a vazut filmul “The Bucket List” (inca), e vorba de cea mai scumpa cafea din lume, care se vinde cu $50 cana (in State)–aici cu doar $8.
Savurand Kopi Luwak
Aaaa… am uitat sa zic de ce e asa de scumpa. Pentru ca se prepara foarte greu, doar in cateva zone din Sumatra. Kopi inseamna ‘cafea’, iar luwak e un animalut salbatic de prin jungla, un fel de corcitura intre pisica si maimuta. Daca inca nu v-ati prins de ce e greu de preparat, ei bine, pisi-maimuticile respective papa boabele de cafea, le digera partial, apoi are loc procesul natural de caca, dupa care antreprenorul indonezian scormoneste in rezultat, spala boabele, le prajeste, le macina si iaca cafeaua.
Va rog nu strambati tare din nas. Eu n-am facut-o (nu s-a miscat nici un muschi de pe fata mea cand am baut cafeaua) si nu cred ca nici antreprenorii respectivi nu stramba din nas, avand in vedere ca un kilogram de cafea se vinde pentru $300.
Durian
Cum se zice in tara lui Habarnam, din lac in put. M-am hotarat sa incerc si cel mai controversat fruct din lume, durianul. De aratat, arata ca o nuca de cocos in perioada punk din viata ei. Toate hotelurile au interzis acest fruct pe o raza de 100 de metri in jurul lor. Pe motiv de putoare.
Cel mai puturos fruct din lume
M-am hotarat sa ma aventurez. Tanti cea neclara din poza de mai sus, a despicat un fruct cu maceta si ne-a pus intr-un castron continutul, acoperit cu gheata si cu un lichid care cred ca avea rol de protectie–sa nu iasa mirosul usor la suprafata.
Am reusit sa invingem mirosul de ciorba ranceda cu ceapa, dar am descoperit un fruct dulceag, destul de bun la gust, aducand a banane amestecate cu unt de arahide si avocado. Am si terminat tot din farfurie. Ce a urmat a fost partea mai proasta–pentru mai bine de o ora am resimtit aroma de ciorba si ceapa, incercand sa evadeze din stomac cu orice pret.
Fishy-fishy
Am hotarat sa stingem aroma ultimei experiente cu ceva mai rafinat. Adica vietati marine, la Jimbaran, un restaurant la 6 km nord de Yogya.
Jimbaran e genul de restaurant pe care ti-ai dori sa ti-l poti deschide cand te intorci acasa, dupa care renunti cand iti dai seama ca ai putea servi doar crap si broscute raioase. Aici sunt cateva acvarii pline cu chestii care misca, de parca ar striga “pick me, pick meee!”. Adriana se targuieste binisor cu managerul de acvarii, care nu stie engleza foarte bine, dar rade tot timpul si zice numai “Yessssss”.
Adriana se asigura ca toate vietatile marii ajung la noi in farfurie…
…bineinteles, bine prajite
Alegem crabi, scoici, jumbo shrimps si o pisica de mare (nu din aia care face cafea). Iar in mai putin de 15 minute, masa se umple de farfurii, punandu-ne semne serioase de intrebare daca vom reusi sa le invingem. In final, insa, ne dam seama ca am ales perfect. Nu ne-a ramas decat dilema daca sa ne lingem degetele sau sa le spalam in bolurile cu apa cu lamaie.
Un crab dragalas…
…devine de-a dreptul apetisant cand e mai rosu si asortat cu frunze de salata
Impreuna cu prietenii sai, scoicile si gasca de jumbo shrimps
Yogya
Yogyakarta, sau pe scurt Yogya, cum o alinta localnicii, e nici mai mult, nici mai putin capitala culturala a Javei.
Plina de turisti care se plimba cu ‘becak’, echivalentul ricselor indiene…
…extrem de pasionata de politica…
…si cu mancare delicioasa.
Dupa drumul obositor cu ‘frigobuzul’, am dormit pana aproape de pranz, cand am scos nasul din hotel, luand-o agale pe Jalan Malioboro (adica Strada Marlboro).
Batik
Concluzia primei zile a fost ca toata cultura indoneziana (sau cel putin cea din Yogya) e centrata in jurul batik-ului. E, intr-adevar o arta sa faci textile cu un design atat de detaliat, motiv pentru care exista si foarte mult batik cap, adica ‘batik chinezesc’, imprimat in doru’ lelii.
Migaloasa arta a batik-ului
Arta e insa transformata in balci de ce vedem pe Jalan Malioboro. Toate magazinele au batik, fie ca e vorba de camasi, bluze, fuste, esarfe, cearsafuri sau pur si simplu valuri de material. E o mare de batik in care navighezi cu zeci de indonezieni care trag de tine sa vezi ce au. Sau sa mergi sa vezi o presupusa expozitie de batik, ajunsa la ultima zi, cu discounturi importante. Sau sa mergi gratis cu becak (ricsa), doar-doar vei mai vizita un magazin de batik. Unde mai pui ca peste trei sferturi sunt pseudo-batik, dupa cum ne dam seama. Adica doar panza imprimata, nu tesuta migalos.
Nu mai pomenim de ultimele trenduri in batik
Am scapat aproape gafaind din haosul cu batik. Ne-am tras sufletul si, plecand mai departe, am aflat ca palatul sultanului din Yogya (care intentioneaza sa candideze pentru presedinte la alegerile viitoare) e inchis. Asa ca l-am ocolit si am inceput sa cautam Pasar Ngasem.
Piata de pasari
In piata de pasari
Pasar Ngasem, sau piata de pasari, e o priveliste unica, mai ceva decat o gradina zoologica. Gasesti aici pasari de toate natiile, de la porumbei si cocosi luptatori, la canari, ciocanitori si tot felul de alte ciudatenii.
Marfa cu pene
Deliciul il constituie insa exponatele exotice fara pene, de la lileci la tot felul de soparle, maimute, manguste, serpi, pana la mancare pentru exponate–greieri, gandaci si viermi. N-am avut curiozitatea sa mergem mai departe de a ne uita curiosi, desi toate exponatele sunt de vanzare.
Cine pe cine mananca?
Wayang kulit
Pentru ca se facuse deja aproape 8 seara, am urcat intr-un becak, iar ‘soferul’ si-a dat sufletul pedaland pentru a ne lasa la muzeul de wayang kulit, unde urma sa inceapa un spectacol.
Aaaa, am uitat sa explic ce e wayang kulit. Se pare ca exista, totusi, si altfel de cultura–mai culturala si mai putin comerciala. E un teatru de papusi, traditional. Wayang inseamna marioneta, iar Kulit –piele. Sau invers. In fine, e vorba de marionete plate, decupate cu atentie din piele de bivol, apoi pictate migalos, reprezentand personaje din Ramayana hindusa.
Marionetele din piele de bivol
Spectacolul a durat doua ore, desi un spectacol cu adevarat traditional poate tine o noapte intreaga. Expresivitatea umbrelor e incredibila, reusind sa transmita o parte din poveste dincolo de bariera limbii sau a evidentei lipse de subtitrare.
Scena din Ramayana
In spatele panzei luminate era, insa, o intreaga armata. Papusarul manuia de unul singur papusile–cateva zeci de papusi pe parcursul intregului show, iar orchestra gamelan, din 20 de oameni suna exceptional, chiar daca vreo doi dintre cei care bat gongurile pareau sa doarma.
Papusarul si orchestra gamelan
Viata la tara
Ne-am luam ramas bun de la Cipanas, balacindu-ne in apele termale din cada din baie. Starea de curat si bine a durat pana cand ne-am urcat in autobuzul catre Tasikmalaya, escaladand saci cu cartofi si verze si localnici care se uitau curiosi la noi.
Incepuse sa ploua zdravan imediat ce autobuzul a demarat scrasnind din osii, fara ca soferul sa aiba emotiile noastre in curbele stranse. Dupa o ora in care ne-am felicitat ca nu ne-am rostogolit ca sacii cu varza, am coborat in Kampung Naga, un satuc uitat intr-o vale printre vulcanii locului. Am stat cuminti inca o ora sub streasina unui warung, dupa care am coborat in vale, in sat.
In Kampung Naga
Kampung Naga e unul dintre putine sate indoneziene traditionale ramase. Atat de traditionale, incat am avut iminenta senzatie ca abia ce s-a terminat al doilea razboi mondial si japonezii si-au luat talpasita, lasandu-i pe tarani sa isi continue traiul.
Tarani ocupati
N-am stat mult, grabindu-ne sa ajungem inainte de inserat in Tasikmalaya, de unde planuiam sa luam un tren mai departe. Ajunsi acolo, n-am gasit gara, asa ca ne-am multumit sa asteptam un autobuz catre Yogyakarta.
Despre aerul conditionat
De cand ajunsesem in Indonezia, de fiecare data cand cineva intreba si afla ca suntem din Romania, pe fata le aparea expresia aceea, de chiulangiu la orele de geografie. Asa ca am ramas masca sa vad intr-o reclama la aer conditionat (Plasmacluster) ca promova “Coanda air flow”. N-am avut curiozitatea, recunosc, sa intreb pe vreo unul dintre cei care se uitau la televizor in autogara daca stiu ce e aia.
Mai departe, aerul conditionat m-a bantuit tot restul serii. Inteleg ca in Indonezia e cald. Si umed. Am fost incantat ca am gasit bilete la autobuz cu aer conditionat pentru o calatorie de 8 ore. Insa n-am inteles de ce in autobuzele indoneziene, aerul conditionat e setat pe temperaturi care fac iernile romanesti sa para primavara. Efectul Coanda–daca a existat si la aerul conditionat din autobuz–n-a facut decat sa ne lungeasca chinul pana cand am coborat, la 4.30 dimineata, in zapuseala din Yogyakarta.