Gunung Papandayan
Inalt de 2682 m, Gunung Papandayan e unul dintre cei mai activi vulcani ai Indoneziei. A erupt ultima oara in 2004, si toata valea din jurul sau a fost evacuata. E interesat ca imediat ce se linisteste, lumea revine pe versantii muntelui, construiesc din nou case, strazi etc. si o iau de la capat (lucru valabil pentru multi alti vulcani, din cate inteleg).
Am plecat dis-de-dimineata, la 5.30, cu doar trei ore de somn la bord. Speram sa prindem rasaritul, insa soarele era deja pe cer la acea ora. Aveam sa descoperim ca, oricum, ar fi trebuit sa renuntam si la cele trei ore de somn pentru a ajunge la timp. Din Cipanas am luat un angkot, adica minibus, care ne-a lasat la Cikajan dupa o ora. Foarte amabil, soferul a parcat si a mai asteptat cinci minute pana a aparut un alt minibus in care ne-a facut semn sa urcam. Am mers inca jumatate de ora pana la Cisurupan, un sat pe versantii vulcanului Papandayan, unde minibusul ne-a debarcat intr-un nor de praf.
Fusesem informati de cei de la hotel, intr-un amestec de engleza si indoneziana, ca de acolo trebuia sa luam mai departe un ojek spre varful muntelui. Ne-am uitat in jur mai bine de un minut, sperand ca exista o sansa sa fi inteles gresit. Din pacate, ne-am lamurit abia in momentul in care soferii de ojek ne-au asaltat cu oferte–ojek-urile erau niste scutere amarate. Indonezienii nu se targuiesc mult. Nici noi n-a fost nevoie, asa ca ne-am trezit urcati fiecare in spatele unui tanar pe scutere, accelerand la deal si incercand sa evite gropile adanci din asfalt, ramase asa probabil de la ultima eruptie.
Cautand aventura, pe doua roti de ojek
Dupa mai bine de jumatate de ora in care am fost ingrijorat de suspensiile din spate ale scuterului pe care le apasam cu intreaga mea fiinta, am fost debarcati la capatul drumului asfaltat, intr-o parcare din care se zareau cele doua cratere pufnind nervos.
Spre craterele lui Papandayan
In parcare asteptau, ca soparlele la soare, vreo zece cowboys, tineri de-ai locului, gata sa isi ofere serviciile de ghid. Ciudat, avand in vedere ca nu vazusem picior de turist de cand aterizasem in Cipanas (in Indonezia acum e cam extrasezon, avand in vedere ca e sezonul ploios al anului).
Am batut repede palma cu un pusti care isi zicea Johny si stia ceva engleza, avand in vedere ca lectiile mele de indoneziana ajunsesera abia la faza la care stiam sa spun fara ezitare Saya tidak bisa bicara bahasa Indonesia. Saya mengerti bahasa Indonesia sediket-sediket saja, adica ‘Nu vorbesc indoneziana. Pot sa inteleg foarte putin’.
Foarte curand mi-am adus aminte ca am cam chiulit la orele de educatie fizica (adica sala fitness) anul asta. Din fericire, calvarul n-a durat decat doua ore. Am urcat printre bolovani prabusiti, paraie bolborosind si un miros de sulf din ce in ce mai puternic, pana cand n-am mai rezistat si a trebuit sa folosim servetele de hartie pentru a respira prin ele. Pentru ca vantul incepuse sa sufle mai puternic, am inceput sa ocolim primul crater al lui Papandayan in directia opusa vantului, iar aerul a devenit din nou respirabil.
Ocolim primul crater, in directia opusa vantului
Peisajul e dincolo de orice asteptari. Il pot compara doar eventual cu cel din Lord of the Rings, in care Frodo urca vulcanul in care trebuie sa arunce inelul. Mirosul de sulf ne duce catre locurile in care, din adancurile pamantului, bolboroseste ceva care arunca la suprafata substanta galbena si urat mirositoare, creand depozite peste depozite.
Sulf
Johnny ne-a tras de maneca si ne-a pus sa mergem neaparat pe urmele lui. Lucru pe care l-am facut de indata, avand in vedere ca talpile ni se cam incinsesera si vazusem o urma de picior in laterala cararii, adanca de cam 30 de cm, in care fierbea o apa galbuie sulfuroasa. N-a trecut mult si am dat peste cateva cratere in care fierbea lava, aruncand stropi in jur. Nu era de un rosu aprins, cum ma asteptam de la Discovery, insa mi-am dat seama ca nu as fi vrut de loc sa fie asa. E mai bine, ca turist, sa te multumesti cu mai putin de o eruptie ‘pe bune’.
Lava
Am plecat mai departe, spre al doilea crater, incercand sa ignor mirosul de sulf. Pe langa disconfortul de moment, imi aducea fantastic de mult aminte de o pozna facuta cand eram mic–spargerea unor oua incondeiate, suficient de vechi.
Cel de-al doilea crater e mai putin impresionant, desi e cel care a aparut in urma eruptiei de acum 4 ani. Insa te ia cu fiori peisajul cu padurea carbonizata, in care scorburile copacilor bolborosesc, lasand sulf si gaze sa iasa din adancuri. Un adevarat peisaj post-nuclear.
Al doilea crater al lui Papandayan
O padure apocaliptica
Obositi, batuti de soarele fierbinte (ne intrebam unde e ploaia aia cu care ne ameninta ghidul Lonely Planet, de cel putin doua ori pe zi), ne-am intors spre primul crater, prin locul in care, acum 4 ani, se termina soseaua, intr-o parcare similara cu cea din care plecasem noi cu cateva ore in urma.
Intorsi in Cipanas, stresati de traficul groaznic prin care trebuise din nou sa navigam, schimband nu-stiu-cate minibuze (sau minibusuri?), ne-am prabusit lati in cada cu apa fierbinte de la hotel, din care ne-am tarait in pat, pana la cina luata la un warung (terasa) pe marginea strazii principale din satuc.
Cina la un warung, pe stradutele din Cipanas
In cautare de vulcani
Cam asta ne-a sugerat cafeaua de dimineata, luata in gara Gambir din Jakarta, impreua cu o portie serioasa de Lonely Planet.
Ne propusesem sa urcam in primul tren si sa traversam insula Java in cautarea unor vulcani activi. Bandung, la doua ore de calatorie spre sud-vest, e al patrulea oras ca marime din Indonezia si un punct de plecare ideal pentru a urca pe Tangkuban Prahu, unul dintre vulcanii mai accesibili.
Cele doua ore au trecut repede, cu un peisaj suberb derulandu-se pe langa tren. Ghinionul nostru a fost ca aveam singura fereastra din tren care era atat de murdara incat nu puteai sa vezi nimic prin ea, decat umbre. Asa ca ne-am intins gaturile pentru a prinde macar cateva detalii de pe alte ferestre, mai curate. Am fost insa amuzati de sistemul de sales-on-board, prin care (asemenea calatoriilor cu avionul) poti cumpara tot felul de nimicuri, de la parfumuri la jucarii, listate intr-o revista de shopping.
Cumparaturi in tren
Odata ajunsi in Bandung, ne-am hotarat instant (nici acum nu stiu exact de ce) ca vrem sa plecam mai departe–de vulcani nu duce lipsa intreaga Java. Asa ca patru microbuze si patru ore mai tarziu, la zece seara, coboram in Cipana, un sat in centrul insulei Java. Hotelul a fost o surpriza placuta–baia avea o cada generoasa, in care curgea continuu apa fierbinte de la izvoarele termale din apropiere. Am lenevit doua ore in apa, si doar muchiile tari ale cazii ne-au trimis in pat, la somn. Gata de trezirea de dimineata, pentru asaltul Gunung Papandayan, unul dintre cei mai activi vulcani din Indonezia.
Cada de la Hotel Tirta Merta
Am aterizat in Java!
N-am avut deloc timp in ultima saptamana sa astept vacanta. Am fost prea ocupat cu ultimele proiecte la birou, asa ca inca incerc sa imi revin si sa-mi intru in ritm, acum ca e miezul noptii in Jakarta si stau in pat cu un ventilator care imi sufla direct in ochi si cu Adriana care a adormit alaturi.
Au trecut deja 24 de ore de cand am plecat din Bucuresti, cu toata lumea uitandu-se crucis la mine in sandale, fara sosete, in drum spre aeroport. In Amsterdam, unde am facut escala, am avut parte de o cursa contra-cronometru pentru a ajunge la farmacie si a obtine Lariam (un antimalaric puternic) si pentru a prinde zborul spre Jakarta. Reusisem sa rezervam locuri in dreptul iesirilor de urgenta, asa ca ne-am lafait din momentul in care am ajuns in avion, dormind cam toate cele 14 ore cat a durat zborul.
Ne-am trezit in zapuseala din Jakarta. Primul semn ca sunt totusi in alta tara (deci in vacanta)–la toaleta barbatilor, deasupra pisoarelor, e un imens acvariu cu pestii vii. Nu stiu daca e decorativ sau are un efect stimulent asupra mictiunii, pentru a evita picaturile pe varful pantofilor…
N-am mai gasit bilete la zborurile spre Bali, asa ca ne-am exersat putina indonesiana pe care o stiam, incercand sa obtinem un pret decent la taxiul care avea sa ne duca cei 35 km pana in centru. Selamat malam, adica ‘buna seara’, a fost de putin ajutor, pentru ca toti taximetristii vorbeau engleza mai bine decat noi ‘bahasa Indonesia’, adica limba locului. Cu toate astea, am avut norocul ca indonezienii sunt mult mai putin agresivi cu turistii decat alte natii, asa ca ne-am trezit in mai putin de o ora pe Jalan Jaksa, straduta backpackerilor si hostelurilor.
Pe Jalan Jaksa
Prima experienta culturala nu avea cum sa fie decat culinara. Cina, luata la Papa Cafe, cu pui cu sos padang si nasi goreng (orez cu legume), pe langa somnul pe care ni l-a adus, ne-a demonstrat ca am ales bine destinatia.
Ca in orice calatorie a lui Habarnam, habar nu am incotro vom pleca maine. Depinde de trenuri. De vreme. De ora la care ne trezim. De gustul cafelei.
Bombay
Sunt inversunat impotriva celor care stramba din nas cand aud de India, pe motiv ca e o tara care e mizera. E absolut acceptabil sa nu iti placa, pentru ca nu e ceea ce cauti, insa e cel putin superficial sa nu vrei sa te uiti mai departe de o mizerie deloc ubicuitara.
Mi-am facut un obicei de a “sari” peste metropole in calatoriile mele. In Delhi am petrecut o dupa-amiaza inainte de a zbura inapoi acasa, in Casablanca doar un drum cu taxiul intre gara si aeroport, iar in Lima aproape o zi, in aceleasi conditii. Din acest motiv, dar si din cel mai sus mentionat, am hotarat sa incercam sa vedem cat mai mult si cat mai dincolo de partea pe care un turist o vede de obicei in Mumbai, adica in Bombay, cum prefer sa ii spun.
Yoga cu hohote
Rasarit pe Marea Arabiei
Inversunarea presupune sacrificii, asa ca la ora 6 ne-am trezit, desi carenta somnului nu e deloc un prieten pe care sa-l vrei in vacanta. Ne-am indreptat pe malul marii, roz din cauza unui rasarit superb, spre Gateway of India unde auzisem ca se intalneste in fiecare dimineata un club de yogini mai ciudati.
Hasya Yoga, sau Yoga Rasului, e o ramura de yoga care a fost creata in secolul trecut (adica prin 1995) de Madan Kataria, un doctor din Mumbai si sotia sa. Principiile respiratiei sunt imbinate cu starea de euforie care o da rasul in hohote, asigurand se pare efecte extrem de benefice pentru organism.
In fata Gateway of India erau deja adunati sase-sapte indieni mai in varsta, ca un grup de bunici si bunicute iesiti la jogging, grupati intr-un cerc, care isi incepusera “antrenamentul”. N-am reusit sa ne asezam bine la o distanta politicoasa, curiosi tare, ca decanul de varsta, aratand a peste 70 de ani, ne-a invitat in cercul lor, sa ne invioram impreuna.
Antrenamentul a inceput cu incalzirea articulatiilor, de la gat la umeri, bazin si picioare, ca o incalzire de dimineata. Incet, incet, intre grupele de exercitii fizice au aparut exercitii de respiratie, sau mai bine zis, de ras. Am tropait si batut din palme, razand ritmat “Hiii-hoooo-hahahaaaa”. Am ras ca englezii, ca japonezii, danezii si chinezii, fie pufnind, fie cu “hihihihihihiiiiiiii”-uri sau “hoooo, haaaaaa, hooooo”-uri. Am experimentat toate tipurile posibile si imposibile de ras, pana cand ne-am dat seama ca nu stim sa radem din toata inima. Probabil ca in acel moment s-a produs un declic, in care nu ne-a mai pasat ca de multe ori rasul nostru parea sau suna fals, pentru ca ne-am amuzat copios in grupul de batranei yogini, pentru aproape o ora, dupa care “antrenamentul” s-a terminat si grupul s-a spart si si-a luat ramas bun, sub privirile contrariate ale mai multor spectatori care se adunasera pe margini.
N-am putut filma, asa ca il lasam pe John Cleese, ex-Monty Python sa va dea o idee despre cum e la Hasya Yoga
La sfarsitul “antrenamentului”, intr-un grup de pensionari amuzati
Micul dejun
Era 8 cand am terminat “antrenamentul”, plini de voie buna si de o foame incomensurabila. Din piata Gateway of India am luat-o pe Colaba Causeway, principala artera comerciala din zona, presarata cu restaurante si cafenele. Toate inchise, din pacate, la acea ora.
Dupa ce ne-am invartit de vreo doua ori in lungul si latul strazii, am decis ca singura optiune e o ghereta abia deschisa, unde, dintr-un cazan de tabla botit, iesea mirosul imbietor de masala chai, ceaiul indian cu lapte si mirodenii. Am cumparat un ziar, Times of India, in engleza, ceai si pakoras, un fel de gogosi cu legume, prajite in ulei–si le-am savurat stand in fund pe marginea trotuarului, ca niste homeless veritabili.
Micul dejun pe un trotuar in Colaba
A fost, totusi, cel mai memorabil mic dejun din toata excursia.
Nu e ceva obisnuit sa vezi asa ceva in Bombay, probabil nici pentru locuitorii sai. Pentru ca un domn la vreo 50 de ani, iesit probabil sa cumpere ziarul, a intrat in vorba cu noi, cu cel mai pur accent britanic pe care l-am auzit vreodata in India. Din vorba in vorba–despre noi, despre Bombay, despre mancarea indiana–am ajuns sa bem o cafea cu el la un restaurant abia deschis la doi pasi de trotuarul pe care luasem micul dejun. Ne-a povestit ca e avocat, ca a studiat in Londra, ca n-ar trebui sa parasim Bombay-ul fara sa vedem o lista lunga de locuri. Pe care ni le-a notat in carnetelul meu, cu un scris caligrafic si educat.
Totul ar fi fost minunat daca nu ar fi inceput sa insiste ca ne va arata el cele locuri. Ca oricum avea zi libera si ca isi va chema soferul si ca vom vedea locurile intr-o anumita ordine, dupa care vom opri sa luam pranzul intr-un restaurant, dupa care ne vom odihni si vom explora in continuare alte locuri din Bombay. Am refuzat politicos, insa indianul stilat a continuat cu insistentele pana acolo incat a inceput sa para dubios. Pentru a scapa de insistentele lui, am acceptat sa ne intalnim in jumatate de ora cu el in fata restaurantului, de unde urma sa plecam in turul orasului cu soferul lui particular.
Bineinteles, am plecat imediat si am urcat in primul taxi, fara nici o intentie de a face turul orasului cu indianul stilato-dubios. Poate ca am pierdut o zi interesanta, cu locuri inedite pe care doar localnicii le stiu. Insa cred ca, mai degraba, am scapat de o escrocherie rafinata.
O cursa luuuuunga cu taxiul
Am intrebat taximetristul daca are ceva impotriva sa ne plimbe un pic mai mult prin oras. Un tip grasut la vreo patruzeci-si-ceva de ani (ne-a zis mai tarziu ca are 35 de ani), Ram Singh a clatinat vesel din cap, confirmand ca e mai mult de incantat de sansa de a face pe ghidul.
Soferul nostru de taxi, domnul Ram Singh
Am inceput cu o cursa lunga pe malul marii, de-a lungul Chowpatti Beach, unde tocmai incepeau pregatirile pentru o scena dintr-un film bolywoodian. Bollywood-ul e varianta locala a Hollywood-ului, insa o industrie mai infloritoare decat cea americana, pe care o depaseste ca cifra de afaceri si ca numar de spectatori. Filmele indiene sunt urmarite cu sufletul la gura pe aproape jumatate de glob, storc lacrimi in fiecare sat din Asia si sunt una dintre principalele investitii ale mafiei din Bombay.
Pregatiri de film pe plaja Chowpatti
Din lipsa de timp, n-am zabovit mult pe malul marii si am plecat spre faimosul templu jainist, Babu Amichand Panalal Adishwarji, considerat cel mai frumos templu din oras. Nu insa si in opinia noastra, desi domul pictat din mijocul templului apare pe o gramada de vederi si carti de calatorie. In comparatie, templul din Jaisalmer e superb.
In interiorul templului jainist
O alta atractie, gradinile suspendate, erau pustii la acea ora de dimineata. Ora pe care un ceas solar o indica cu o precizie admirabila.
Ora exacta
Turnurile tacerii
Unul dintre cele mai intrigante, mai ascunse si mai inaccesibile locuri din Bombay sunt turnurile tacerii, ascunse de vegetatie intr-un parc privat din Malabari Hill.
Ce se poate vedea dintr-unul din “Turnurile tacerii”
Turnurile tacerii, sapte la numar, sunt un fel de cimitire persane. Persanii, veniti in India din Iran acum sute de ani, si practicanti ai zoroastrianismului, sunt in prezent printre cei mai instariti oameni in India. Printre ei se numara inclusiv clanul Tata, proprietarii celui mai mare si profitabil concern din India, care a lansat recent Nano, cea mai ieftina masina si a anuntat ca vrea sa cumpere marcile Land Rover si Jaguar de la Ford.
Cei care il venereaza pe Zarathustra (Zoroastru) considera ca mortii nu trebuie ingropati sau incinerati, pentru a nu impurifica pamantul sau focul. In consecinta, cadavrele sunt urcate in Turnurile tacerii, unde sunt lasate la soare pentru ca vulturii sa curete oasele iar caldura sa le usuce. Procesul poate dura pana la un an, sau chiar mai mult, iar in momentul de fata sunt folositi vulturi crescuti speciali si panouri solare care sa grabeasca descompunerea. Poate parea barbar, insa e interesant sa vezi traditiile pastrate de cele mai bogate si mai “umblate prin lume” familii din India.
Eficienta intruchipata
De la cadavre la mancare e un pas. De fapt, cativa kilometri cu taxiul, langa statia de tren Churchgate, unde l-am tras de guler pe Ram Singh sa opreasca pe un pod unde vazusem pe marginea trotuarului galetusele metalice cu care
“Pachetelele” cu mancare pentru locuitorii Bombay-ului…
E unul dintre cele mai performante sisteme de aprovizionare din lume. In fiecare zi, 200,000 de mumbaikari pleaca dimineata la servici. Nevestele iubitoare le gatesc pranzul si il pun in cutii metalice asezate una peste cealalta, pana cand “pachetelul” e plin. Apoi, 5,000 de dabawallahs le iau in primire si le dau mai departe intre ei, le pun pe tren, astfel incat, la ora panzului, fiecare dintre mumbaikarii muncitori are galetusa in fata. Toate galetusele sunt identice, iar dabawallahs sunt predominant analfabeti–asa ca e uimitor cum de, folosind doar un sistem de culori si semne, nu gresesc aproape niciodata. Aproape, pentru ca apare o eroare la 6 milioane de livrari–performanta demna de o companie 6-Sigma. De altfel, sistemul de aprovizionare cu hrana din Bombay e deseori dat ca exemplu in manualele de business.
…si dabawallahs, cei care se asigura ca ajung unde trebuie
Mahalakshmi
In afara unui pod peste calea ferata, Mahalakshmi nu pare un loc deosebit, decat daca te loveste curiozitatea si vrei sa te uiti peste balustrada, unde vezi cum se spala rufele murdare ale orasului.
Spalatoria (dhobi-ghat) Mahalakshmi
Rufe intinse la uscat
Dhobi-wallahs
In cartierul saracilor
L-am rugat pe taximetrist sa mergem mai departe de lucrurile curate, adica in zona cea mai murdara, mai aglomerata si mai saraca din Bombay. Exista mai multe asemenea slums in Bombay, insa cea mai cunoscuta si mai mare e Dharavi. Peste 1 milion de indieni locuiesc aici, in baraci construite din deseuri, cartoane, placi de tabla ruginite, scanduri culese de peste tot si, rareori, din caramida sau piatra. Sunt peste 400,000 de suflete pe fiecare kilometru patrat si doar o toaleta la fiecare 2,000 de locuitori. Motiv pentru care multi isi fac nevoile in raul Mahim.
“Toalete publice”, pe un pod peste Mahim
Dharavi e cea mai mare mahala de acest gen din toata Asia, insa pentru locuitorii ei e inima Bombay-ului. Nu e inclusa pe circuitele turistice, pentru ca in general se cauta monumente, arta, frumos si opulenta. Aici e saracie lucie si mizerie, desi aici se produc peste 500 milioane de euro anual din reciclarea deseurilor, din fabricarea de diverse lucruri si din comert. Dharavi e o sperietoare doar pentru cei din afara cartierului, insa e ca si India–daca poti sa vezi dincolo de mormanele de gunoaie si de aglomeratie, vei vedea oameni. Iar daca citesti Shantaram, cartea unui evadat australian care a trait in Dharavi, cum am si facut la cateva zile dupa, iti va parea rau ca n-ai explorat cartierul mai mult.
Mahalaua Dharavi
Burduf pentru apa, din pielea unui animal necunoscut
Cartierul rosu
Am avut un curaj fenomenal sa ne indreptam spre Kamathipuram cartierul din Bombay in care se practica cea mai veche meserie din lume. Si zic asta nu pentru ca am fi avut de infruntat pesti, mafioti locali sau alte specii, ci pentru ca e, intr-adevar un loc extrem de urat mirositor. In poze arata ca un cartier normal, insa nu-ti ia mult la fata locului sa gasesti sursa mirosului–mormane imense de gunoi, de langa care prostituatele, vopsite strident, majoritatea grase, batrane si urate, iti faceau semne dulci.
Kamathipura, cartierul rosu din Bombay
Prostituata, asteptand clienti
Am plecat repede, din cauza mirosului insuportabil si a privirilor urate aruncate camerei de fotografiat. Dupa ce am iesit din Kamathipura, am tras mult aer in piept si am respirat usurat, desi Bombay-ul e extrem de poluat.
Bombay e cel mai poluat oras in care am fost vrodata…
Victoria Terminus, mai nou Chhatrapatishivaji Terminus
Ultima suta de metri
Am oprit in Chow Bazaar iar mai apoi in Crawford Market, pentru a savura aglomeratia si viata agitata a mumbaikarilor.
Cum se trasporta gheata pentru cocktailul Dvs.
In haosul din Chow Bazaar
Ardei iuti in Crawford Market
…si toate fructele pamantului, tot in Crawford Market
Am cumparat, bineinteles, ardei iuti pentru colectia personala si toate fructele pamantului.
Apoi am plecat spre hotel, spre aeroport si nici nu mai stiu cum, ne-am trezit inapoi acasa. Deja gandindu-ne la o noua aventura.
…
Aceasta poveste a fost scrisa in mare parte in zilele dupa intoarcerea in tara. Insa a stat neterminata pana in decembrie 2008, cand a fost finalizata si publicata din Jakarta, Indonezia. Intre timp, in Bombay s-au intamplat lucruri urate care au afectat orasul si care, cu siguranta, vor alunga multi turisti. Pacat. Pentru mine ramane un oras in care abia astept sa ma intorc, pentru o noua sedinta de yoga in hohote, pentru o ‘pakora’ si un ziar pe marginea trotuarului, pentru mumbaikari.
Mumbai
…adica Bombay. Un nume frumos, cu rezonanta imperialista britanica, pe care, totusi, l-au nascocit portughezii intr-un exercitiu de naming nu foarte inspirat, cand i-au zis Bom Bahia, adica Portul Bun. Macar englezii l-au preluat si l-au facut sa sune mai pompos, suficient incat sa-l puna si pe o sticla de gin pretentios (Bombay Sapphire), multi ani mai tarziu. A fost nevoie sa vina niste de-alde Romania Mare la putere (aici ii cheama Shiv Sena) incat sa redenumeasca orasul Mumbai, cica dupa nu-stiu-ce-zeita din alea trei sute de milioane, pe care o chema Mumba. Si, de parca n-ar fi fost suficient, a mai rebotezat si locuri de genul Victoria Terminal in denumiri de ti se limba plimba-n gura, ca Chhatrapati Shivaji Terminal.
Nu ca ne-ar fi pasat foarte mult, ajunsi nu foarte dormiti intr-una din zecile de gari pe care le are orasul. Ne-am targuit cu cativa taximetristi tepari (cum sunt si la noi pe la aeroport) pana cand am dat de unul mai putin lacom, care ne-a invartit pana am ametit prin oras, pana cand dupa o ora am ajuns in sud, pe malul marii.
Intr-o cursa ametitoare cu taxiul
Chiar pe mal, Gateway of India, un arc triumfal, e intr-atat de impozant incat nu incape in obiectivul aparatului de fotografiat, nici macar cu riscul de a cadea in apele Marii Arabiei (noi, nu monumentul). Din fericire nu e atat de deosebit incat sa merite sacrificiul.
Gateway of India
La doi pasi mai incolo e unul dintre cele mai luxoase hoteluri din India, Taj Mahal Palace, unde ne-ar fi placut sa savuram micul dejun intr-un pat cu baldachin de matase intr-o camera cu ferestre spre mare si un majordom cu turban si mustata care sa-si faca aparitia la orice sunet de clopotel. Din pacate, ne cazasem la un hotel cateva strazi mai departe, unde lipseau doar baldachinul, fereastra spre mare si majordomul. Aveam in schimb un boiler cu apa calda care si-a gasit sa faca scurtcircuit tocmai cand faceam dus. Faptul ca inca sunt lucid si intreg in momentul de fata, in care scriu aceste randuri, nu dovedeste decat faptul ca voltajul in India e mult mai jos decat cei 220 de volti presupusi.
Revenind la Taj Mahal Palace, merita spus ca hotelul a fost construit acum aproape o suta de ani, cand marelui industrias Tata i s-a refuzat accesul in Walton’s, un hotel din Mumbai, pe motiv ca e mai tuciuriu. Stimabilul s-a enervat si a construit propriul hotel, in momentul de fata unul dintre cele de referinta pe subcontinent. Walton’s, intre timp, a dat faliment.
Taj Mahal Palace
Fiul lui JN Tata, Rathan, e un ambitios continuator in familie, si tocmai a lansat bomba anului, Nano, masina de 10,000 de rupii (adica 1,750 EUR). In stil specific indian, in zilele care au urmat, cotatia actiunilor imperiului Tata a scazut si, colac peste pupaza, au urmat si o serie de proteste sindicale care au intrerupt primele faze ale productiei. Inclin sa cred ca sunt niste obstacole minore in calea celui care va cumpara, probabil, marcile Land Rover si Jaguar de la Ford.
O las mai moale cu povestile despre altii si revin la ale noastre, care au continuat cu un tur al orasului, inceput imediat dupa un mic dejun in stil indian, cu idli si sambar si ceai condimentat cu lapte. Respectul pentru mancare nu s-a rasfrant si asupra noii denumiri a muzeului Prince of Wales, Chhatrapati Shivaji Maharaj Vastru Sangrahalaya , ceea ce ne-a determinat sa-l ignoram (bineinteles, faptul ca nu prea gustam muzeele in general n-a avut un rol decisiv).
Muzeul Prince of Wales
Dupa alte rataciri pe strazi aglomerate, am dat peste un grup mare de oameni care incurcau circulatia uitandu-se fascinati in sus. Ne-am lamurit ca ne aflam in fata cladirii Bursei, unde spectatorii urmareau fascinati banda cu cotatii care rula pe un ecran intre palmieri. N-am impartasit entuziasmul si am plecat. Am citit abia a doua zi in ziare ca daca am fi avut rabdare inca cateva ore, am fi asistat la instalarea in fata bursei a unui taur de bronz, mai mult sau mai mult asemanator cu cel din fata bursei de pe Wall Street.
Cascand gura la Bursa
Pe langa gara din Churchgate am descoperit un magazin de ceaiuri, Tea Bazaar, care ne-a invitat in Tea Centre, ceainaria lor, pentru a degusta cele mai rafinate ceaiuri indiene, inainte de a decide ce vrem sa cumparat. Ne-am lafait ca niste lorzi (si ladies) in ceainarie, degustand vreo trei sortimente de ceai Darjeeling, din care ne-am hotarat sa achizitionam un FTGFOP de primavara. Ca sa ma dau mare, trebuie sa spun ca FTGFOP inseamna Finest Tippy Golden Flowery Orange Pekoe (sau, mai pe intelesul tuturo, Far Too Good For Ordinary People) si e ceaiul facut doar din cele doua frunze din varful mugurilor arborelui de ceai. First flush, prima recolta (de primavara) da si aroma cea mai fina, cel din a doua recolta (second flush, in vara) fiind mai amar si cu un gust mai puternic. Inutil sa spun ca, pe langa faptul ca pretul e de peste 250 de euro pe kilogram, e si greu de gasit, in afara unor magazine specializate. Majoritatea sortimentelor de Darjeeling sunt frunze de la baza mugurelui sau reziduuri praf, in amestec cu alte ceaiuri, altfel ar fi si greu de explicat cum de un district atat de mic cat Darjeeling-ul ar putea aproviziona o lume intreaga.
Dupa trei ceainice de ceai negru de Darjeeling e normal sa devii un pic agitat
Partea proasta a povestii a fost ca magazinul nu avea pe stoc Darjeeling FTGFOP I si nici celelalte variante si refuzau sa ne vanda din stocul ceainariei, lucru pe care nu l-am inteles. Am mai facut un set de degustari si cu produsele care le aveau pe stoc, pana cand am ales ceva cat de cat mai apropiat. Si pentru ca ingerul nostru pazitor a reusit sa-l gaseasca pe proprietar si sa-l emotioneze de pasiunea noastra pentru ceai, acesta s-a induplecat si ne-a vandut in plus doua pachete din stocul ceainariei. Am plecat incarcati cu aproape doua kilograme de ceai, pe care va trebui sa ne facem timp sa-l bem intorsi acasa.
Ziua a trecut repede cascand gura pe strazile din Fort Area, unde viata nu tine cont de turisti. Barbierii isi servesc clientii cu o sapuneala si un ras cu briciul pe marginea trotuarului. Masinarii zgomotoase storc seva din tulpinile de trestie de zahar, care apoi e vanduta la cinci rupii paharul (foarte buna!). Paan-wallahs vand un amestec de nuca de palmier areca, frunze de betel, tutun, zeama de lamaie si altele, pe care localnicii il folosesc ca pe un fel de… sa zicem guma cu nicotina. Il mesteca uneori jumatate de zi, fara sa inghita saliva sau amestecul, vorbind prin semne sau galgaieli, cu gura plina. Doar pe seara scuipa aproape un sfert de litru de saliva rosie (de la nuca de areca), de obicei pe trotuare, lasand pete ca de sange. Multi dintre ei au gingiile si spatiile dintre dinti rosu inchis, chiar negre, de la acest obicei, destul de raspandit. Am incercat si eu, insa desi aroma e interesanta, n-am avut rabdare sa ma obisnuiesc cu ea pana sa devina placuta, avand senzatia ca ma scufund in cantitatea de saliva generata.
Barbierul din Mumbai, ruda indepartata cu cel din Sevilla
Storcand seva din trestia de zahar
Vanzatorul de paan
Un taxi ne-a dus dincolo de Malabari Hills, spre Banganga Tank, dupa ce a ratacit mai bine de jumatate de ora pe stradute pana sa-l gaseasca dupa lasarea serii. In timpul zilei plin de pelerin, bazinul era aproape pustiu, cu cativa copii din zona jucandu-se galagiosi. Insa in mijloc, fara sa-i pese, statea teapan motivul pentru care venisem aici—un stalp infipt adanc, despre care Ramayana (un fel de “Lord of the Rings” al hindusilor) spune ca e sageata cu care Rama (sau Shiva) ar fi marcat centrul Pamantului.
Buricul Pamantului, kilometrul zero al hindusilor
Seara e recomandat sa incerci sa mananci bhelpuri si panipuri pe o rogojina pe Chowpatty Beach, o plaja pe care ziua n-ai avea curaj sa mergi din cauza poluarii. Noaptea insa, e suportabil, pentru ca deseurile care plutesc aduse de valuri si care ascund nisipul de pe plaja, sunt in afara razei de bataie a stalpilor de iluminat. Asa ca am admirat skyline-ul de zgarie nori din cartierul Malabari Hill, am incercat delicatesele sus-mentionate (interesante, insa combinatia de orez cu legume, naut, condimente si miere nu si-a facut fani din noi) si am cumparat chiar si alune de la un vanzator cu o balanta care il facea sa aduca fantastic de mult cu statuia Justitiei.
Chowpatty Beach
Bhelpuri si panipuri
Justitiarul vanzator de alune
Nu puteam sa plecam din India fara sa incercam o experienta cinefila. Cum Regal Cinema era foarte aproape de hotelul nostru, n-a fost greu sa luam bilete si sa ne strecuram in sala impreuna cu o gloata la inghesuiala. Desi n-am inteles mare lucru din dialogurile filmului, experienta a fost pe de-a dreptul amuzanta. De la imnul Indiei dupa reclamele de inceput, cand toata lumea s-a ridicat in picioare emotionata si a cantat, pana la unii spectatori care au adormit sforaind in stanga noastra.
Intorcandu-ne la hotel, am decis ca Mumbai nu e un oras atat de mizerabil pe cat credeam, pe cat il descrisesera unii amici ca fiind insuportabil. Depinde foarte mult de ce vrei sa iei din el, de cat vrei sa vezi dincolo de suprafata, de cat de mult te intereseaza sa vezi dincolo. Gasesti usor si mizerie, dar si strazi curate (apropo, chiar daca strazile sunt mai murdare, oamenii sunt mai curati). Gasesi si baraci, dar si zgarie-nori care te fac sa crezi ca esti in Manhattan daca tii capul ridicat la mai mult de 20 de grade. Gasesti si partea amuzanta sau inedita, socul cultural. Mumbai e un oras in care, teoretic, gasesti orice.