La revedeeere, tabara draga…
Ne-am indragostit de atmosfera exagerat de relaxata din Arambol, de hipiotii din jur, de plaja si de mare, de restaurantele dintre ele, de palmieri si de ziarul in engleza si de ceaiul cu lapte de la micul dejun. Insa cum toate lucrurile au un sfarsit, sau macar o pauza de cativa ani, am luat in spate rucsacul, am pus intr-o cutie mare de carton lucrurile pe care le cumparasem din Anjuna si pe care nu eram atat de masochist incat sa le car, cutia am pus-o in capul unul hamal si am plecat din Arambol spre Margao, de unde urma sa ne intoarcem spre Mumbai (Bombay), unde ne astepta sfarsitul vacantei.
Desi poza nu e logica, pentru ca arata ca ne indreptam spre Arambol, de fapt plecam din Arambol
Asta nu insa fara a face un stop in Arambol la posta, pentru a expedia cutia pe vapor spre casa, unde oricum va ajunge in trei luni (optimist). Au urmat si alte stopuri, in drum spre Margao, primul intr-un orasel numit Mapusa, doar pentru a casca gura la tot felul de litere pictate printr-un cartier in care ne-am ratacit intamplator.
In Mapusa
Bineinteles ca oprirea n-a durat mai mult decat au durat fotografiile, asa ca am plecat in continuare spre Old Goa, vechea capitala a provinciei. Aflata sub dominatie portugheza, din momentul in care Vasco da Gama a pus piciorul prin zona pana recent, in 1961, cand primul ministru Jawarlahal Nehru a recuperat-o prin forta de la dictatorul portughez Salazar, Goa e una dintre zonele cele mai curate si mai prospere economic in India. Pe vremuri, vechea cetate Goa (actualmente Old Goa) rivaliza cu Lisabona, ba chiar o intrecea ca marime, faima si atmosfera.
Azi e greu sa-ti imaginezi asta, pentru ca din gloria de atunci au ramas doar cateva catedrale marete. In rest, epidemiile de ciuma si holera de acum doua sute si ceva de ani si-au facut simtite din plin efectele, orasul fiind mai degraba un muzeu in aer liber, care pare ca noaptea se goleste.
Catedrala St. Xavier in Goa
Am ajuns pe seara, plictisiti, in Margao, unde am avut dificultati serioase in a gasi un restaurant cu bucate traditionale. Toate restaurantele au in meniu un capitol numit “Goa”, insa in realitate in bucatarii gasesti doar mancaruri chinezesti si la chelneri doar ridicari prostesti din umeri cand ii intrebi (politicos) de ce mama naibii au doar pui Sechuan si orez dragon cand in orasul lor nimeni n-are ochii oblici. Din fericire, unui localnic i s-a facut mila de noi si ne-a indrumat spre un loc in care, desi n-am putut gusta bebinca sau vindaloo de porc, ne-am imbuibat cu alte picanterii (la propriu). Iar faptul ca trenul a binevoit sa-si opreasca vagonul S3 chiar in dreptul nostru, a facut seara sa fie aproape perfecta. Cu exceptia faptului ca, dupa ce am legat rucsacele cu lanturi si lacate de bancheta (adica patul) de jos, si ne-am intins sa dormim, am fost chinuiti toata noaptea de curentul care intra in vagon prin toate crapaturile si de picaturile de apa care curgeau dintr-un loc nebanuit chiar pe capetele noastre.
Talciocul din Anjuna
O calatorie in Goa nu e completa fara sa experimentezi bazarul din Anjuna, o plaja intre Arambol si Baga, celebra din perioada Flower Power a anilor ’60, cand hipiotii refugiati aici au ramas fara bani si au inceput sa-si vanda putinul ramas, pentru a mai prelungi perioada de vacanta si rezerva de iarba. Intre timp, insa, localnicii au sesizat potentialul noului brand de retail si au invadat locul, care se anima in fiecare miercuri, la cel mai celebru flea-market din Goa.
Standuri cu de toate
Bineinteles, doar tancuri si pe bunica n-o sa poti cumpara aici (desi nu bag mana in foc, atat timp cat n-am cautat destul). Pe deasupra e o spoiala de balci hindus, cu standuri cu haine, de la camasi albe simple, din in, pana la bluze brodate cu cioburi de oglinda si fustite din margele, bune la bara din localurile de strip-tease sau belly-dance (ok, astea din urma n-au bara..,). Printre ele te impiedici de tarabe cu bratari si zdranganele cat incape, CD-uri piratate, covoare si statuete din ipsos si bronz, cersetori de toate soiurile, turisti cat incape si femei Gujarati sau Lamani de care nu-i chip sa scapi.
Printre ele, daca rezisti la caldura toropitoare si soarele arzator, si daca ai rabdarea mai lunga de cateva ore, reusesti sa dai si peste lucrurile interesante. Tibetanii vand tot felul de antichitati, dintre care majoritatea sunt destul de bun gust incat macar sa incepi targuilelile–coifuri care par de pe vremea lui Gingis-Han (desi sunt mai recente), cranii de animale salbatice placate cu argint si pietre intr-un mod grotesc sau, depasindu-le, calote de cranii umane incadrate de coroane din acelasi metal, sculptate pe interior cu basoreliefuri infatisand tot felul de zeitati incrancenate. Daca insisti, gasesti si hipiotii, ramasi aici si uitati din vremurile bune, care vand cele mai elaborate creatii, ultimele accesorii la moda, bijuterii sau haine cu design unic, obiecte de arta artizanale. Singurul lucru care te face sa-i lasi aici, uitati, e pretul exponatelor, care e inzecit fata de ce gasesti la localnici… Insa uiti si, obosit de negocieri si targuiala, te retragi la o terasa la marginea talciocului, pe langa plaja, unde se gaseste si muzica live.
N-am simtit cum au trecut sase ore si nici cum rucsacul a devenit din ce in ce mai greu cu tot felul de nimicuri, de la cadouri diverse, la haine, masti tibetane sau jocuri ciudate cu tigri nepalezi, condimente si muzica indiana. N-am reusit nici sa cheltuim mai mult de 200 de euro pana cand am decis sa incheiem experienta de extreme shopping, avand in vedere ca aplicarea tacticilor de negociere si hartuire, ratacirea prin labirintul de tarabe, oboseala si rucsacul din spate, plus lasarea intunericului, ne-au epuizat si ne-au trimis inapoi in Arambol, cu dileme existentiale legate de strategia de aranjare a lucrurilor fragile in bagaje.
La negocieri, tragand in jos de pret si in lateral de obiectul dorit
Sub apa
Alarma de la telefon a sunat la sase, insa dupa sase snooze-uri la fiecare zece minute ne-am ridicat intr-un final din pat. In alte zece minute dusul de dimineata, cafeaua, ziarul cu stiri si micul dejun erau sarite pentru a gasi un taxi spre Baga, un orasel la 30 de km la sud de Arambol, de unde urma sa plecam in largul Marii Arabiei pentru scufundari.
Sar peste detalii de genul ca la ora sapte dimineata in Arambol sunt treji doar cei bolnavi de insomnie sau cei care au tot felul de planuri incompatibile cu atmosfera prea laid-back a locului–cum suntem noi. Asa ca am avut dificultati in a gasi un taxi, dificultati la negocierea unui tarif acceptabil si, implicit, dificultati in a ajunge la timp la Goa Diving Centre in Baga. Norocul nostru a fost ca alti amatori de scuba-diving au fost mai intarziati decat noi.
Inca somnolenti, am plecat cu o barca in larg, spre Monkey Island, aflata la peste o ora de navigat. Am inceput sa ne trezim abia cand am zarit primii delfini care inotau in paralel cu barca noastra. Au facut cateva salturi, pe care o parte dintre cei din barca le-au interpretat ca fiind de bucurie. Eu sincer cred ca isi faceau gimnastica de dimineata, dupa care s-au carat in alta parte, pentru micul dejun.
Delfini in larg
De-a binelea ne-am trezit doar cand, intetite de vantul de dimineata, valurile au inceput sa se sparga de prora barcii si sa se reverse reci spre cei din fata, printre care si eu. O fi o imagine sexi sa navighezi pe Marea Arabiei infruntand vantul cu o camasa alba uda fluturand pe tine, dar in nici un caz frigul care iti intra in oase nu te face sa traiesti momentul.
Am ajuns langa Monkey Island si, fara nici un preludiu, Suri (instructorul nostru de scufundari) ne-a pus rezervoarele in spate si ne-a aruncat pe spate peste bordul barcii. Ne-am testat rezervoarele si ne-am pus mastile bine in apa (dupa ce am scuipat in ele, pentru ca sa nu se abureasca), apoi am coborat.
Monkey Island
Sub noi se zarea inca de la suprafata conturul unei epave. Din pacate, nu un galion de genul celor din Piratii din Caraibe, ci o nava comerciala scufundata aici cu 40 de ani in urma. Insa asta n-a facut experienta mai putin interesanta. Incercand sa ma adaptez la durerea de timpane cauzata de presiunea apei nu mi-am dat seama cand am ajuns pe fundul marii, la 15 metri adancime.
La fel, nu mi-am dat seama nici cand a trecut timpul, inotand in paralel cu Adriana si Suri de-a lungul epavei, uitandu-ne la tot felul de pesti care se invarteau pe acolo cu familia, de parca ar fi fost si ei veniti in excursie. S-au uitat si ei la noi la fel, probabil ca toti indienii care calatoresc in propria tara si dau peste alti turisti pasionati de aceleasi locuri ca si ei. Singura diferenta e ca pestii sunt mai colorati, mai interesanti si nu te intreaba “What your country, sir?
Senzatia pe care o ai scufundandu-te nu e usor de descris, insa poate fi asemanata cu o claustrofobie pe care ti-o invingi, dupa care te simti ca si cum ai naviga in uterul mamei (undeva, in subconstient, probabil a ramas instinctul primordial), pana cand te obisnuiesti si incepi sa ai incredere suficienta in tine si in propriile miscari. Apoi e natural sa sufli pe nas pentru ca sa-ti scoti apa din masca, la fel cum nu ti se mai pare riscant sa renunti la masca de oxigen, sa scoti bule ca pestisorii, dupa care sa o pui la loc, sa scuipi prin ea apa sarata care ti-a ajuns in gura si alte manevre din astea care te fascineaza doar pana cand te obisnuiesti cu ele. Bineinteles, pestii aflati in vizita in zona te privesc curiosi, ca pe un fel de exponat la zoo, care se stramba acolo fel si chip spre distractia lor.
Am mai fi stat mult si bine, ca nu ne mai saturam, insa manometrul rezervorului de aer intrase deja pe zona rosie, iar Suri ne-a facut semne categorice ca trebuie sa urcam. Am iesit la suprafata, langa barca, mult mai repede decat ne asteptam. De altfel, totul s-a petrecut mai repede decat timpul trecut pe ceas–scufundarea durase putin peste o ora dupa ceasul meu, insa parca ar fi fost doar 15 minute. Oboseala care ne-a cuprins dupa ce am urcat in barca, insa, facea sa para ca am sapat santuri sub apa o zi intreaga.
Suri, impreuna cu alti scafandri s-au intors sub apa pentru inca o ora, lasandu-ne sa dormitam pe barca, la soare, langa Monkey Island. Somnul a continuat si la intoarcerea in Baga dupa pranz, intrerupt doar de cirezile (sau stolurile, hergheliile?) de delfini , ocazionalele pescadoare sau barje care treceau prin dreptul nostrum sau pescarii care se chinuiau sa prinda materia prima pentru fish molay, singura “delicatesa” din Goa care rezista in meniurile restaurantelor pentru turisti, printre cartofi prajiti, spaghetti si mancare chinezeasca.
Un nene cu bronz si maieu de tractorist, pe o barja
Vase de pescuit
Si pescari, mai traditionalisti…
Ajunsi inapoi in Baga, n-a trecut mult timp sa fim asaltati de terase, magazinase si tarabe, taximetristi hoti si intermediari insistenti, muzica house si atmosfera de Mamaia, asa ca ne-am luat talpasita spre Arambol, refugiul nostru hippie, ultima reduta de liniste, Vama Veche a litoralului din Goa.
Baga, frumoasa vazuta doar din larg
Nimic
Azi am stat cu burta la soare si n-am facut nimic-nimic. Nici macar o poza, cea de mai jos e facuta in alta zi. Ihimmmmmmmmmmmmmmmmm (asta e sunetul pe care il fac intinzandu-ma si cascand lenes).
Lenevind
Adriana mi-a marturisit ca se simte, in sfarsit, ca in vacanta. E si normal, avand in vedere ca nu mai trebuie sa caram rucsace, sa schimbam autobuze si trenuri, sa ne certam cu soferi de ricsa. Nu mai zic de soare, balaceala in mare si alte “banalitati” din astea care te fac sa te gandesti cu frica la intoarcerea acasa unde probabil va fi dat un nou cod de o culoare oarecare din cauza ninsorilor exagerate.
Puteti sa nu ma credeti, dar sunt zile care pot trece fara sa faci nimic. Facutul de nimic e o ocupatie foarte onorabila si relaxanta (din pacate, nu si foarte banoasa), de care trebuie sa te mai bucuri din cand in cand, pana cand iti dai seama ca apune soarele, se intuneca si nu mai gasesti drumul spre casa
Un alt apus, in stil “vedere”
Si pentru ca n-avem noroc sa treaca o zi fara sa vedem ceva interesant, am fost accidentali martorii unor numere de acrobatie ale unor piromani, din fericire foarte aproape de apa.
Artisti piromani