Sapte
De atatea ori am schimbat in ultimele 24 de ore mijloacele de transport pana sa ajungem in Goa, unde suntem acum. De la Dubare am plecat cu autobuzul spre Siddappura, de unde ne-a cules alt autobuz pana la Madikeri unde am asteptam un altul spre Mangalore. Am ajuns in Mangalore seara, cu mai putin de o ora inainte de plecarea trenului spre Goa, noroc ca a mai si intarziat ceva. Surprinzator, a ajuns in Madgaon (in Goa) la 4 dimineata, cu 20 de minute mai devreme decat era stabilit, asa ca imediat ce am deschis ochii ne-am trezit aterizati pe peron. Au mai urmat trei autobuze–unul pana in Panaji, altul pana in Mapusa si ultimul (din fericire) ne-a lasat la 2 km de Arambol, o plaja pierduta in nord in Goa.
Arambol, in Goa
Aici e ultimul bastion al hippiotilor in intreaga Goa, care a devenit o destinatie extrem de populata si aglomerata. E un fel de Vama Veche (de acum deja 10 ani) a litoralului de aici, in conditiile in care majoritatea statiunilor seamana cu Mamaia. Arambolului ii este menita aceeasi soarta, iar drept dovada, chiar in dimineata in care am ajuns in sat, se asfalta ulita principala.
Cu toate astea, e un loc extrem de relaxat, ca o calatorie in anii in care parintii mei purtau haine inflorate si blugi evazati. Peste care punem plaja si soare, terase cu perne pe jos si muzici de la traditionala indiana la celebrul goa trance, ateliere de tatuaj sau codite rasta si multe, prea multe suveniruri in stil hippie.
Ne-am refugiat intr-o camera chiar pe marginea Marii Arabiei, care se vede lenesa printre cocotierii care ne tin umbra si care, sper, vor fi suficient “de gasca” incat sa nu ne scape vreo nuca in cap (e un fel de ruleta ruseasca a locului).
Pe malul marii
Am picat rupti de oboseala pentru un minut de odihna care s-a metamorfozat in cateva ore bune de somn, din care ne-a trezit doar perspectiva unui apus pe care fotografia de mai jos l-a suprins doar anemic (ce vreti, toate fotografiile cu apusuri sunt deja clisee sau vederi)
Spaland elefanti
La sase dimineata ne-a trezit o voce langa cort: “Sir, tea or coffee?”. Uitasem de cat de normal poate fi asa ceva, dar Adriana a fost surprinsa. Ceaiul cu lapte si biscuiti ne-a motivat sa scoatem nasul afara si, o ora mai tarziu, sa plecam la o plimbare matinala prin jungla.
Dimineata, pe malurile raului Cauvery (Kaveri)
N-am avut bafta sa vedem animale mari (ci doar aproape sa calcam in niste balegi imense de gaur, un fel de bizon al locului), insa ne-am delectat cu birdwatching pe malurile raului, unde pasarile se inghesuiau in campul binoclului.
Cu ochii pe pasari
Rabdarea ne-am pierdut-o repede, mai ales ca la ora 9 mahoutii au scos la spalat elefantii si ne-am grabit sa dam o mana de ajutor. Sapte elefanti, de la cel mai mic care avea doi ani si un chef nebun de balaceala pana la veteranul turmei, de 51 de ani, au inotat si au fost spalati pe indelete. E o experienta unica, mai ales ca nu se intampla intr-o cada cu apa cu aroma de trandafiri, ci pe malurile raului, unde prima grija a elefantilor care intra in apa este sa-si goleasca vezica si intestinele la picioarele tale.
Un tanar cu chef de balaceala
Si alti doi tineri voluntari la spalat elefanti
Pentru eforturile noastre am fost rasplatiti cu o plimbare in spinarea veteranului, dupa ce am asistat la micul dejun al pachidermelor, care consta in niste galuste din orez si alte ingrediente, cantarind fiecare cel putin 5 kg. Inutil sa spun ca astea erau un fel de snacks-uri pentru elefanti, care se pregateau de pascut restul de 150 kg de papa necesar zilnic, lucru care le lua cam 18-20 ore pe zi. Atunci am inteles de ce elefantii n-au timp niciodata sa se plictiseasca.
La plimbare
Dupa ce elefantii au scapat de noi, ne-am mai odihnit ceva timp pe un hamac imens intins intre copaci, despre care initial as fi zis ca e un fel de capcana de elefanti. Odihna care ne era necesara pentru drumul lung care ne astepta spre urmatoarea destinatie, Goa.
Doi elefanti se leganau pe o panza de paianjen, lalalaaaa….
Hai-hui spre Dubare
Am plecat dimineata de la manastire, multumindu-i gazdei foarte amabile si multumiti ca evitasem orice intalnire cu politia. Si mai multumiti am fost cand, ajungand in First Camp, primul sat cu tibetani din zona, am avut parte de un mic dejun cu momos deliciosi si masala tea.
Momos, deliciosii coltunasi tibetani
Ne-am mai zgait un pic prin targ, in special la cativa tineri care pictau thangka, un fel de icoane cu zei tibetani, dupa care o ricsa pana in Kushalnagar, jumatate de ora de mers cu rucsacele in spate prin praf si soare, un alt autobuz plin de praf, inca o jumatate de ora cu rucsacele, ne-au adus pe malul raului Cauvery, langa rezervatia Dubare.
O plimbare la apus cu barca e un lucru romantic. In cazul de fata a fost si ciudat, in special din cauza barcii specifice locurilor, coracle, ca un cos rotund de fructe, care inainta rasucindu-se cand intr-o directie, cand in alta. Ceea ce nu ne-a oprit, totusi, sa admiram peisajul exagerat de frumos.
Cu coracle, barcuta rotunda…
… pe raul Cauvery.
Si ca sa fie totul perfect, am dormit intr-un cort instalat de ingrijitorii rezervatiei la cativa metri de malul raului, in mijlocul junglei.
24 ore in Tibet
Ne-am plictisit si de Mysore. Asa ca am facut la fel–ne-am facut bagajele si ne-am infiintat la autogara. In cinci minute eram deja urcati in autobuz (norocul nostru) spre Bylakuppe.
Bylakuppe e un satuc amarat intre Mysore si Mangalore, pe care nimeni nu s-ar gandi vreodata sa-l viziteze. Decat daca, ca si noi, ar fi aflat ca in zona e una dintre cele mai mari comunitati de refugiati tibetani (aproape 18,000). Si daca, ca si mie, i s-ar fi facut pofta de momos.
Dupa ce am inghitit tot praful din Karnataka timp de doua ore pe autobuz (nu glumesc; citeam o carte si, de fiecare data cand stergeam praful de pe pagini, nu treceau cinci secunde pana cand sa simt din nou praful pe pagini, sub degete), am fost debarcati in Bylakuppe, la 10 km de satele si manastirile tibetane. Ce nu stiam e ca guvernul indian interzisese accesul strainilor in zona, sub amenintarea cu cinci ani inchisoare a celor care intrau fara un permis PAP, special eliberat.
Soferul de ricsa care ne-a dus pana la una dintre manastiri nu ne-a intrebat de permis, iar tibetanul de la receptia casei de oaspeti a manastirilor ne-a sfatuit ca, daca dam nas in nas cu politia, sa spunem ca suntem in drum dinspre Mysore spre Mangalore si ca ne-am oprit accidental. Asta dupa ce, bineinteles, ne-a cazat clandestin intr-o camera excelenta (am uitat sa va spun ca la fiecare hotel pana acum a trebuit sa completam o gramada de detalii din pasaport si viza pe cel putin doua formulare).
Apusul de soare ne-a prins la una dintre manastirile de pe colinele din jur. Ce n-am stiut si a facut ca scurta excursie langa Bylakuppe sa merite din plin a fost fascinantul Templu de Aur, cea mai frumoasa manastire tibetana din cate am vazut vreodata. Pe langa acoperisul din aur, decorat din belsug cu roti de rugaciune si zeitati, manastirea gazuieste si trei statui imense acoperite cu aur, dintre care cea din mijloc, a lui Buddha, masoara 18 metri in inaltime.
Templul de Aur de la manastirea Namdroling
Detaliu de pe acoperis
In interior, statuia din mijloc, a lui Buddha, inalta de 18 m
Seara am avut parte de un somn relaxant la manastirea la care eram gazduiti, cu singurul regret ca nu mancasem momos. Satele erau pustii, avand in vedere ca mai toti calugarii erau plecati in nordul statului Karnataka, langa Hampi, unde Dalai Lama venise pentru o prelegere de cateva zile.
Daca am fi stiut…
Culori in Mysore
Cu o seara inainte, imediat dupa impresionantul ritual theyyam, trasesem o fuga pana la autogara sa aflam ce optiuni aveam spre urmatoarea destinatie, Mysore. Raspunsul ne-a pus in fata unei decizii.
In 45 de minute eram inapoi la autobuz, cu rucsacele in spate, decisi sa ne petrecem noaptea de revelion in autobuz spre capitala mirosurilor din India, a uleiului de santal si a betisoarelor parfumate–Mysore, in statul vecin Keralei, Karnataka.
Ca si cum noaptea de revelion in autobuz n-ar fi fost ceva de tinut minte, am mai avut parte si de o adevarata aventura. Credeam initial ca aventura insemnau doar manevrele de Formula 1 pe care le facea soferul in intuneric, strecurand autobuzul milimetric printre camioane si ricse pe care noi, in primul rand de scaune din spatele lui, nici nu le vedeam. Asta a fost, insa, partea frumoasa. Dupa o ora de Formula 1, au urmat patru de off-road. Soselele de munte sunt distruse continuu de ploile musonice anuale si de camioanele care circula, insa nu credeam nici ca pot fi atat de adanci gropile, si nici ca autobuzele indiene pot topai ca la rodeo, dandu-ne cu genunchii si coastele de toate partile metalice cu care veneam in contact.
Off-road noaptea, in spatele unui camion
Plini de vanatai, am “savurat” si cireasa de pe tort, adica momentul in care a murit bateria autobuzului si treizeci dintre pasageri au coborat sa il impinga. Dupa 20 de minute de emotie, autobuzul a pornit si ne-a lasat in Mysore la 4 dimineata, deja in 2008.
La Multi Ani!
[...aici incepe 2008]
Ne-am trezit spre pranz si am iesit in oras. N-am fost intampinati de miresme de santal si alte arome dumnezeiesti, ci de claxoane si de soferi de ricsa extrem de insistenti si nesimtiti.
Am facut singurul lucru pe care poti sa il faci in Mysore daca esti somnoros, dezorientat si n-ai inspiratie–am vizitat palatul maharajahului, somptuos intr-adevar, dar lipsit de orice ar fi putut sa-mi trezeasca interesul.
Palatul din Mysore
Mult mai interesanta a fost piata, lipsita de miros insa plina de culoare…
…de la gramezile de pulbere de kumkum
…la gramezile de banane…
…si tonele de dulciuri.
Cel mai amuzant moment al zilei a venit seara, cand i-am cerut soferului de ricsa sa ne duca la restaurantul RRR. Ce a iesit din gura mea, un “the restaurant argh…argh…argh” si raspunsul in engleza al soferului “you mean restaurant Triple R” au facut-o pe Adriana sa rada cu gura la urechi tot timpul cinei (si a altor trei mese ulterioare).
Norocul meu ca m-am scufundat in facut poze la modul in care (de multe ori), masa e servita in sudul Indiei–sub forma de thali, pe o frunza de banana imensa in loc de farfurie.
