Chiang Mai
Ne-am trezit, cum era și normal, la o nucă de cocos, din prima zi a anului. Chiang Mai era încă somnoros după petrecerea din ultima zi a anului deja trecut, așa că ne-am integrat în atmosferă și am umblat toată ziua hai-hui prin oraș.
Chiang Mai e capitala fostului regat Lanna, în nordul Thailandei, la granița cu Myanmar—un oraș mare dar liniștit, cu un aer calm și prietenos. Plin de temple (wat-uri), Chiang Mai are un je-ne-sais-quoi care te face să te pierzi aici zile întregi și apoi să te întrebi ce ai făcut. Răspunsul corect ar fi “Nimic, chiar nimic. Am hoinărit printre temple, am băut cafea și ceai în cafenele moderne sau coloniale; am citit cărți în liniște; am căscat gura la trecători; m-am rătăcit prin night market, amestecând mirosuri de frigărui satay și frunze de lemongrass cu cel de bețișoare parfumate; am încercat toate bunătățile și ciudățeniile care îți lasă gura apă sau ți-o fac pungă. N-am făcut nimic.”
Însă e cel mai plăcut mod de a nu face nimic…
În țara nucilor de cocos
Am aterizat în Chiang Mai, în nordul țării nucilor de cocos (OK, o să-i zicem Thailanda, pentru a evita inconsecvențele) după un zbor de două ore, direct din Kuala Lumpur. Iar din aeroport am aterizat, bineînțeles, în fața unei nuci de cocos. Ok, ca sa nu fiu înțeles greșit: nuca de cocos din Thailanda nu are nimic de a face cu nuca de cocos pe care o găsești în Carrefour sau Kaufland, nu are nimic de a face cu nucile de cocos care îți sunt servite pe stradă în Malaezia sau India, așa cum roșiile nu au de a face nimic cu căpșunile! Nuca de cocos din Thailanda are în ea un suc limpede, ușor dulce, cu aromă de alune, iar pulpa albă din interior (pe care o scobești cu o lingură în mod ideal) e delicioasă. Bineînțeles, totul e mult mai bun dacă nuca e rece, de la frigider.
Ok, acum că v-am înnebunit cu nucile de cocos (și sper că v-am oferit un motiv în plus să vizitați Thailanda), pot să trec mai ușor peste detaliile plicticoase cu găsit hotel sau gazdă (incredibil de greu dacă aterizezi aici în ultima zi a anului) sau cu prânz și cină (inutil de descris și invariabil mai bun decât tot ce am mâncat în Malaezia).
Ne-am trezit din agitație abia spre seară, când lumea era deja adunată în jurul pieței centrale Tha Pae Gate, în așteptarea noului an.
Aglomerație mare în față la Tha Pae Gate în Chiang Mai
Cerul era plin de lampioane luate de vânt… așa că am lansat și noi câteva, cum cere tradiția. Făcute dintr-o hârtie foarte subțire și având peste un metru înălțime, lampioanele (kom loi) sunt lansate aprinzând un rotocol de hârtie ceruită la bază (e incredibil cum nu ia totul foc), care încălzește aerul din lampion și în mai puțin de un minut îl ridică spre cer. Lampioanele plutesc ore întregi, purtate de curenții de aer, la înălțimi de sute de metri, uneori dincolo de unde pot fi văzute cu ochiul liber.
Am lansat și noi câteva, bucuroși ca niște copii care descoperă noi jucării. E într-adevăr fascinant să vezi cum lampioanele aprinse de tine se alătură celor câteva sute sau mii care plutesc deasupra orașului, creând o atmosferă magică de sărbătoare.
Lansăm lampioane cu ocazia finalului de an
A urmat ora 00:00, s-a schimbat și anul, au bubuit artificii și concerte cu staruri locale, însă nimic nu a reușit să facă seara atât de magică cum au făcut-o lampioanele, care au plutit pe cerul Chiang Mai-ului până spre dimineață.
La Mulți Ani 2011!
Ieșenii din Kuala Lumpur
Am părăsit sultanatul din Brunei, având o destinație clară: țara nucilor de cocos delicioase (cunoscută în atlasele de geografie drept Thailanda). Pentru asta trebuia însă să revenim în Kuala Lumpur, de unde aveam ziua următoare zborul spre Chiang Mai, în nordul țării nucilor de cocos.
N-a fost inutil zborul până în Kuala Lumpur, mai ales că am reușit să discutăm la Air Asia și să obținem scuzele de rigoare și promisiunea rambursării biletului cumpărat forțat. Aviz amatorilor de AirAsia—biletele foarte ieftine (cum ar fi 100 EUR pentru Bandar Seri Bagawan–Kuala Lumpur–Chiang Mai) vin cu prețul unui customer service execrabil, cu mailuri la care primești răspuns după trei săptămâni, o linie telefonică de suport în care asculți reclame jumătate de oră și apoi ți se închide în nas… etc. Însă gata cu văicăritul.
Înapoi în Kuala Lumpur
Întoarcerea noastră în capitala malaeziană avea să fie însă mai mult decât un stop-over. Spre seară ne-am dat întâlnire cu Otilia, o prietenă stabilită în Kuala Lumpur, însă ne-am trezit la un restaurant thailandez, în compania a încă șase români—toți ieșeni. Și pentru ca atmosfera să fie ca acasă, în jurul nostru au apărut tot felul de vânzători de DVD-uri piratate—printre care inclusiv “Garcea și oltenii” cu subtitrare in thailandeza!
Și uite-așa a luat naștere o comunitate temporară a ieșenilor din Kuala Lumpur (în total opt, cu noi), la o nucă de cocos (cum altfel) pe o terasă thailandeză în Bukit Bintang, sărbătorind finalul de an 2010.
De la arome plăcute la durian și ploaie
Din fericire, Brunei nu e doar doar un rezultat defazat temporal al ecuației USA + moschei = Brunei, ci are și o parte colorată și delicioasă. Unde puteam altundeva să găsim asta, dacă nu în piețele colorate și magazinele ascunse printre zgârie nori…
Prin ceața din Pasar Gadong, navigând după satay (frigărui în sos de alune)
Bineințeles că n-am reușit să facem sampling la toate băuturile colorate din piață
Și nici la toate parfumurile cu nume exotice (Zam-Zam, Sultan of Brunei, Chendana, Raja Isteri)
Accidental, am descoperit și că există și altfel de nuci de cocos. Băusem de câteva ori suc direct din nucă de cocos (India, Indonezia) însă era pe la coada listei… până când am descoperit la o tarabă din Brunei că există două feluri de nuci de cocos: cele din Thailanda și restul. E o diferență cel puțin la fel de mare ca între Miss Thailanda și o turistă englezoaică, divorțată la pensie. Adică imensă. Ne-am îndrăgostit atât de tare de Thailanda din acest motiv, încât am fugit repede la ambasada din Brunei și am depus pașapoartele pentru viză!
Fascinantele nuci de cocos thailandeze
În orice caz, n-am putut să nu rezist să încerc un pahar cu suc din bunul meu prieten, durianul. Durianul e cel mai bun fruct din lume (aromă de banane cu iz de alune și textură de mango) dacă faci abstracție de duhoarea emanată (de ceapă putredă și râncedă). E simplu de înțeles de ce fructul e interzis în toate hotelurile din Asia și de ce are milioane de dușmani (nu sunt sigur, poate miliarde). Ultimul dușman declarat a devenit Adriana, care a avut de suferit tot restul zilei din cauza mirosului emanat de mine (iar eu a trebuit să mențin o distanță apreciabilă).
Durian, cel mai iubit/urât fruct din lume
Pentru ca să o îmbunez pe Adriana, i-am propus o croazieră cu un water-taxi (ahaaaa, veți spune, deci există taxiuri în Brunei) pe apele din jurul capitalei, pentru a admira apusul soarelui, palatul sultanului (altfel ascuns privirilor muritorilor), moscheile și jungla din jurul capitalei.
Am negociat agresiv cu un barcagiu (pardon, taximetrist), pentru o croazieră romantică de o oră. Blestemul durianului însă a continuat, pentru că doar romantică n-a fost croaziera—a început să plouă torențial după cinci minute după ce ne-am urcat în barcă.
Turna atât de tare, încât n-am reușit să scoatem nasul de sub umbrele, așa că n-am avut parte nici de priveliști excepționale. Mai mult ne-am adăpostit cu barca pe sub podurile din Kampung Ayer, cealaltă față a BSB-ului—mii de case sărăcăcioase pe piloni, o adevărată Veneție orientală, contrastând puternic cu luxul Bruneiului.
Kampung Ayer. Nu, nu aici locuiește sultanul.
Am rezistat 45 de minute până când am realizat că nu există șanse ca ploaia să se oprească, dar că există șanse ca barca să se umple cu apă înainte de sfârșitul croazierei noastre romantice. Când am ajuns din nou pe ponton ne-am bucurat nespus de mult de senzația de pământ solid sub picioare (amestecată cu mirosul de frigărui satay), și ne-am tras sufletul. Am mai chinuit-o pe Adriana doar cu încă două minute în ploaie, pentru că nu puteam pleca din Brunei fără să fotografiez cadrul de mai jos, extrem de popular în toate broșurile turistice.
Moscheea Omar Ali Saiffudien
Slalom printre moschei, malluri și autostrăzi
BSB (Bandar Seri Bagawan, capitala sultanatului Brunei) e un oraș fascinant. Nu e genul de destinație turistică gen Dubai (de altfel, n-am văzut picior de turist vestic în cele câteva zile petrecute aici). Nu e nici chiar exotismul de tip 1001 de nopți, cu Șeherezade, cămile și bazaruri…
E greu să găsești o paralelă pentru a descrie BSB, însă încercați să vă imaginați cum ar fi arătat un oraș din Midwest din Statele Unite prin anii ’90 dacă ar fi fost cucerit de arabi: un peisaj amestecat de zgârie-nori (bănci și instituții financiare), mall-uri, autostrăzi cu 10-12 benzi și moschei (obligatoriu cu acoperiș din aur).
Jame’Asr Hassanal Bolkiah, cea mai impunătoare moschee din Brunei
Spun anii ’90 pentru că totul pare înghețat undeva în trecut, probabil perioada de glorie a sultanului, pe atunci cel mai bogat om din lume (și probabil perioada cu cea mai bună “recoltă” de petrol). Arhitectura, mașinile, mall-urile sunt cu vreo 15 ani în urmă, așa că n-a fost de mirare că am găsit în librării ghiduri Lonely Planet în țiplă, ediția ’92. Din fericire, mâncarea e bună și în termenul de valabilitate!
“Aș vrea să ne-ntâlnim la maaaall… Lalalalala”.
N-am servit McDonalds (Doamne-ferește, și nu din cauză că era coadă), ci mâncare halal, la un restaurant musulman plin de familii de localnici cu 5–6 copii (cel puțin). Cu burta plină, a fost cel mai greu a fost cu întoarcerea la hotel. Am constatat două lucruri interesante: în Brunei nu există taxiuri, și nici pietoni. Toată lumea are mașină, motiv pentru care nu există treceri de pietoni sau trotuare decât în buricul târgului.
Așa că am avut parte de suficientă adrenalină traversând o autostradă cu 12 benzi (noroc că nu era oră de vârf) și mai apoi mergând trei kilometri pe banda 1 până în centru, încercând să nu fim călcați de camioane sau Ferrari-uri. Dacă citiți aceste rânduri, ele sunt dovada faptului că am scăpat cu viață (de altfel, viața în Brunei e foarte safe, cred că noi ne-am dorit cu adevărat să descoperim aventura).