Fugarind crocodili
Am strans tabara inainte de 9 dimineata si am navigat din nou in amonte, timp de vreo sase ore. Bineinteles ca musiu Soare arde cand are el chef, adica in momentul in care noi ne scurgem lesinati in canoe, fara pic de umbra. Cum ajungem la mal si vrem sa ne gasim de treaba, cum hop si ploaia!
Dupa cum spuneam, nimeni nu stie cum se cheama raul pe cursul caruia urcam. Insa eu i-as spune Raul cu Fluturi, pentru ca n-am mai vazut in viata mea atati fluturi la un loc, de toate felurile, culorile si marimile, care zburda in jurul tau, fie ca esti in canoe sau pe uscat.
Debarcam in mijlocul unui camp cu zeci de fluturi, unde e o tabara parasita de taietori de lemne, mai precis cateva baraci din pari acoperite cu frunze uscate de palmier. Inspectand imprejurimile, gasesc un craniu sfaramat de crocodil, semn ca cineva l-a vanat si “papat”, probabil taietorii de lemne. Sper sa avem si noi ocazia, si cat mai curand. Pana atunci insa, Wellington descopera o larva zemoasa si grasa, galbena si imensa, si incearca sa ne convinga ca e comestibila. Cum nimeni nu are curajul (nici macar eu, desi mi-am promis ca o sa incerc toate ciudateniile), o arunca un pic in tigaie sa se rumeneasca, dupa care o mananca din doua inghitituri.
Larva=papa
Cum nu mi-a trecut pofta de mancare, in timp ce astept sa fie gata mancarea, arunc cu o undita improvizata in apa, dupa ce m-am chinuit cinci minute sa prind un greiere drept momeala. Din doua aruncari scot doi pesti, rusinos de mici, dar care sunt totusi ceva. Insa norocul meu se opreste aici pentru urmatoarea jumatate de ora cat mai am rabdare sa ma zgaiesc la balta si la undita atarnand bleaga. Doar ca trebuie sa mananc ce am prins�nu e rau, pentru ca carnea s-a terminat ieri�-insa mai mult stau sa aleg oase decat sa ma satur. Wellington imi face semn dupa ce termin pranzul sumar si il urmez, ne urcam in canoe si vaslesc contra curentului pentru a intra pe balta unde prinsesem mini-pestii. Incet, tanarul Bora desfasoara o plasa de pescuit, pe care o plaseaza cu atentie in timp ce eu vaslesc incet, si ma intreb daca macar aici vom avea mai mult succes. Ramane de vazut, pentru ca abia peste o zi vom veni sa “culegem” roadele.
Cum toata lumea e pusa pe facut rost de carne, Richard apare cu o chestie mai ciudata�o broasca imensa, Bufo marina, ale carei glande secreta o otrava foarte puternica. Insa lui nu-i pasa prea mult de asta si se joaca cu monstrul gasit, dupa care ii stoarce glandele de substanta toxica cu o punga de plastic.
Bufo marina
Bineinteles ca Wellington are pata pusa pe vanatoare, si sincer il inteleg, pentru ca nu imi place orezul doar cu legume, mai ales cu banane sau cartofi prajiti. Asa ca reluam imediat ce s-a innoptat vanatoare, de data aceasta cu canoea in cautare de crocodili, pentru ca am descoperit un curs de apa mai linistit, unde e mai probabil sa-i gasim. Navigam in amonte pe intuneric, cu motorul pornit, timp de aproape doua ore, dupa care intoarcem canoea si o lasam sa pluteasca, dirijand-o usor cu o vasla. Lanternele scormonesc prin vegetatia deasa de pe maluri, cautand crocodili. Sincer, dupa nereusitele ultimelor expeditii de vanatoare sunt cam sceptic. Nu e ca Wellington n-ar avea talent si fler, insa se pare ca pur-si-simplu nu e sezonul potrivit. Asa ca plutim in deriva pe intuneric in continuare, evitand cioturi si crengi de deasupra apei.
La un moment dat, insa, Richard vede ceva in tufisurile de pe mal si plonjeaza pe jumatate afara din barca, scormonind malul. In zece secunde e din nou in barca, tinand strans in mana un crocodil de aproape jumatate de metru, care se zbate in disperare. Scepticismul meu ia sfarsit, iau crocodilul “in brate” si Richard imi tine o noua lectie de cunostinte despre natura. Plutim mai departe si intr-un sfert de ora avem inca trei ui, mai mici, nervosi tare care musca orice, inclusiv degetul meu neatent, pana la sange. Iata-ma in barca cu o gradinita de reptile, de care trebuie sa am grija sa nu sara peste bord si, mai important, sa nu sara peste bord cu tot cu degetul meu. Iar in timp ce eu fac pe bona, Richard si Wellington scaneaza malurile pentru “the big one”. Care insa, in ciuda insistentelor noastre, refuza sa se faca vazut.
Ne intoarcem la tabara, insa nu pentru mult tmp. Pe la zece toata lumea e in hamace, doar eu si Wellington plecam in jungla la vanatoare de maj�s, niste rozatoare care ar trebui sa aiba cam 30 kg fiecare, daca i-am prinde. E curios ca noaptea jungla nu mi se pare periculoasa. Fie pentru ca animalele stiu sa se fereasca bine, fie pentru ca eu si Wellington suntem cele mai periculoase fiinte din zona. Adevarul e ca, la cat de doritor de carne e, tanarul Bora n-ar avea nici o jena sa se intalneasca cu un anaconda gigant sau cu un jaguar�ba chiar ar fi incantat si ar saliva. Asa ca il urmez, cu lanterna stinsa, avand (sau mai bine zis incercand sa am) grija pe unde calc. Dupa jumatate de ora de scormonit tufisurile, ne urcam intr-un copac, unde Wellington pune cateva vreascuri de-a curmezisul, formand o platforma. Stam la panda pret de o ora, pe inturneric, ascultand toate miscarile. Din cand in cand, aprindem lanterna pentru a scana tufisurile�bineinteles, eu n-as recunoaste un maj�s nici daca l-as sti din atlasul zoologic. In cele din urma ne ajunge, si ne intoarcem la tabara cu coada intre picioare si mana goala.
Insa n-am somn si liniste, si nici Wellington. Asa ca plecam din nou dupa crocodili. Urcam raul cu motorul pornit, mai departe decat prima ora, si ne lasam dusi de curent in liniste, la intoarcere. Eu stau in fata si vaslesc pentru a orienta canoea, iar Wellington sta in spate, cu lanterna si pusca pregatita. Insa nu vad mare lucru fara lanterna, asa ca nu trece mult timp si incasez o creanga mai groasa in fat, care ma rastoarna pe spate, cu picioarele in sus. Din fericire, in canoe. De aci mai incolo sunt mai atent si deschid lanterna, cu riscul de a alunga animalele. Insa Wellington le vede pe mal de cateva ori, si consuma un cartus. Insa norocul nu tine cu noi, pentru ca incepe ploaia in forta si nu mai distingem nimic. Asa ca ne intoarcem si realizam ca e 3 dimineata. Somn si, probabil, maine o luam de la capat.
La vanatoare cu Bora
Nu e rau sa dormi intr-un hamac legat de doi copaci din jungla, insa nu e deloc incantator ca plasa de tantari sa devina o capcana, tinand tantarii inauntru, impreuna cu tine si alte insecte, care speri sa fie, totusi, benigne. Si oricati ai omori, nu se stie de unde, apar altii noi—incat ajungi sa te intrebi daca nu e mai bine sa-i pastrezi pe cei pe care i-ai hranit, decat sa-i omori si sa apara altii cu stomacul gol. Uite-asa m-au chinuit tantarii si intrebarile filozofice, pana cand n-am mai suportat si am transformat hamacul si plasa din jur intr-o bomba chimica cu ajutorul sprayului. Bineinteles, tantarii nu m-au mai deranjat, insa, gazat cu DEET, am adormit si eu aproape instant.
Dimineata mi-am dat seama ca dormisem in hamac impreuna cu ambele camere, foto si video, cu poncho-ul de ploaie, o sticla de apa de doi litri, si vreo zece furnici negre si mari cat gandacii nostri de bucatarie. Probabil simtindu-se bine, au fost de gasca si nu m-au muscat in timpul somnului.
Imediat dupa micul dejun, Wellington si-a luat pusca si mi-a facut semn. Urma sa plecam la vanatoare, tanarul Bora fiind nerabdator sa manance ceva carne—mai nerabdator decat mine, in orice caz. Inarmat cu o maceta, rucsacul cu doi itri de apa si “armele” mele, cele doua camere, l-am urmat. Ne-am croit drum prin vegetatia, cum se zice, “luxurianta”, taind in disperare liane, crengi si arbusti, facand o gramada de zgomot, bineinteles. Traversand o mlastina, am reusit sa ma afund in mal pana deasupra genunchilor, trebuind apoi sa scormonesc dupa cizma pierduta si sa devin de nerecunoscut pentru cei care ma cunosc ca o persoana ingrijita, curata, cu unghiile curate si mirosind frumos. L-am urmat in continuare pe Wellington, din ce in ce mai sceptic referitor la reusita vanatorii, pe masura ce orele treceau. Mai ales ca toata treaba parea mai mult o sauna fierbinte si sufocanta in stil amazonian decat vanatoare, si o sauna la care apa ti se termina la putin timp dupa ce ai intrat in ea—sugand cate putin din tubul care iese din vasul din rucsac—si in care mai ai de stat cateva ore bune. Tricoul meu gri deschis e gri inchis acum de la umezeala, si daca l-as stoarce as umple cu siguranta la loc vasul din spate.
La vanatoare
Singurul motiv pentru care l-am urmat fara sa cracnesc pe tanarul Bora e faptul ca pare ca stie foarte bine ce face. Jungla amazoniana nu e gradina zoologica, sa topaie peste tot maimutelele. Ba mai mult, in afara de insecte de tot felul, dintre care multe musca si mai multe sunt tantari, nu prea vezi alte animale. Doar nu sunt proaste sa fie prinse si mancate de noi sau de alte animale. Pasarile se plimba bine mersi la 50 de metri deasupra noastra, printre frunze, iar restul animalelor de joaca de-a v-ati-ascunselea, iar un profan ca mine nu le-ar vedea nici daca s-ar maimutari si s-a stramba la mine din desis. Singurele zgomote care seamana cu grohaituri de animale sunt cele facute de cizmele mele de cauciuc pline cu mal. In schimb, Wellington vede urme. De tot felul de rozatoare, de sacha vaca (adica tapir), de pecari, care e un porc mistret mai mic. Imi arata urmele, care pentru mine sunt aproape imperceptibile. Mai perceptibil e mirosul de urina al unui pecari, de pe un trunchi putred de copac, de unde Wellington rupe o aschie si imi da sa miros. Cum de si-a dat seama, habar n-am. Insa tanarul indian e in mediul sau aici, si cunoaste toate semnele junglei. La cat ne-am invartit si am schimbat directia, e de mirare ca stie in ce directie trebuie sa ne intoarcem—iar busola mea confirma.
Dupa patru ore ne intoarcem, cu mana goala. Luam aceeasi directie, in mare, unde abia acum observ ca Wellington a lasat semne—crestaturi cu maceta, ramuri indoite si probabil si altele. La un moment dat, cand tai in forta cu maceta frunzele unui palmier care ma incurca, dintr-un tufis sare ceva ce fuge tropaind, cu viteza de Speedy Gonzales. Wellington incarca pusca, dar e prea tarziu. Ratasem un wababa-ceva (nu inteleg denumirea), un rozator mare cat un motan. Un pic mai veseli, ne continuam drumul, dar nu pentru mult. Se aud niste zgomote ciudate si Wellington arunca rucsacul si maceta si dispare intre copaci si liane. Astept fara sa fac nici un zgomot. Se aud doua impuscaturi, nu foarte departe, iar in cinci minute tanarul indian isi face aparitia zambind larg printre dintii innegriti de ipi, tinand in mana o pasare cat o curca, care inca se mai zbate. E un trompeterro, care e eutanasiat cu o lovitura cu cantul macetei, care ii rupe gatul.
Ne intoarcem in tabara dupa sase ore, fericiti insa, de prca am fi vanat un urs. Eu tarai dupa mine pasarea, care se mai incurca prin tufisuri si liane, insa care face din pranzul cu orez si linte o adevarata experienta gurmanda, desi Delicia a facut-o un pic prea sarata.
Sauna amazoniana, noroiul si sangele de trompeterro de pe hainele mele cer o baie in rau. Care e suficient de adanc incat sa trebuiasca sa ma tin de canoe ca sa nu plec odata cu curentul. Insa balaceala e preferabila caldurii umede si sufocante din jungla. Cand ies, nu trece un minut, si hainele curate si uscate pe care le imbrac se lipesc din nou de mine… dar macar raman curate.
Pe inserate, a doua parte a vanatorii are loc stand la panda in hamacele de camuflaj, pe traseul pe care Wellington a gasit urmele de tapir, probabil traseul pe care aceste animale il parcurg spre rau, pentru a se adapa. Timp de doua ore stau nemiscat, ascultand si fiind cu ochii in patru, insa ploaia incepe inainte ca vreun animal sa aiba bunul simt sa treaca prin apropiere, si ne alunga in tabara, unde ne adapostim la timp in hamacurile cu plastic deasupra.
Adanc in jungla
Probabil noaptea trecuta ramasese un spatiu intre hamac si plasa pentru tantari, pentru ca mana mea dreapta era umflata si creata precum coaja de portocala de la cate muscaturi aveam. Se pare ca tantarii de aici sunt mai speciali—nu actioneaza doar la apus si la rasarit ci toata ziua, iar in plus, ii cam doare la basca de sprayul protector. Am muscaturi pana si pe fund, prin hamac si pantaloni. Iar la toaleta din mijlocul naturii, nu indraznesc sa-mi dau pantalonii jos mai mult de treizeci de secunde, pentru ca nu vreau muscaturi prea multe pe partile mai sensibile sau mai intime. Asa ca adio, constipatie!
Plecam iar cu intarziere, pentru ca Wellington a plecat cu barca sa caute ceva, si s-a intors la pranz. Intre timp, Richard ma taraste prin jungla din nou, in cautare de serpi, insa gasim doar un regiment ordonat de furnici care cara frunze pentru musuroi—insa spectacolul e fascinant, asa ca stau mult timp cu ochii pe el.
Furnici care taie frunze… nu la caini
Parasim Nuevo Perú si navigam in amonte. Parasim si Rio Nuevo si intram pe unul dintre afluentii sai, care nici nu exista in anotimpul mai uscat. Oricum, de acum incolo se pare ca raurile si satele nu mai au nume. Spun sate, desi e vorba mai degraba de o mana de case aruncate pe o movila de pamant care se ridica suficient de mult deasupra apei. Si nu trece mult si oprim la ultimul sat—de aici incolo e doar jungla, scaldata intr-un soare arzator azi.
Sat Bora
Spre inserat tragem la mal, si dupa ce toata incarcatura e scoasa din canoe, mi se pregateste locul de dormit, adica traditionalul hamac, legat intre doi copaci de data aceasta, cu plasa de tantari in jur si cu o prelata de plastic, iar intre timp, Delicia si sotia lui Wellington pregatesc cina.
Eu ma ofer sa am grija de Jason, care pentru cele noua luni pe care le are, e perfect adaptat pentru jungla. Nu plange mai deloc, se joaca toata ziua si se taraste de-a busilea prin toate colturile, gangurind. Cand scapa nesupravegheat, se joaca cu maceta sau prinde gaze si alte chestii pe care le baga in gura, lucruri care, probabil, ar aduce la disperare un parinte din alte parti.
Jason
Programul de noapte continua cu vanatoare de broaste pentru interesele naturaliste ale lui Richard, si cu o vanatoare pentru de-ale gurii cu Wellington. Inceputa cu un pescuit cu maceta care are ca rezultat doi habarnam-cum-se-cheama mari cat palma, vanatoarea continua pe ape. Plec pe intuneric doar eu si Wellington, in amonte cu canoea. Urcam destul de mult timp pe cursul raului, cu motorul pornit, dupa care il coboram in liniste, dusi de curent. Wellington urmareste cu lanterna si asculta atent miscarile de pe maluri, gata sa traga cu pusca pe care o are sprijinita pe genunchi. Insa ploaia vine si ne strica toate planurile de vanatoare—ne intoarcem la tabara si ne cuibarim sub prelatele de plastic in hamace, sperand ca n-o sa ne ude la piele.
Ipi
Dimineata n-a reusit sa ma scoata din hamac decat pe la 9, insa o scurta intoarcere pana la Pevas pentru a repara motorul de la canoea lui Wellington a intarziat plecarea mai departe pana dupa pranz.
In cele din urma, totul a fost imbarcat—10 galoane de benzina, mancarea, gentile, pusca lui Wellington, sotia lui si copilul (Jason, cel “mosit” de Richard), eu, Delicia si Richard. Pentru Wellington, lipsa de acasa timp de doua saptamani ar fi fost o problema, asa ca Richard a decis ca e cel mai bine sa ii luam si o parte din familie. Din canoe mai ramasesera deasupra apei 5 cm, asa ca la fiecare zece minute Delicia trebuia sa scoata apa care intra din belsug printre crapaturi.
Altfel, totul a fost minunat. Am navigat mai intai pe Ampiyacu in amonte, iar mai apoi pe Rio Bravo, unul dintre afluentii sai. Pe langa admirarea vegetatiei, a trebuit sa ascult “lectiile” de ornitologie ale lui Richard, si sa imi stramb gatul uitandu-ma dupa papagali, tucani, vulturi si tot felul de alte zburatoare.
Pe Rio Bravo
Dupa 6 s-a intunecat, insa tot nu ajunsesem la destinatia propusa, Nuevo Perú, un alt sat Bora, unde Wellington avea rude. Am continuat pe intuneric, cu el la carma scrutand cu lanterna ambele maluri. In cele din urma, dupa aproape doua ore de navigat pe intuneric, o singura luminita a tradat Nuevo Perú, unde luminita s-a transmormat in lanterna unui batran Bora, pe nume Benjamin, care ne-a poftit in coliba sa. Pana la cina, m-am furisat impreuna cu Wellington la un vecin, pentru a vedea cum se prepara ipi.
Intre pilonii de sub coliba stateau pe vine trei barbati, dintr care unul vantura de impuritati ceea ce aveam sa aflu ca erau frunze de coca uscate pe foc si macinate fin. Dupa ce a terminat, a amestecat-o cu cenusa de la o alta planta (secropia, sau satica) si a cernut-o printr-un ciorap, rezultand un praf verde-gri, numit ipi. Barbatii Bora au luat cate o lingura de praf, pe care au inceput sa o molfaie, dupa care mi-au intins si mie una. Ipi este folosit zilnic, de sute de ani, de Bora, pentru a avea mai multa energie—le foloseste la munca, si le taie si pofta de mancare pana seara cand ajung acasa. Am acceptat lingura plina varf de praf si am bagat-o in gura. Pentru ca, insa, am uitat complet de respiratie m-am trezit ca am inhalat inevitabil o parte din praful verde-gri, inecandu-ma si tusind, in rasetele celorlalti. Nu e placut sa ai cenusa cu gust de frunze de coca in gura si sa stai sa astepti sa secreti suficienta saliva incat sa o poti desprinde de gingii si dinti, pentru ca, in final, sa o poti inghiti. Iar pana atunci, limba si obrajii iti amortesc un pic, senzatie asemenatoate cu cea de la dentist. Ce din tribul Bora molfaie o lingura de ipi timp de 2-3, chiar 4 ore, “condimentand-o” din cand in cand cu un betisor inmuiat intr-un tutun vascos.
Ipi
Dupa 20 de minute n-am mai rezistat si am inghitit malul din gura. M-am intors la casa rudelor lui Wellington pentru cina, dupa care am plecat impreuna cu acesta si cu Richard in jungla. In mod normal as fi fost mai rezervat si as fi considerat-o o indeletnicire periculoasa si prea aventuroasa, insa am avut incredere si l-am urmat pe Richard printre liane, in cautare unei anumite specii de broaste. Pe care n-am gasit-o, insa am avut ocazia sa vad altele, navigand printre stoluri de lilieci dezlantuiti de lanternele noastre. Din fericire n-am “prins” nici unul in par, si dupa vreo ora de explorari ne-am intorc la hamace.
Satul Bora-Huitoto
Spre dimineata ploaia s-a mai linistit, iar pana am ajuns in Pevas s-a oprit de tot. Am coborat bagajele mustind de apa si m-am felicitat pentru ideea de a-mi inveli camere in doua randuri de pungi de plastic. In schimb orezul si zaharul nu fusesera intr-o situatie la fel de fericita, mai ales ca geanta se rupsese.
Pevas
Micul dejun in Pevas a constat in donsela, unul dintre cei mai gustosi pesti amazonieni, impreuna cu banane prajite. Delicios. Richard era mai plin de energie decat il vazusem vreodata, mai ales avand in vedere ca statuse de veghe. Asa ca tot micul dejun a fost plin de alte povesti, dupa care m-a luat sa vad atelierul lui Francisco Grippa, unul dintre cei mai cunoscuti pictori peruani—singurul punct de interes din Pevas, de altfel un satuc mic la varsarea raului Ampiyacu. Nu l-am intalnit pe Francisco, care era plecat prin sat, insa am intrat in atelierul sau, intr-o casa mare, cu turn. Atelierul era exact cum te astepti sa fie atelierul unui excentric care lucreaza in jungla—cu tot felul de ciudatenii, precum cranii de crocodili, arme ale triburilor, tobe si totemuri. Sincer insa, am impresia ca stilul picturilor lui Francisco, adica improscatul panzelor cu vopsea, a cam trecut. Parerea mea.
Eu, incercand sa schimb stilul Grippa
Am plecat cu o canoe pe raul Ampiyacu spre Pucaurquillo, satul de unde urma sa plecam mai departe in jungla. Ampiyacu se traduce “raul otravit”, imi spusese Richard, nume dat de indieni nu pentru ca raul ar fi otravit, cat pentru a tine departe strainii. Satul Pucaurquillo e locuit de doua triburi, faimosii Bora si mai putin cunoscutii Huitoto. Insa bineinteles ca nu am fost intampinati de salbatici cu fuste de paie, vopsiti pe fata si agitand sulite, ci de indieni cu tricouri si pantaloni scurti. L-am cunoscut astfel pe Wellington (sau Walito), care urma sa ne fie ghid, si pe familia sa. Wellington era fiul sefului de trib Bora, si bun prieten cu Richard, care ii “mosise” ultimul fiu, Jason, nascut in mijlocul junglei.
Satul Pucaurquillo
Wellington
Am zacut in hamac, urmand ca a doua zi sa plecam mai departe. A plouat majoritatea timpului, insa dupa noaptea trecuta agitata, nu mi-a stricat un pic mai multa relaxare, mai ales ca urma sa fie ultima noapte sub un acoperis. Hamacele au fost intinse afara, cu plasele de tantari peste ele. Insa inainte de a intra sub plasa, am constatat pe pielea proprie atat ineficienta sprayului anti-tantari, cat si cat de hamesiti erau. Si la cati de multi erau, am reusit sa omor prea putini, incluzandu-i si pe cei pe care i-am inspirat accidental.