Acasă la cel mai bogat om din lume
Ok, nu e chiar acasă (deși sultanatul din Brunei îi stă la picioare) și nu mai e cel mai bogat om din lume, de când Bill Gates a lansat Windows’95. Cu toate astea, maiestatea sa Kebawah Duli Yang Maha Mulia Paduka Seri Baginda Sultan Haji Hassanal Bolkiah Al-Mu’izzaddin Waddaulah ibni Almarhum Sultan Omar Ali Saifuddien Sa’adul Khairi Waddien (ăsta e numele întreg al sultanului) acum câștigă cam 100 EUR pe secundă, adică 8 mil. EUR pe zi. Fără să facă nimic altceva decât să conducă una dintre cele mai mici țări din lume—Brunei.
Am ajuns în Bandar Seri Bagawan (pe scurt BSB, capitala Bruneiului), după patru ore cu autobuzul din Miri. BSB nu e un mini-Dubai, cum probabil te-ai aștepta la câți bani are sultanul. Banii sunt făcuți din petrol, și se estimează că rezervele de petrol ale Bruneiului vor secătui în 5–10 ani, ceea ce îi ridică probleme serioase sultanului, care s-ar părea că va trebui să mai vândă din colecția de 7,000 de mașini din garaj.
Moscheea Omar Ali Saifuddien, cu modeste acoperișuri din aur și barca regală parcată în fața ei, fix în buricul târgului. Pardon, sultanatului.
Deocamdată, cel puțin, totul pare să meargă excelent—o țară mică, liniștită, fără șomaj, fără criminalitate (exceptând corupția și potlogăriile pe care le fac rudele sultanului), cu un nivel de trai foarte ridicat. Am decis să rămânem câteva zile, să ne bucurăm de o variantă exotică a poveștilor din 1001 de nopți.
Lenevind în Miri
Ne hotărâsem să plecăm mai departe, spre Brunei, însă ratasem autobuzul de dimineață, așa că ne-am petrecut restul zilei lenevind în Miri. Deși un oraș curat, frumos și civilizat, pe coasta de nord a Sarawak-ului, Miri nu e genul de oraș în care să cauți șocuri culturale. Aventuri culinare, poate!
N-a fost greu să găsim locul potrivit, Seaworld Seafood Centre fiind chiar în buricul târgului și fiind destul dificil să treci de el fără să te împiedici de acvariile cu tot felul de vietăți care te rugau să le iei în farfurie.
Seaworld Seafood Centre în Miri
“Pick me, pick me!!!” strigau langustele din bazin
Iar stridiile (nevorbitoare) pozau în posturi cât mai sexy
“The chosen one” (cel din centru)
Același “the chosen one”, de nerecunoscut în farfurie
Și un coleg de suferință, red snapper pregătit la abur.
Crăciun pe drum
Ne petrecusem seara de ajun într-un hotel chinezesc mizer, cu igrasie și miros de mucegai, însă singurul deschis în Belaga. Cina a constat în două porții de noodles pregătite în două minute de o chinezoaică de la singurul magazin încă deschis în Belaga, un fel de chioșc la care se vindea băutură.
Tăițeii îi mâncasem dintr-o pungă de plastic, cu mâna (n-am avut tacâmuri sau farfurii de plastic), însă au fost cei mai delicioși din toată vacanța noastră în Malaezia.
Dimineața de Crăciun ne-am petrecut-o pe același drum forestier dintre Belaga și Bintulu, înghesuiți într-un 4×4 alături de o familie de localnici nefericiți (noi suntem obișnuiți cu stilul ăsta de sărbători).
Am ajuns mai târziu în Miri, pe coasta de nord a Sarawak-ului, înapoi la civilizație, cu pomi cu globuri chinezești (un surogat pentru Crăciun), căldură și umezeală, dar gata de noi aventuri…
Cocoși, șefi de trib și multă ploaie
A doua zi ne-am trezit fără mahmureală—probabil singurii din tot satul, având în vedere că restul fie băuseră tuak, fie ascultaseră karaoke toată noaptea.
Încă nu eram decis dacă eram sau nu dezamăgit de incursiunea la triburile foștilor vânători de capete. Nu mai rămăsese nimic din tradițiile generațiilor anterioare—fără dansuri, fără port tradițional, fără ritualuri, fără cranii atârnate de grindă (îngropate de mult la insistențele misionarilor). În schimb, peste tot doar haine moderne, televizoare, casetofoane chinezești cu mii de beculețe, telefoane mobile și mult, prea mult karaoke.
Până la urmă am hotărât că a fost o experiență inedită. Probabil că mulți alți călători înaintea noastră au comentat la haine moderne, electricitate și alte schimbări, deși poate atunci mai erau păstrate alte tradiții, deja dispărute când am ajuns noi. Cu siguranță astfel de comentarii vor fi și peste ani—când va fi greu de găsit și ceea ce am văzut noi la cele două nunți.
Una dintre puținele sculpturi tradiționale Kejaman, cu un cântăreț la sape călare pe un leopard.
Trezit înaintea noastră, Hamdani a simțit oarecum dezamăgirea noastră și s-a oferit să scurtăm incursiunea noastră în amontele Batang Rejang. Lipsa lui de entuziasm, împreună cu perspectiva de a asista la o seară de ajun de Crăciun în biserică urmată de o băută serioasă cu tuak ne-au făcut să renunțăm la planurile de a mai petrece câteva zile în zonă. Așa că ne-am luat rămas bun de la puținii săteni Kejaman care nu erau mahmuri după beția de la nuntă, am urcat în barcă și am plecat.
Am plutit pe coturile Batang Rejang la vale, printre stânci ieșite amenințător din apă și cimitire Orang-Ulu ascunse în jungla de pe malurile râului. O parte dintre monumentele funerare, vechi de peste o sută de ani, se înalțău la șase metri pentru a proteja osemintele de apele crescute—un fel de case suspendate, care aduc aminte de tongkonan, casele morților din Tana Toraja. Pe vremuri, la înmormântările șefilor de trib, la picioarele monumentelor funerare erau sacrificați sclavi, îngropați de vii pentru a servi șeful de trib în viața de dincolo.
Monument funerar Orang-Ulu
Jocuri de noroc
După vreo oră de plutit mai departe spre Belaga, Hamdani ne-a arătat câteva bărci ascunse după un cot de râu. “Illegal cockfighting!” a zâmbit ghidul nostru. Am tras și noi barca printre cele zece ascunse și ne-am croit drum prin noroi până într-un luminiș în care era zarvă mare.
Luptele de cocoși, tradiționale în tot nordul Borneo, sunt ilegale de peste 20 de ani—asta însă nu oprește localnicii să crească niște exemplare extrem de sportive, și clar nu pentru ouă sau friptură.
Cocoșilor li se atașează pinteni tăioși, înainte de a intra în ring
Lupta e crâncenă, sângeroasă și doar unul dintre combatanți rămâne în viață
Soarta învinsului…
Am aflat ulterior că am riscat pedeapsa cu închisoarea (1 lună) sau amendă (250 EUR) pentru participarea la astfel de evenimente. Din fericire, în momentul în care barca cu polițiști a sosit, noi eram deja în barcă, din nou la vale pe Batang Rejang, mai jos de Belaga la un sat Kenyah.
Ultimul mohican
Am ajuns în Long Dungan, după o rafală de ploaie care ne-a udat la piele, sub privirile amuzate ale copiilor din tribul Kenyah care zburdau în veranda longhouse-ului.
Ne-am adăpostit de torente în casa lui Mr. Lahang, șeful de trib. La 67 de ani, n-are fir de păr alb în cap și e plin de viață și de povești (păcat doar că Hamdani nu era genul care să se omoare cu traducerea). Bătrânul ne-a primit cu ceai și banane, pe podeaua casei pline cu instrumente sape, scuturi și săbii. De altfel, e singurul din regiune care mai știe să sculpteze și să picteze—pe vremuri tribul Kenyah era renumit pentru frumusețile pe care le descoperea în lemn; astăzi arta e aproape pierdută, iar obiectele pe care le găsești în magazinele cu suveniruri din Kuching sunt făcute la marginea capitalei pe bandă rulantă, de meșteri chinezi sau malaezieni.
Mr. Lahang, ultimul bastion al artei Kenyah
Și două dintre scuturile pictate de el
Am petrecut aproape două ore sorbind ceai și forțându-l pe Hamdani să ne traducă din poveștile lui Mr. Lahang. Ceaiul s-a terminat, a început să se însereze și ploaia să devină din ce în ce mai amenințătoare—așa că am plecat.
Ploaia ne-a prins când mai aveam cinci minute până în Belaga. După încă un minut, motorul bărcii s-a oprit, înecat în fum. N-am știut ce se defectase, însă curenții ne-au tras la vale, fără să putem ancora la un mal. Am plutit prin ploaia torențială aproape o oră, spre seară, când un prieten al lui Hamdani a reușit să ne găsească și să ne preia spre Belaga. Atunci a fost primul moment în care am apreciat impactul tehnologiei moderne—fără telefonia mobilă soarta noastră ar fi fost mult mai nefericită în ajunul Crăciunului din 2010.
La nuntă la triburi
Dimineața ne aștepta devreme, împreună cu Hamdani, la un kopitiam musulman. Ocazie cu care mi-am propus să țin minte o rețetă excelentă—suc de morcovi cu lapte și gheață (încercați voi până când ajungem noi acasă).
Hamdani ne anunțase deja că vom avea ocazia să asistăm la două nunți Orang-Ulu, așa că am frunzărit magazinele din Belaga (nu multe la număr, chinezești și universale toate) în căutarea unor cadouri. N-am găsit nimic mai creativ decât două termosuri pentru ceai, pe care însă le-am ambalat frumos pentru a nu ne face de rușine.
Am coborât fără să ne rupem gâtul pe bârnele alunecoase de la debarcader, până în barca lui Hamdani, și am plecat în sus pe Batang Rejang.
Pe Batang Rejang, spre noi aventuri
Prima nuntă. Uma Kahei.
După jumătate de oră sau mai mult, am debarcat în Uma Kahei, un sat Kayan mai sus de Belaga. De la aceste triburi Kayan au preluat majoritatea celorlalți localnici pasiunea pentru sportul vânătorii de capete. Însă misionarii i-au făcut să uite de astfel de pasiuni, și să le înlocuiască cu dragostea pentru Iisus. Cel puțin formal, pentru că în biserică, unde avea loc cununia religioasă, doar pastorul era atent și pios. Restul spectatorilor din biserică, plictisiți de prelegerea care dura deja de câteva ore, își găsiseră alte ocupații—copii se fugăreau, adulții se jucau cu telefoanele mobile, iar mirele adormise în rolul principal.
În Uma Kahei, la nunta urmașilor vânătorilor de capete
Într-un final a obosit și pastorul, așa că lumea s-a întreptat bucuroasă spre longhouse, unde îi aștepta deja mâncarea. S-a încins o petrecere cu localnici hămesiți, care însă a durat cât a durat și orezul cu pui din farfurii. Adică nici mai mult, nici mai puțin decât un sfert de oră. După care toată lumea a mulțumit (civilizat, de altfel) și a dispărut. Așa da eficiență!
Veselie mare la nuntă, cât a fost de mâncare
Aveam două nelămuriri, însă Hamdani ne-a răspuns la amândouă. Nuntă în postul Crăciunului? Acceptabil, pentru că e singurul moment în care toți membrii familiilor se reîntorc la longhouse, din toate colțurile Sarawak-ului. Nuntă în timp record? De data aceasta, nu era ceva normal, însă bunica mirelui tocmai plecase dintre ei, așa că petrecerea și chefuiala au fost ținute la un minim acceptabil.
A doua nuntă. Kejaman Lasah.
Fără mâncare și fără săteni (sau doar cu câțiva care își făceau siesta), nu avea sens să mai petrecem timp pe capul celor din Uma Kahei, așa că am urcat din nou în barca lui Hamdani și am plecat mai departe pe Batang Rejang, spre a doua nuntă. (Trebuie să mărturisesc că e un record personal, în condițiile în care în țară mă mențin cu o dietă de maxim două nunți pe an).După încă o oră am ajuns în Kejaman Lasah, un sat al tribului Kejaman, parte din marele grup Orang Ulu. N-am fost întâmpinați de sălbatici cu pene și sulițe sau de roiuri de săgeți, ci de săteni chercheliți, îmbrăcați în tricouri și blugi, care chiuiau veseli la apariția bărcii noastre.Chiuiturile s-au potolit repede, când și-au dat seama că sunt niște străini și nicidecum mirele și mireasa pe care îi aștepta tot satul.
Tribul Kejaman așteptând barca tinerilor căsătoriți
Pușca e pentru efecte sonore, nicidecum pentru vânătoarea capetelor de oaspeți inoportuni
Veselia nu s-a potolit încă, ba dimpotrivă. Văzându-ne, sătenii și-au dat seama că e rost de încă o rundă de tuak (rachiu tradițional de orez). Găletușa cu rachiu a apărut imediat, împreună cu 5–6 săteni care mă invitau să cinstesc. Din fericire, am reușit să-i fentez după primul pahar, fără multă zarvă, iar restul paharelor au fost distribuite în mod echitabil între ei.
Fan Manchester United, cu dinții stricați de la prea mult betel
Invitație la chefuială
După câteva pahare, toată lumea știe brusc să vorbească în engleză
De partea cealaltă, fetele gătite așteaptă și ele sosirea mirilor
În cele din urmă, a sosit și barca mirilor, s-a lăsat cu împușcături inofensive, chiuituri și pahare bonus cu rachiu. N-am reușit să ne dăm seama care sunt mirii, pentru că în barca respectivă sosiseră cel puțin zece noi persoane. Însă am urmat convoiul care se întrepta spre longhouse, unde mâncarea era deja înșiruită în așteptarea flămânzilor (incluzându-ne pe noi, bineînțeles).
Un fel de prânz târziu, la nunta din Kejaman Lasah
După ce toată lumea aliniată de o parte și de alta a farfuriilor a curățat tot ce era de mâncare, a urmat siesta—fix ca la prima nuntă. Am rămas aproape singuri, până când canicula de după masă ne-a doborât.
Singura parte neplăcută a fost siesta. Vina îi aparține guvernului Sarawak-ului care insistă ca sătenii să renunțe la longouse-urile din lemn (din motive de prevenire a incendiilor) și să se mute în case solide, din cărămidă și acoperiș de tablă. Fără să se gândească la noi, bineînțeles, care numai n-am fiert în camera din podul casei șefului de trib Kejaman, la peste 50 de grade.
Din fericire, spre seară am reușit să evadăm din cameră și să ne întoarcem la nuntă (sau în locul în care presupuneam că va continua nunta, întreruptă după amiaza din cauza caniculei.
Ne-am întreținut (mult spus pentru niște zâmbete și trei cuvinte în kejamano-engleză) cu câteva doamne bine din trib, care se zgâiau la noi. Într-adevăr, poate pentru noi nu era nimic deosebit să vedem un trib din mijlocul junglei din Borneo, îmbrăcat în tricouri Adidas și dând SMS-uri pe telefonul mobil, însă ele nu mai văzusera români în viața lor, așa că măcar cineva era încântat.
Doamnele respective erau și singurele care mai păstrau din vechile semne Orang-Ulu: mâinile și picioarele tatuate și urechile lungi, deformate de la cercei de jumătate de kilogram fiecare.
O doamnă bine Kejaman, fumând “trabucuri” tradiționale, din tutun și frunză de banane
Tatuaje tradiționale Orang-Ulu
O simpatie imediată și reciprocă
După lungi momente de așteptare, a început și nunta propriu zisă. Ne-am bucurat de dansul tucanului (hornbill dance), specific triburilor Orang-Ulu, în care un bărbat cu o căciuliță ciudată din păr de animale mânuiește cu o grație de balerin două evantaie din pene de tucan (sau de curcan, nu garantez autenticitatea).
Dansul tucanului
A urmat o nouă tură de mâncare (nu știu unde ar mai fi putut să încapă), după care au apărut, în cele din urmă, mirele și mireasa. O pereche inedită—el un Michael Jackson din anii mai negricioși, slab, mic și cu paiete; ea destul de frumușică, dar de două ori mai mare decât mirele, cu perspective de evoluție în greutate și circumferință (după o analiză sumară a soacrei mici).
Momentul serii (și deliciul spectatorilor) a fost când am dus cadoul mirilor. Din fericire, nimeni n-a desfăcut pachetul să vadă termosul din anii ’60 cumpărat din Belaga, ci doar telenovela în care doi străini au venit de peste mări și țări să cinstească nunta cu prezența lor.
Momentul serii—oferit cadouri și pozele obligatorii cu mirii
Audiența, fascinată și emoționată de prezența noastră—o telenovelă cu un singur episod, live.
Reveniți de pe scenă în mijlocul publicului (oarecum nu foarte în centrul atenției), am așteptat ceva tradițional în continuare. Tradițional la modă acum în Malaezia (implicit și la mama naibii în jungla din Borneo) e să cânte toată lumea karaoke. Au început socrul mare, a urmat soacra mare și soacra mică. Ne așteptam ca următorul să fie socrul mic, însă ne-am înșelat. Persoana care a luat microfonul era Mr. Jani, un consiler local (evident și politician), care a întrerupt spectacolul karaoke cu un discurs politic de mai bine de jumătate de oră.
Mr. Jani, la un mic karaoke politic
N-am mai rezistat (mai ales că nu voiam să ajungem la microfon), așa că ne-am fofilat de la nuntă. Am adormit greu, chinuiți de orele de karaoke care au urmat și de căldura din incubatorul în care eram cazați.