Cel mai vechi oras din lume
M-am trezit in cantecul insistent al unui vanzator de ceai care isi taraia slapii pe coridorul trenului: “Tchaaaay… Coffeeeeee… tchaaaay… tchaaaay… coffeeeeee!” si am lenevit citind ziarele pana la pranz, cand am ajuns in Varanasi.
Cum am coborat din tren, trei mustaciosi ne-au “filat” si au inceput sa mearga in paralel cu noi spre iesirea din gara. Am trecut prin multimea de ricse si taxiuri care se agatau de noi sa ne transporte, cu mustaciosii dupa noi. Tineau mortis sa ne ajute sa gasim hotelul nostru sau orice altceva vrem. Erau, cum isi ziceau ei, “brokeri”–mai precis agatau turisti si ii duceau catre anumite hoteluri, de la care primeau un comision gras, platit tot din buzunarul turistului. De altfel, Varanasi e plin de acesti brokeri, care se tin de turisti ca mustele de… ma scuzati.
Am mers inca vreo cinci minute, insa n-am scapat de ultimul dintre mustaciosi decat in momentul in care m-am urcat intr-o moto-ricsa impreuna cu Markus si Susan, prietena lui. Dupa un slalom nebun printre ricse, scutere si biciclete, am ajuns langa piata de langa Dasaswamedh Ghat, iar de aici, pe jos pe malul Gangelui.
Varanasi (sau Benares) e unul dintre cele mai vechi orase din lume. Mark Twain zicea ca “Benares e mai vechi decat istoria, decat traditia, decat legendele, si arata de doua ori mai vechi decat toate acestea puse laolalta”. Intr-adevar, orasul vechi, langa piata Godaulia, iti da senzatia unei calatorii inapoi in timp cu cel putin 500 de ani.
Varanasi e si unul dintre locurile cele mai sfinte din India, unde pelerini hindusi vin sa-si spele pacatele in Gange, sa-si arda mortii si sa le arunce cenusa in fluviu. Credinta e ca moartea in Varanasi, pe malurile Gangelui, aduce “moksha”, eliberarea din ciclul reincarnarii.
Dupa o scurta plimbare pe langa ghat-uri, adica treptele care coboara pana in apa, ne-am despartit, si am pornit in cautarea unui hotel pe stradutele din Godaulia, orasul vechi. M-am hotarat asupra unui mic hotel, Modern View Guesthouse, care, fie vorba, numai modern nu arata. In schimb, era curat, avea un iz de vechi (ca toata zona de altfel) si un proprietar tanar si foarte amabil pe nume Krishna.
M-am instalat dupa care, rupt de foame, m-am catarat 4 etaje pana la Baba Restaurant, pe terasa unei cladiri apropiate. Aici am savurat o delicioasa supa franceza de ceapa (nu stiu cum de mi-a trecut prin cap asa ceva) si am admirat orasul molesit. Pe un acoperis apropiat o echipa de maimute cand se puricau, cand se fugareau si se bateau scheunand. Pe un altul, cineva citea linistit, iar mai in stanga o indianca pazea rufele puse la uscat, alungand maimutele cu ditamai parul. Si in spatele lor, pe Gange, se tarau niste barci obosite.
Pentru ca voiam sa-mi dau putinele haine ramase la spalat, inclusiv cele de pe mine, Krishna m-a dus la un magazin sa-mi iau o pijama kurta, adica niste pantaloni si o camasa larga, port traditional indian (da, pe aici se umbla in pijamale din astea pe strada). Si pentru ca sunt cam mare, desi am slabit ceva, am sfarsit prin a avea o pijama kurta croita pe masurile mele in doar doua ore.
In asteptare, m-am mai plimbat pe stradutele stramte din orasul vechi, care imi aduceau de departe aminte de Cartierul Latin parizian sau de Plaka din Atena. Mi-a atras atentia un pusti mic si tuciuriu cu un cantar si un afis: “If I guess your weight within 1 kilo, you give me 15 rupees”. N-am putut rezista tentatiei, asa ca am dat curs provocarii. Aprecierea micului indian a avut o eroare de 11 kilograme–desi as fi preferat sa dau 15 rupii sa am 75 de kilograme.
La 6 imi stabilisem lectii de tabla cu un profesor local pe care il cunoscusem la magazinul de “pijamale”. Tabla (nu tablele, cum ar insinua unii) sunt un fel de bongos, mai precis doua tobe mici, care in general acompaniaza sitarul. Avand in vedere ca aveam si eu asa ceva pe acasa, si cam adunau praful, mi-am zis ca n-ar fi rau sa invat ceva pe aici.
Nandu are 32 de ani si canta de la 7 ani. Degetele lui se misca mai repede decat pot sa vad, asa ca m-am complexat rapid. Cele doua ore ale lectiei au trecut repede, si desi am fost si laudat, impresia mea e aproape ca m-am dus bou si am iesit vaca. Sa ma plimb cu celelalte, pe strazile din orasul vechi. Cele 4 zile cat planuiesc sa stau in Varanasi vor avea fiecare cate o lectie, si sunt curios ce va iesi.
Welcome to India!
La ora 18:20 trebuia sa fiu neaparat in gara New Japalguiri, langa Siliguri, pentru a prinde Dwarka Express spre Varanasi.
M-am trezit devreme, am admirat muntii la rasarit si am plecat din Pelling, cu un jeep care a intarziat peste jumatate de ora, pentru ca a trebuit sa-si trezeasca pasagerii care aveau rezervare.
Mi-am luat ramas bun de la Sikkim, statul himalayan, cu aer curat, oameni cinstiti, trafic mai civilizat, Khangchendzonga, manastiri budiste, orhidee si livezi de portocali. Nu inainte insa de a opri jeepul pentru a cumpara de la o fetita nepaleza opt portocale mici si parfumate care se cojeau foarte usor.
Dupa cinci ore am ajuns in Siliguri, in Bengalul de Vest.
Welcome to India. In aproape trei saptamani petrecute in Darjeeling si Sikkim, am uitat de fapt ca India.e altfel: zgomotoasa, murdara, poluata, cu un trafic groaznic si o multime de vaci. Siliguri e pentru mine avanpostul acestei Indii.
Am luat o ricsa pentru a ma descurca sa ajung la un restaurant, apoi la un Internet café, apoi la gara din New Japalguiri. Orasul e plin de aceste vehicule, si e destul de greu sa mergi pe jos fara sa fii urmarit de rickshaw-wallahs care sa vrea sa te duca incotro doresti pentru cateva rupii. Calatoria cu ricsa iti da ocazia sa admiri nestingherit bazarul uman din jur, insa iti bumbaceste bine fundul, pentru ca gropi sunt destule.
Astfel, am ajuns la gara cu suficient timp inaintea plecarii trenului, si am intrat Iuptandu-ma cu o multime de cersetori si vanzatori ambulanti.
Calatoria cu trenul in India e o experienta care nu trebuie ratata. Dupa multimea colorata din gara, pasageri, soldati, cersetori, vanzatori ambulanti si foarte putini turisti, am remarcat anunturile de pereti, nu foarte incurajatoare. Avertizau ca nu e bine sa accepti ceai sau mancare de la straini pentru ca pot fi drogate, sau ca e recomandat ca in tren sa-ti legi bagajele cu lant de verigile de sub banchete. Cum am ajuns pe peron, am observat si gratiile de la geamurile trenurilor. Incurajator. Eram oarecum mai linistit in privinta sigurantei, pentru ca platisem mai mult pe bilet pentru a sta la vagoane de dormit cu aer conditionat si paturi pe doua randuri. Cea mai buna varianta, imi garantase mustaciosul care mi-l vanduse la agentia din Gangtok.
Trenul, ca orice mijloc de transport din India care se respecta, a intarziat aproape jumatate de ora. Am urcat intr-o imbulzeala de indieni, impreuna cu un cuplu elvetian si unul german din Hanovra, pe care ii cunoscusem pe peron.
Ma asteptam la.ceva cat de cat asemanator cu vagoanele de dormit din Romania. Nu la un fel de submarin. Vagonul nu era compartimentat–imaginati-va un vagon cuseta romanesc, fara usi, si cu inca un sir de paturi pe doua nivele de-a lungul coridorului. Coridor care devenea astfel extrem de ingust, de abia te puteai strecura. Ne-am instalat bagajele sub banchete, le-am legat cu lantul lui Markus, elvetianul, si am plecat spre Varanasi.
Coridorul a fost mult timp o vanzoleala continua de vanzatori ambulanti care vindeau de toate, de la ceai si mancare, pana la baterii, orgi muzicale Yemaha si casetofoane cu beculete colorate, asa ca am tras perdeaua pentru a scapa de insistentele lor. Am continuat cu povesti si rasete zgomotoase pana tarziu, cand ne-am dat seama ca restul conlocuitorilor vagonului dormeau. In afara de o duzina de gandaci de bucatarie care tropaiau peste tot, si un soricel care a aparut in mijocul banchetei si apoi s-a retras urgent de parca ar fi zis “Oups! Wrong way!”
Am adormit greu, sperand sa nu fiu invadat de armata de gandaci si sa nu ma trezesc cu Mickey Mouse intr-unul din buzunare.
Ongel Lama
Noroc ca alarma mea e desteapta si stie ca stapanul ei trebuie batut la cap de mai multe ori ca sa se trezeasca. Drept urmare, m-am ridicat din pat la timp pentru a prinde jeepul de 6:30 spre Pelling.
Mi-am luat la revedere de la un Navin chior de somn, sperand ca odata, poate, il voi revedea. Rotofeiul ghid nepalez, pe care la inceput nu prea il suferisem pentru ca habar n-avea de engleza si pentru ca parea cam prostanac, care pe munte fusese mai tot timpul ametit de ganja, ma facuse sa il apreciez si sa il indragesc.
La iesirea din Yuksom, l-am vazut pentru ultima data pe Puran, care mi-a facut din mana, si am trecut pe langa casa lui Sambu, unde savurasem deliciosul pui nepalez cu o seara in urma. Imi parea rau ca trebuia sa ma despart de acesti oameni cu care petrecusem ultimele zece zile si care reusisera sa ma faca sa ma simt extraordinar de bine.
Ma indreptam spre Pelling, o statiune turistica aflata la 24km, de unde urma a doua zi sa plec spre Siliguri/New Japalguiri pentru a lua trenul spre Varanasi. Pe drum, l-am rugat pe sofer sa opreasca cinci minute sa admir furioasa cascada Khangchendzonga.
Daca la plecarea din Yuksom in masina eram cinci oameni, pana in Pelling s-au tot urcat. Eu eram dintre norocosii care stateau in fata langa sofer.In spate, cand se mai urca cineva, toata lumea se subtia, sugeau burtile, intra noul pasager, se trantea portiera pana se inchidea, dupa care burtile reveneau la loc ocupand toate spatiile disponibile. Asa am ajuns in Pelling 17 oameni intr-un jeep. Imi aduc aminte de romanul “Trei intr-o barca” al lui Jerome K. Jerome. Poate o sa scriu si eu unul, “17 intr-un jeep”, insa e posibil ca pana plec din India numarul sa creasca.
Pelling e doar un pic mai mult decat o adunatura de hoteluri imprastiate pe creasta unui munte. E renumit pentru doua atractii: panorama muntoasa, de la Narsing la Rathong, si manastirea Pemayangtse.
M-am cazat la hotelul cel mai de sus din Upper Pelling, recomandat de Navin, Hotel Kabur. Desi extrem de ieftin (150 de rupii, mai putin de $4), privelistea de la geamul meu sau de pe terasa era uluitoare. Si umbrita doar de doua lucruri: un palc de copaci care au crescut prea inalti (pe care, daca as fi fost patronul hotelului, m-as fi dus noaptea sa ii tai) si norii. Carora n-aveam ce sa le fac, asa ca m-am orientat catre al doilea punct de atractie, manastirea Pemayangtse.
Dupa ce am cautat in van un taxi in Lower, Middle si Upper Pelling, m-am resemnat si am parcurs pe jos cei trei kilometri pana la manastire. La intrare, dupa poarta, poteca e presarata cu 108 steaguri albe, in memoria victimelor din 11 septembrie, ale razboiului din Irak si a altor evenimente.
Pemayangtse e cea mai importanta manastire Nyingmapa din Sikkim si una dintre cele mai vechi. Insa ca toate manastirile vechi, e restaurata cu exces de zel si arata ca si cum acum s-ar fi uscat vopseaua. Oricum, artistul a avut ceva de munca, pentru ca Pemayangtse e cea mai bogat si mai frumos ornamentata manastire budista pe care am vazut-o. La etaj e o sculptura migaloasa inalta de aproape trei metri, un intreg univers al lui Padmasambhava (sau Guru Rinpoche, intemeietorul sectei Nyingma): o puzderie de dragoni, curcubee, zei, Buddha si Boddhisatva.
Intreband unde am sanse sa gasesc o masca tibetana in marime naturala, precum cele folosite in dansurile traditionale Chaam, am aflat ca cel mai indicat sa-mi raspunda e cel care a restaurat manastirea, Ongel Lama. Care, dupa spusele celor de la manastire, ar fi fost prin apropiere, la un concurs de tras cu arcul.
Am parasit Pemayangtse in cautarea calugarului Ongel. N-a fost deloc usor sa-l gasesc–nu era la tras cu arcul. Insa am dat de fiica sa (calugarii Nyingmapa au voie sa se casatoreasca) care mi-a spus ca am sanse sa il gasesc in Lower Pelling, la Hotel Simtoling. Dupa ce am pedalat cei aproape 6km pana acolo, am aflat ca tocmai plecase, spre o noua manastire care se construia la 4km mai jos de Lower Pelling.
Am uitat numele manastirii la mai putin de 5 minute dupa ce am plecat spre ea. Oricum, n-aveam cum sa n-o observ, dupa spusele celor de la hotel. Ei bine, puteam sa merg mult si bine si sa ajung inapoi in Yuksom daca nu-mi dadea prin cap sa intreb dupa ce mi s-a parut ca am pedalat cei 4km.
Noua manastire, inca la stadiul de caramida si mortar, se afla la mai bine de 300 de metri de strada, ascunsa bine de palcurile de copaci. Am dat de Ongel Lama, un Bhutia cam de 40 de ani, caruia i-am explicat ca ma intereseaza ce face, ca mi se pare extraordinar ce a pictat la Pemayangtse si ca, daca nu il deranjez, as vrea sa vad cum lucreaza. Privirea nedumerita si raspunsul ferm “Yes” m-au lamurit ca vorbisem degeaba: calugarul stia engleza cam cat mine nepaleza (daca nu si mai putin).
Pana la urma a priceput ceva, si m-a invitat in baraca de langa noua manastire, pentru a-mi arata la ce lucreaza. In momentul in care am vazut, prima reactie a fost un “aaaaaargh”, din fericire mut. Pe podeaua atelierului zaceau 3-4 statuete, vechi de peste o suta de ani, vopsite proaspat in culori tipatoare, izvorate din niste cutii de vopsea Duco (in fine, echivalentul indian). Fara sa-mi observe oripilarea, calugarul imi arata mandru creatiile sale. Treptat m-am linistit, desi probabil n-am sa inteleg niciodata de ce exista atat de putin respect si atasament pentru arta veche. Peste tot pe unde am fost am observat pornirea de a infrumuseta lucrurile–asa cum romanul s-a nascut poet, indianul s-a nascut artist. Si ceea ce unui european i s-ar parea kitsch, aici e doar simt decorativ, simplu si neingradit de canoane si reguli.
M-am despartit de Ongel Lama, urandu-i succes, insa dezamagit de modul in care ceva frumos pentru mine era mutilat in ceva frumos dupa gustul local.
Am urcat gafaind panta abrupta pana la strada, pentru a constata ca, la ora apusului, adica 16:30, nu mai urcau jeepuri spre Pelling, asa ca ma asteptau peste 6km de drum voios.
Se pare insa ca Buddha a apreciat interesul meu si sacrificiile (adica mersul pe jos) de dragul artei tibetane, asa ca a trimis sa ma salveze un camion al unei scoli budiste, condus de un calugar vitezoman si plin de calugarasi in sutana visinie. Am fost debarcat chiar in fata hotelului Kabur, unde m-am refugiat sub dusul fierbinte si apoi muntele de paturi pufoase, in speranta ca e ultima noapte sub zero grade din tara lui Buddha, a lui Krishna si a vacii sfinte.
Dus cu sorcova
M-am trezit ca si cum ar fi fost o zi oarecare. Fara mahmureala sau gramada de vase de spalat inerente unei petreceri de revelion. Cand am iesit sa iau micul dejun, adica pe la 8, baracile si tarabele din Yuksom ridicau si ele obloanele iar pe ulita principala deja trecea lume, fiecare in treaba lui. Cu alte cuvinte, dupa capul meu, daca n-au chefuit de revelion, de ce ar face-o de Sf. Vasile?
Ma asteptam ca macar Navin sa fie mahmur dupa o petrecere cu prietenii. Insa a aparut foarte fresh din camera lui, oarecum dezamagit de faptul ca petrecerea dusese lipsa de bautura si se terminase pe la 10 seara.
Pentru ca ne intorsesem cu o zi mai devreme de pe munte, si pentru ca tot timpul drumului dintre Gangtok si Yuksom, in prima zi, il batusem la cap sa imi arate un Lepcha (de parca ar fi fost spiridusi), Navin mi-a promis ca mergem sa vedem un sat Lepcha cu locuitori imbracati in haine traditionale.
Am plecat pe jos, pe drumul spre Pelling. I-am “cules” si pe Puran si Sambu, care se oferisera sa ne insoteasca. Puran se tunsese, se imbracase mai chic si isi trasese si niste ochelari de soare de arata ca si cum s-ar fi pregatit de MTV India. Sambu era mai serios, cum ar fi fost orice om la casa lui (apropo, daca am uitat sa mentionez, Sambu, la cei 20 de ani pe care ii are e deja insurat).
Am trecut pe langa un grup de copii nepalezi foarte absorbiti de un joc asemanator cu biliardul, “cramboard”. Spre deosebire de biliard, acesta se joaca pe o tabla mai mica, cu jetoane in loc de bile, care se lovesc cu degetul. Puran s-a bagat si el in joc, iar dupa doua minute m-a invitat si pe mine sa incerc. Ocazie cu care mi-am dat seama ca lipsa mea de talent la biliard este molipsitoare si pentru orice joc asemanator.
Intr-un final, dupa 3km, pe un drum presarat cu camioane impodobite si nepalezi care spargeau piatra, am ajuns in dreptul satucului Lepcha. Sau mai bine zis in dreptul muntelui in varful caruia se gasea satucul. Bombanind ca nici aici nu scapasem de urcat pante abrupte, am inceput sa escaladam panta. Poteca (daca pot sa o numesc asa) era mai degraba o insiruire de pietre si de zone in care nu crestea iarba, atat de ingusta incat trebuia sa mergem ca manechinele, cu un picior inaintea celuilalt.
La prima coliba la care am ajuns, strajuita de un bananier, era un batran Lepcha cu (probabil) nepotul sau. Lepcha au trasaturi foarte asemanatoare cu japonezii, si sunt mai mici de statura. Cat despre portul traditional, nu cred ca pot sa numesc asa fesul colorat, camasa de un galben botit si puloverul bleumarin vechi pe care scria “Govt School Sikkim”.
Navin, intrand in vorba cu el, a aflat ca s-ar putea sa avem mai multe sanse la casele de mai sus. Am mai urcat zece minute ca niste capre negre, ocazie cu care am inteles de ce Lepcha traiesc izolati in sate in varful muntelui–si-ar rupe gatul daca ar umbla prea des pe potecile lor.
Am ajuns la o noua coliba, unde era o familie mai numeroasa: o fetita de 2 ani la care ii curgea nasul mai ceva ca mie, parintii ei, bunicii si un unchi. Bineinteles nici gand de haine traditionale, acestea fiind inlocuite de chestii mai comode si mai la moda, procurate din bazar. Avand in vedere ca o gramada de oratanii (inclusiv un purcel negricios) misunau prin curte, Navin s-a oferit sa cumpere o gaina, pe care maestrul Sambu sa o transforme miraculos intr-o cina specific nepaleza, la intoarcerea din mica noastra excursie.
In timp ce batranul alerga dupa gaina, batrana ne-a invitat inauntru si ne-a servit cu tongba, o bautura fermentata din cereale (la noi le zice sorg, la englezi millet). Mai concret, niste vase din bambus, in care erau bobite fermentate de sorg, peste care se turna apa fierbinte si se sorbea printr-un tub subtire, tot din bambus. Spre surprinderea mea si in ciuda retinerilor initiale, tongba avea gust bun. Si pentru ca mi se parea ca n-are cine stie ce alcool, si pentru ca mosul avea dificultati cu prinderea gainii, am tot sorbit din vasul de bambus pana cand am inceput sa fiu un pic cam vesel si sa vorbesc cam mult.
Am plecat la timp, pentru ca daca mai stateam pe langa tongba ma ameteam de-a binelea. Am coborat printre alte case Lepcha si am incercat sa gasim macar un localnic in haine traditionale… slabe sanse.
Inainte de a cobora, am oprit la batranul de la prima casa din sat, care ne-a invitat la un ceai. Ceai Lepcha, care e la mijloc intre cel indian si cel tibetan: ceai, lapte si sare. Fara unt. Navin a mai sporovait un sfert de ora cu el, timp in care langa ceai a aparut si un ou fiert. Numai bun sa-mi insele foamea si sa neutralizeze “efectul tongba”.
Cu gaina cumparata bombanind intr-o sacosa, am parasit satucul Lepcha. Ne indreptam spre casa lui Sambu, unde gaina urma sa se reincarneze sub forma unei delicioase fripturi in stil nepalez.
Obositi si flamanzi, am facut autostopul pana cand un jeep ne-a cules. N-am crezut ca o sa imi placa sa aud muzica indiana data la maxim cu soferul lalaind in falset, insa s-a intamplat. Suna bine, era o formatie din Darjeeling, Mantra, care suna de parca s-ar fi apucat Compact sa cante in Hindi.
Navin, Sambu si Puran au coborat acasa la Sambu, iar eu am continuat calatoria cu jeepul pana la vechiul palat al Chogyalilor din Yuksom, la 2km departare. Din pacate nu ramasese nimic din el, insa macar peisajul, Yuksomul dominat de varfurile Kabru, merita urcusul.
Am coborat si am ajuns la timp pentru a savura “nepali kukura” (gaina nepaleza) cu orez si legume, in bucataria inghesuita a lui Sambu. Am refuzat o cana de chang (tongba fitrata, fermentata din boabe de sorg si din popcorn), si m-am racorit cu apa rece de la un izvor din apropiere.
Se zice ca asa cum iti merge in prima zi a anului iti va merge tot anul. Nu pot decat sa ma bucur, pentru ca 1 ianuarie 2005 a fost o zi extraordinara, cu cramboard, tongba si rock indian, gaina picanta si echipa mea nepaleza, extrem de calda si prietenoasa.
Intoarcerea in Yuksom
N-am reusit sa dorm noaptea. Din cauza unui Mickey Mouse care si-a calculat traseul dintr-o parte in alta a cabanei fara sa tina seama de un obstacol: capul meu. Asa ca in momentul in care mi-a trecut prin par am sarit ca electrocutat. Bineinteles ca nu l-am gasit, insa dupa jumatate de ora i-a sarit si lui Sambu somnul, pentru ca s-a trezit cu sobolanul langa ureche, probabil incercand sa-i sopteasca ceva.
In dimineata nu prea vesela care a urmat, ultima a anului 2004, ne-am rostogolit la vale ca ciobanii transhumanti din faimoasa Miorita. Numai ca nu printre oi, ci printre alte vietuitoare, de genul yacilor si soparlelor, pe care mi-am exersat talentul fotografic al aparatului din dotare.
Cand am intrat in Yuksom, am avut aceeasi senzatie placuta ca in prima zi: un satuc uitat de lume, cald, parca rupt din cartile cu povesti (alea cu Indiana Jones). In drum spre hotel, am trecut prin dreptul chorten-ului pe care il admirasem inainte de a urca. Lucrul progresase uimitor, baza si cupola fiind acoperite integral de ornamente. Imi parea rau ca n-o sa apuc sa o vad pictata, poate data viitoare.
Si pentru ca in momentul in care am ajuns la hotel am vazut in oglinda un fel de Yeti barbos, am hotarat sa-i fac o vizita barbierului din sat. Un artist, in felul lui, cu un fular aruncat studiat peste umar si unghiile pictate, inconjurat de afise cu Krishna si consoarta. Am beneficiat de o experienta interesanta, care s-a lasat fara carotide sectionate sau alte intamplari sangeroase, ba dimpotriva, a fost insotita de un masaj viguros al fetei, capului, apoi gatului, spatelui si bratelor, care m-a expediat de acolo plutind.
M-am bucurat apoi de un dus fierbinte la hotel, care a inlaturat jegul si o parte din stratul de bronz (nu stiu ce era mai intai, jegul, bronzul sau tricoul). Dupa care m-am despartit de Sambu si cei trei purcelusi, Puran, Luxuman si Rajib, nu inainte de a le face cateva cadouri simbolice drept multumire pentru tratamentul regesc pe care mi l-au oferit, mesele copioase, lectiile de nepaleza si caldura cu care m-au inconjurat.
Iar de revelion, daca am dormit cu fata in sus, probabil am sforait.