Miezul junglei
Am căutat timp de trei ore o mașină care să ne ia din Bintulu spre Belaga. Dacă spre alte zone erau autobuze sau minivan-uri, spre Belaga se putea merge doar cu “ia-mă nene”, unde nenea respectiv trebuia să aibă un 4×4 serios, capabil să se descurce cu 150 de kilometri de drum forestier prin junglă.
Aproape ne pierdusem speranța, învârtindu-ne prin jurul Li Hua Plaza și tot întrebând, până când un tânăr cu ochi alungiți și fălci rotunde ne-a promis că ne ia, dacă ne înghesuim pe bancheta din spate a unei Toyote HiLux. N-am făcut mofturi și ne-am trezit înghesuiți între un adolescent cu țepi în cap (la modă în Malaezia, o fi oare din cauză de prea multă ploaie?) și o tanti grasă cu dinții stricați și roșii de la mestecat prea mult betel.
După patru ore de țopăit pe bancheta din spate datorită gropilor, admirând când frumusețea junglei din Borneo, când peisajul deprimant dat de alunecările de teren cauzate de defrișări exagerate, am ajuns în Belaga. Un sat mic la mama naibii, în miezul junglei, din câteva clădiri agățate pe malul Batang Rejang-ului.
Batang Rejang, Amazonul din Borneo
Nu ne-a fost greu să dăm de persoana pe care o căutam, Hamdani Louis, cel cu care voiam să plecăm mai departe. A dat el de noi, Belaga fiind prea mică pentru ca sosirea noastră să treacă neobservată.
Hamdani Louis, ghidul nostru pe Batang Rejang
Ne întoarcem din drum
În căutarea unor triburi mai tradiționale, trebuia să ne continuăm călătoria în amonte pe Batang Rejang, timp de șase ore, până la Belaga.
Bineînțeles că nimeni nu știa dacă barca spre Belaga merge sau nu. Am aflat abia când am ajuns pe debarcader, la 8 dimineața, că nu va fi nicio barcă, pentru că nu e suficientă apă pe Batang Rejang. N-am avut încotro, și ne-am luat bilete de întors la Sibu. După care ne-am înecat amarul cu două halbe de Guiness pline cu cafeaua de dimineață, la un kopitiam (un fel de restaurant/cafenea, obligatoriu cu personal chinez, obligatoriu extrem de sictirit cu turiștii).
Nu e bere, cel puțin nu așa de dimineață
Nimic interesant de povestit despre restul zilei—cele nouă ore de dat prin bărci și autobuze de la Kapit la Sibu și apoi la Bintulu. Poate doar faptul că Bintulu înseamnă “locul de adunat capete” (tăiate de băștinași) și că noi am scăpat totuși întregi. Din nou… Însă nu suficient cât să mai îndurăm încă cinci ore într-un 4×4 până în Belaga.
Acasă la vânătorii de capete
Eram într-un final mai aproape de faimoasele triburi de headhunter-i din Borneo. Pe vremuri, aceste triburi dăduseră mult de furcă rajahilor albi din familia Brooke, și treziseră imaginația multor generații de călători—cu siguranță ultimii fiind noi.
Deși fascinați de descrierile lui Charles Hose din cartea The Pagan Tribes of Borneo, nu ne așteptam să vedem triburi necontactate. De fapt, nici nu ne-am fi dorit foarte mult, având în vedere că ținem să păstrăm ceva intact pe umeri…
Șef de trib Iban (sursa: Tropenmuseum)
Războinic Orang-Ulu (sursa: Tropenmuseum)
Practica vânătorii de capete ajunsese acum 100 de ani la rang de sport. Triburile Iban împrumutaseră deja obiceiul de la sălbaticele triburi Orang-Ulu, din adâncurile junglei. Pentru ca un cap să fie “valabil”, el trebuia tăiat dintr-o singură lovitură, cât victima era încă în picioare. Dacă victima era deja moartă sau căzută, se considera că spiritul victimei e deja plecat, iar capetele nu mai aveau nicio valoare, ba chiar puteau aduce ghinion.
Capetele erau mai apoi prinse cu fibre de ratan și atârnate la afumat, apoi atârnate de grinzile casei, cam cum atârnăm noi globurile în pomul de Crăciun. Fără niciun fel de considerație pentru feng-shui sau igienă (capetele erau apoi hrănite, mai ales la sărbători, cu mâncare îndesată între maxilare sau în orbitele goale ale ochilor).
Foto: Charles Hose
Lăsând deoparte lecția de istorie, ne-am aventurat în junglă, la o oră și ceva de Kapit, spre Rumah Bundong, una dintre cele mai vechi “case lungi” din zonă, veche de peste 130 de ani.
Rumah Bandong
Casele lungi (longhouses) sunt deseori sate întregi care împart aceeași casă, cu o lungime de zeci sau sute de metri, în care locuiesc uneori peste o sută de familii. Ce e interesant la Rumah Bandong e că e o casă făcută în întregime din lemn, în stil tradițional, în condițiile în care majoritatea caselor lungi sunt făcute în zilele noastre din materiale moderne (ciment, prefabricate etc.) pentru a preveni incendiile.
Orice longhouse are două zone interioare—zona comună, în care oamenii își petrec timpul ziua lucrând sau socializând și care e un coridor lung, de abia îi vezi capătul; și locuințele private, în care se intră din zona comună.
Zona comună din longhouse
Din fericire pentru noi, hobby-ul cu tăiatul capetelor a încetat acum peste 50 de ani, însă bătrânii (care pentru fiecare cap tăiat își făceau un tatuaj) își mai aduc aminte de acele vremuri.
Bătrân din tribul Iban, cu câteva tatuaje—însă fără capete tăiate la activ
Ca dovadă a sângerosului obicei, de grinda din zona comună erau agățate vreo zece tărtăcuțe de nefericiți dușmani, însă ferite de ochii curioșilor și acoperite cu un sac. Ies la iveală doar la sărbători mari, când tot tribul dansează în jurul lor și le dau de mâncare—la propriu, înghesuind orez și carne în orbitele craniilor înnegrite de fum.
Un sac cu capete, atârnat de grindă
Și un exemplar la vedere
În rest, viața decurge normal, fix ca într-un sat din România:
Bătrânii muncesc…
…tineretul se uită la televizor
…sau suflă în vuvuzele
…iar la bucătărie e gol, pentru că părinții sunt la muncă, nu în Italia ci în Kuching sau Sibu
Poate doar la nivel de detaliu să mai existe diferențe față de satele din România. Pe pereții caselor lungi, în loc de “Răpirea din serai”, sunt trofee de vânătoare, săbiile de tăiat capete (just in case…) și diplome nenumărate pentru donat sânge—singurul hobby sângeros cu care au mai rămas foștii vânători de capete.
Trofee de toate felurile
Pe Batang Rejang
Gata, am plecat din Kuching. Era și momentul. Triburile vânătorilor de capete ne așteaptă (sperăm cu intenții bune), undeva în amontele Batang Rejang, la câteva zile de drum.
Prima parte, de la Kuching la Sibu, am făcut o confuzie—am cerut bilet la clasa I pe barcă. Doar că în Borneo, first class înseamnă de fapt congelatorul ambarcațiunii. Ciudat e că butonul de pornit/oprit aparatul de aer condiționat era unul și același cu butonul de pornit/oprit barca. Și mai ciudat e că era ticsit de malaezieni care păreau extrem de încântați de cele zero grade din compartiment. Noi nu—tocmai de iarnă și temperaturi negative fugisem din țară.
Pe barcă, spre Sibu
După patru ore pe mare, am intrat pe Batang Rejang, cel mai mare fluviu din Borneo, un fel de Amazon local, pe care am ajuns la Sibu. De acolo, încă patru ore, altă barcă, alt orășel—Kapit, în mijlocul junglei.
Pe Batang Rejang
În Kapit
Am debarcat în Kapit, unde ne-a luat ceva timp să scăpăm de un ghid local, Joshua, recomandat pare-se de Lonely Planet, care ne-a urmărit peste tot în timp ce căutam un hotel. Poate că am avut noroc că a fost greu să găsim un hotel cu camere libere (era un fel de conferință a unor politicieni și totul era plin, pentru că poți număra hotelurile din Kapit pe degetele de la o mână).
N-a mai contat că numele hotelului era un elogiu adus pasiunii malaezienilor pentru temperaturile scăzute. Ne-am prăbușit în pat la Greenland Inn rupți de oboseală, amețiți de atâta dat în bărci, dar gata de noi aventuri în ziua următoare.
La piață
Am ajuns pe o ploaie torențială la piața de weekend din Kuching, Pasar Minggu, unul dintre evenimentele săptămânale, cu potențial culinar pentru localnici și potențial cultural pentru noi.
Ne-am scufundat într-un spectacol de culori și mirosuri de tot felul, de la flori și clătite cu unt și alune (yummy!), la pește uscat și pastă de creveți (greu de înțeles pasiunea locală pentru chestiile fermentate sau uscate cu un miros ucigător de pește), la ardei tare iuți, ferigi comestibile și multe alte fructe și legume de care n-am auzit în viața noastră.
