Spre Sikkim
Avand in vedere ca epuizasem obiectivele turistice in Darjeeling mi-am zis ca n-ar fi rau sa dorm ca un purcelus, asa ca m-am trezit pe la 11, si m-am plimbat agale spre Kunga, unde mi-am luat micul dejun, omleta cu branza si o superdelicioasa clatita cu banane. Mmmm!
Siesta mi-am facut-o plimbandu-ma pana la Darjeeling Gorkha Hill Council, un fel de birou turistic, de unde am aflat ca se elibereaza permise pentru Sikkim la granita, insa nu erau siguri daca si duminica era posibil.
M-am hotarat sa risc. Am revenit la hotel si l-am rugat pe Mr. Lawang sa imi faca rezervare la un jeep. Inainte de plecare a fost extrem de amabil. M-a sfatuit sa iau avionul pana la Kathmandu (in Nepal) deoarece cu autobuzul, din Gangtok, se fac peste 20 de ore. Mi-a dat adresa unei agentii de turism si mi-a spus ca daca spun ca vin din partea lui imi vor da un pret foarte bun. Mi-a mai spus ce trebuie neaparat sa vad in Sikkim si mi-a dat adresa unui hotel in Gangtok, al nepotului sau, Tenzing Pulger. A insistat sa ii scriu pe e-mail cum mi-a placut in Sikkim.
Mi-am luat la revedere de la Lawang si de la vecinele mele si am plecat spre statia de jeepuri. In drum m-am intalnit cu familia din Philadelphia, care mi-au multumit ca le-am recomandat restaurantul Kunga. Povesteau ca au lasat un bacsis gras, 100 de rupii, si chelnerul a alergat dupa ei, insistand sa le dea inapoi cel putin jumatate.
Calatoria spre Gangtok a durat 5 ore. Surprinzator, a fost foarte placuta, in ciuda faptului ca eram singurul strain dintre cele 14 sardele inghesuite in jeep. Nu stiu de ce, poate senzatia ca trebuie sa traiesc si sa simt la maxim aceste sapte saptamani. Poate ca muzica indiana si copilul sikkimez din fata mea care canta si el refrenurile. Poate ca peisajul cu raul Teesta jos si versantii abrupti acoperiti de jungla, poate ca maimutele care se puricau si se bateau pe marginea drumului. Sau poate zecile de placute galbene de pe marginea drumului cu povete de genul “This is not rally, enjoy the valley” sau “If you are married, divorce speed”. Poate ca faptul ca am avut curajul sa mananc intr-un sat mizer pe drum si ca mancarea, servita in farfurii facute din frunze, a fost mai mult decat delicioasa. Cred ca toate aceste mici detalii, probabil plictisitoare pentru cei ce le vor citi, valoreaza cel mai mult si fac deliciul unei asemenea calatorii.
In final, mi-am luat permisul la Rangpo, am ajuns in Gangtok la Mingtokling Guest House (a trebuit sa urc cativa kilometri un deal abrupt cu rucsacul in spate pana sa il gasesc). Am incheiat seara cu un dus fierbinte, o cina sikkimeza in camera si uitat la televizor pe MTV India. Ocazie cu care am vazut si eu indience beton.
In Darjeeling (3)
Vecinele mele m-au trezit de dimineata cu batai in usa. Am luat micul dejun la hotel, cu Khangchendzonga si Observatory Hill la fereastra din dreptul mesei.
Am plecat apoi spre gara din Darjeeling, de unde urma sa luam trenuletul de jucarie (toy train). Linia de tren care urca de la New Japalguiri prin Siliguri si ajunge in Darjeeling e una dintre cele mai celebre din lume. Cu un ecartament de 60cm si urmarind serpentinele soselei, cand o vezi ti se pare ca e un fel de montagne russe pe o lungime de 80km printr-un peisaj fantastic. Zilnic, pe aceasta linie circula un tren tras de o locomotiva cu aburi, de la 1890, oferind un joy-ride de la Darjeeling la Ghoom si inapoi. Jos palaria in fata ingineriei britanice.
Din pacate, cand am ajuns la gara, trenul plecase. Chiar imi parea rau, insa am aflat ca mai aveam o sansa–un al doilea tren la 12:50, dar care circula doar daca erau cel putin 6 pasageri. Ne-am mai plimbat prin Darjeeling, am intrat si intr-un magazin care vindea tot felul de obiecte tibetane. Desi abia incapeau 2 persoane in magazin si era ticsit de masti, thangkas, statuete si o gramada de altele, proprietarul parea sa stie pe de rost locul fiecarui obiect. Am preferat sa nu imi umplu de pe atunci rucsacul cu tot felul de amintiri, mai ales ca masca de care imi placea cel mai mult avea cel putin 3kg.
Nikki si Marija au renuntat la ideea de a se plimba cu trenuletul, asa ca m-am indreptat spre gara. Norocul meu a fost ca am dat peste o familie de turisti americani din Philadelphia, care voiau si ei musai sa mearga in Toy Train. Ei trei, cu mine patru, am cumparat cele sase bilete necesare ca trenul sa mearga.
Cat am asteptat sa incarce carbunii in locomotiva si sa o porneasca, ne simteam ca niste maharajahi. Patru oameni stapani pe doua vagoane, ce-i drept care aratau cam de jucarie. Pe peron, o turma de cersetori negriciosi se uita la noi ca la urs, iar niste plozi se jucau cu zmeul printre liniile de tensiune.
Intr-un final, trenuletul a plecat. Bineinteles suierand cat putea de tare–daca nu avea claxon. Din pacate, nu am avut senzatii tari, ca mergea incet tare, puteai sa cobori si sa urci din mers. Insa ideea de a calatori ca acum 115 ani si peisajele cu vaile abrupte, plantatiile de ceai si Khangchendzonga veghind undeva deasupra, toate acestea au compensat lipsa senzatiilor tari. La gara din Ghoom, cea mai “inalta” din lume, la 2200m altitudine, trenuletul a intors, nu inainte de a ne lasa 20 de minute sa vizitam Muzeul Feroviar Ghum. Ocazie cu care am aflat ca inainte de a se construi acesta linie ferata, de la Siliguri la Darjeeling calatoria dura 5-6 zile.
La intoarcere, am renuntat sa mai fac poze (bateria de la camera video era deja goala) si am stat mai mult de vorba cu colegii de calatorie. Dane si Joan Wells, proprietari ai unui hotel in Philadelphia, si fiica lor care era de mai mult timp in India, studiind fenomenul Bollywood. Am discutat o multime de chestii, ocazie cu care am aflat ca Dane se ocupase si de proiecte de community/place branding; in final am schimbat adrese si e-mailuri, ocazie cu care am regretat ca nu imi luasem carti de vizita de acasa.
Ne-am despartit la gara din Darjeeling, dupa care am plecat sa imi obtin permisul pentru Sikkim. Stat indian aflat la granita cu China, Sikkim a fost mult timp obiectul unor dispute armate intre cele doua tari. Asa ca orice strain are nevoie de un permis special, valabil maxim 15 zile. E gratuit, insa presupune o gramada de birocratie: trebuie sa completezi un formular la Office of District Magistrate, dupa care te duci la Foreigner’s Registration Office in celalalt capat al orasului, apoi din nou la Office of District Magistrate sa ti se elibereze permisul. Ghinionul meu a fost ca sambata ODM-ul era inchis. Grrrr! Trebuia sa aman pe luni.
La ora 6 seara, proprietarul hotelului ma invitase la un ceai de Darjeeling, si abia asteptam. Am stat la o multime de povesti, nu doar la o cana de ceai. Se numea Lawang Pulger, era de origine tibetana, fost capitan in armata indiana, decorat pentru merite speciala. Se tragea din familia regala sikkimeza, iar bunicul sau (ale carui poze decorau peretii receptiei) jucase un rol foarte important in tratatul dintre India, Sikkim si China. Printre tot felul de sfaturi, mi-a spus si ca permisul pentru Sikkim se poate elibera si la granita, la Rangpo.
A ramas sa aflu sigur ziua urmatoare, duminica.
In Darjeeling (2)
Ceasul a sunat la 3:30, si bineinteles ca i-am dat snooze de cateva ori pana cand mi-am spus ca trebuie sa decid: ori dorm, ori plec sa vad rasaritul de pe Tiger Hill. Spre surprinderea mea, am ales totusi sa plec.
In momentul in care ieseam din camera, pe la 4 adica, m-am ciocnit de doua tipe care aveau aceeasi tinta: Tiger Hill. Am coborat spre statia de jeepuri, iar pe drum am facut cunostinta: Nikki din Marea Britanie si Marija din Croatia. Nikki studiase in Kolkata o luna muzica (sitar) si interactiunile dintre muzicieni pentru teza ei de doctorat. Marija venise doua saptamani la o conferinta si, din cauza unor probleme cu viza si biletul de avion a trebuit sa ramana inca doua.
Am luat un jeep impreuna cu alte 8 persoane si intr-o ora am fost in varful Tiger Hill. Soarele a rasarit la 6:10, platforma plina de turisti s-a umplut de strigate de admiratie, iar peisajul a fost de nepovestit. Crestele Khangchendzonga s-au luminat mai intai in rosu, apoi in galben, pentru ca mai tarziu zapada sa straluceasca alba. In stanga se puteau vedea alte varfuri, printre care si Everestul, iar pe o creasta, la 2100m, casutele terasate din Darjeeling.
Khangchendzonga (se citeste Can-cen-giunga) inseamna in tibetana “cetate cu cinci piscuri”. Cu o inaltime de 8598m e al treilea varf din lume si cel mai inalt din India. E un munte sfant pentru localnici si, de aceea, cataratul pe el e interzis, in afara unor trasee pe care iti trebuie permise speciale.
Jeepurile au luat turistii si au coborat, iar eu, impreuna cu Nikki si Marija am luat-o la vale pe jos. Desi a durat mai bine de o ora, coborarea a fost foarte placuta. Pe langa tot felul de povesti, peisaje superbe cu bambusi, plantatii de ceai, pini, am avut ocazia sa imi aduc aminte de excursia de birdwatching cu Chris Holt. In varful unui pin statea o pasare de prada (nu sunt chiar atat de bazat sa spun si specia) pe care doua ciori o hartuiau. Am filmat scena, camera video avand un zoom de 25x, mult mai mare decat al aparatului foto. E foarte ciudat sa vezi ca pasarile de prada (chiar si vulturi cu anvergura aripilor de 3m) sunt hartuiti de ciori.
Pe drumul de intoarcere, am oprit in Ghoom, la cea mai veche manastire budista din zona: Yiga Choling Gompa, construita acum 150 de ani. E singura manastire in zona in care ai voie sa faci fotografii, dar trebuie sa platesti 10 rupii pentru fiecare. Am cheltuit si eu 50 de rupii pentru a fotografia o carte de rugaciuni tibetana, o statuie de 5m a lui Buddha, si picturile de pe pereti. Am stat de vorba cu un calugar tanar, refugiat din Tibet la 19 ani, care a incercat sa ne explice ce e cu diferitele secte budiste. La plecare ne-a dat cate un mar si o mandarina, care ne-au mai inselat foamea.
La intoarcere am luat un autobuz din Ghoom pana in Darjeeling. Extrem de aglomerat, cu indieni pe scara care bateau cu palma in tabla autobuzului cand acesta se apropia prea mult de parapet sau prapastie. Claxonat infernal, un miros oribil, inghesuiala maxima–o experienta interesanta, trebuia incercata.
Am luat pranzul la Kunga, o supa excelenta si, din nou, momos. M-am spalat pe maini in bucataria extrem de mica–a trebuit sa iasa o persoana ca sa pot intra eu.
Mai tarziu, spre dupa-amiaza, am vizitat o plantatie de ceai, Happy Valley Tea Estate, unde un nene ne-a explicat procesul de “fabricatie” al ceaiului: care frunze sunt cele mai bune, cum se usuca, unde fermenteaza frunzele si cum se sorteaza diferitele calitati. Din pacate eram in afara sezonului, asa ca fabrica era pustie, si plantatia la fel.
De la Happy Valley am plecat spre gradina zoologica Padmaja Naidu. Ma asteptam la un spatiu mai mare si fara custi, insa din pacate o parte din animale sunt inchise in spatii mici si se plimba obsesiv dintr-un loc in altul. Am vazut lupi tibetani, urs himalayan si, cei mai simpatici, ursi panda rosii, care seamana mai degraba cu ratonii.
Langa gradina zoologica am vizitat Himalayan Mounteneering Institute, unde se afla cenusa lui Tenzing Norgay, celebrul sherpa care a cucerit Everestul in 1953 impreuna cu Edmund Hillary.
La incheierea programului am baut impreuna cu Nikki si Marija un ceai FARA lapte la Glenary’s, un pub in care canta Whitesnake si The Eagles. Pentru jumatate de ora am uitat ca suntem in India.
In Darjeeling
O mică lecţie de geografie pentru cine n-are harta Indiei sau n-a auzit de Google.
Bengalul, zona de nord-est a subcontinentului indian e împărţită în două: Bengalul vestic (stat indian, cu capitala la Kolkata/Calcutta) şi Bengalul estic (în prezent Bangladesh). Bengalul vestic, considerat centrul cultural al Indiei, se întinde de la delta Gangelui în sud la piscurile Himalayei în Nord.
Darjeeling, în nordul Bengalului vestic, la câţiva kilometri de graniţa cu Nepalul, e renumit mai ales prin culturile de ceai. În prezent contribuie cu 25% la producţia de ceai a Indiei, care e cel mai mare producător la nivel mondial. Fondat în 1830 ca tabără a armatei britanice pe locul mănăstirii budiste Dorje Ling, la o altitudine de peste 2100m, Darjeeling a devenit la începutul secolului al 20-lea o staţiune montană apreciată de bengalezii care doreau să scape de caniculă.
Spre deosebire de mine, care aş fi dat aproape orice pentru câteva grade Celsius în plus în momentul în care m-am trezit şi a trebuit să-mi fac curaj să ies de sub muntele de pături. Visasem că a trebuit să îmi întrerup călătoria şi să mă întorc acasă, aşa că trezirea a fost un pic confuză. Însă starea de nedumerire a fost anihilată brusc când mi-am dat seama bucuros că încă sunt în India.
După încercări nereuşite de a găsi combinaţia de robinete necesară unui duş cu apă fierbinte, m-am spălat doar pe urechi cu două degete de apă rece, mi-am luat armamentul foto şi am plecat în prima zi a descoperirii Indiei.
Am început cu recomandările Lonely Planet. Din Chowrasta, piaţa de lângă hotel, am plecat spre Observatory Hill, locul unde se găsea pe vremuri mănastirea Dorje Ling, şi care găzduieşte acum un templu al lui Shiva şi unul mai mic, budist. M-am strecurat printre turişti şi pelerini, pe jos sau călare pe ponei, şi am ajuns la prima poartă a templului, lângă care un semn mi-a atras atenţia: “Beware of monkeys”.
N-am mai făcut decât caţiva paşi pâna ce am văzut primul exemplar, un macac cu faţa roşie şi fundul asemenea. Foarte rapid a apărut încă o familie şi, până să mă dezmeticesc, maimuţele ţopăiau peste tot în jurul meu. Cei mai amuzanţi şi caraghioşi erau puii, care îşi găseau de joacă din orice. Aşa cum ei ar fi fost în stare să facă tumbe toată ziua, la fel aş fi stat şi eu să îi urmăresc.
Am lăsat totuşi maimuţele în pace, nu fără să le implic într-o şedinţă foto ad-hoc, şi am intrat pe poarta principală a templului. De poartă erau agăţaţi clopoţei de toate mărimile, de care toată lumea trăgea în disperare, gest a cărui semnificaţie n-am aflat-o încă. Ce-i drept, nici n-am întrebat. Mai am timp. Peste tot, între copaci, atârnau şiruri de steaguri cu rugăciuni. Mirosea a beţisoare aromate arse, iar câţiva pelerini mormăiau rugăciuni.
Am renunţat la ideea de a mă descalţa şi a intra în templu, de teamă să nu-mi fure maimuţele adidaşii.
O tanti în vârstă, cu trăsături mongoloide (foarte mulţi dintre locuitorii din zonă arată similar) îmi zice “Hello” şi îmi explică, cu bunavoinţa unei bunicuţe, că locul se numeşte Observatory Hill, ca şi ea e turistă, venită în Darjeeling cu familia–surorile şi cei doi nepoţi. E din Sikkim şi îmi spune că neapărat trebuie să vizitez zona; îi spun că deja e în planul meu de călătorie şi că îi mulţumesc. Insistă să facă o poză cu mine şi să-i dau adresa mea de e-mail să-mi scrie. Bineinţeles, i-am făcut pe plac.
Am coborât spre ieşire, trăgând şi eu de clopote, sperând că e de bine. Remarcându-mi eforturile, unul dintre cerşetorii de pe marginea drumului mi-a făcut din mână să vin la el şi să-mi aplec fruntea. Şi-a înmuiat arătătorul într-o cutiuţă cu ceva roşu, mi-a facut un zbenghi pe frunte şi a zis o rugăciune. Mi-a explicat că semnul mă va feri de rele şi mi-a indicat, nu foarte subtil, o altă cutiuţă în care zăceau câteva rupii. I-am donat şi eu 5, după care am plecat, auzindu-l în urma mea bombănind că e prea puţin.
Străduţele şi potecile care coboară printre casele terasate din Darjeeling ofereau o vedere superbă asupra munţilor din jur. Cu întreruperile contemplative de rigoare am continuat coborârea spre grădina zoologică Padmaja Naidu, care adăposteşte animale rare de genul leopardului de zăpadă sau ursul panda roşu.
Un indian tânăr, care se plimba agale cu soţia şi copilul, mi-a zâmbit şi m-a salutat. I-am zâmbit şi eu şi i-am răspuns la salut. Ce a urmat a fost un potop de întrebări: “What is your name?”, “Where are you from?”, “Are you a student?”, “Are you married?”. Indienii sunt un popor foarte curios, iar pentru ei, asemenea întrebări sunt şi o modalitate de a conversa prietenos şi politicos cu străinii. Nu e nimic anormal, însă noroc că m-a prevenit ghidul Lonelz Planet, altfel aş fi intrat la bănuieli că e vreun securist indian.
Aşa că i-am răspuns la întrebări, şi i-am adresat acelaşi interogatoriu. Foarte mândru mi i-a prezentat pe soţia şi fiul său de 3 ani, mi-a spus că e reprezentant medical în Siliguri şi că hobby-ul său e să… stea de vorbă cu străinii şi să afle mai multe despre cultura lor. De aceea următoarea întrebare s-a încadrat în peisaj: “Do you live in the same house with your wife before marriage?”. A părut fascinat de povestea pe care i-am zis-o, cu băiatul şi fata care se cunosc, se plac, ies împreună, eventual se mută împreună şi dacă se plac se mai şi iau (teorema Ursache). Mi-a povestit că la ei nu e aşa, de cele mai multe ori părinţii decid cu cine se căsătoreşte odrasla, iar multe căsătorii au loc la vârste de 13-14 ani.
Am obţinut de la tânărul familist şi o informaţie practică–aceea că grădina zoologică e închisă joia, aşa că, după ce mi-am luat rămas bun, mi-am schimbat direcţia spre cel mai apropiat obiectiv de pe hartă, o mănăstire budistă.
Bhutia Busty Gompa (gompa înseamnă mănăstire) e celebră prin faptul că deţine cel mai vechi exemplar al Cărţii Tibetane a Morţilor. Am găsit-o printr-un labirint de poteci abrupte şi mai mult nepavate. Mi-am lăsat adidaşii la uşă şi, cu părere de rău pentru şosetele albe, am intrat. Era destul de întuneric şi eram singur, însă a apărut destul de rapid un călugăr cu sutană vişinie care m-a avertizat că nu am voie să fac poze. În schimb, a fost amabil şi mi-a arătat, pe raftul de lângă altar, exemplarul din cartea sfântă.
Amănuntul care m-a impresionat însă cel mai mult a fost suportul roţii de rugăciuni de pe altar, improvizat dintr-o cutie de whisky Seagram’s 100 Pipers. Demoralizant impactul occidental asupra unui loc sfânt.
Am coborât în continuare 1 km spre Centrul de Refugiaţi Tibetani. Creat în anii ’50, centrul adăposteşte câţiva zeci de tibetani care se întreţin din veniturile obţinute din vânzarea unor obiecte de artizanat produse acolo. Am vizitat diversele ateliere de tors, vopsit, ţesut şi împletit lână, de pielărie sau pictură, în care tibetani în vârstă munceau tăcuţi. În piaţa din centru tronau două panouri de baschet nefolosite, un grup de copii se jucau cu bile, iar pe acoperişul de tablă al unei bărăci era pusă lână la uscat.
După încă o oră de căţărat pe potecile-străduţe, am ajuns din nou în Chowrasta. De aici, hotărât să iau prânzul, am coborât pe artera principală din Darjeeling, “The Mall”. Nu ştiu la ce vă aşteptaţi de la o asemenea denumire, însă n-o să vedeţi magazine Armani, Prada sau Nike. În schimb, pe margini sunt o mulţime de tarabe/bărăci care vând tot felul de produse, care de care mai colorate şi mai ţipătoare, bineînţeles foarte apreciate de localnici. Hărmălaia şi mizeria creează o atmosferă specifică de bazar, însă cu un farmec aparte.
După ce am mâncat la un restaurant sărăcăcios şi întunecat, în care însă cânta de zor un CD cu Brian Adams, am pornit spre un parc în care urma să aibă loc un program cultural. Shrubbery Nightingale Park. Bineînţeles că numele m-a amuzat teribil, aducându-mi aminte de celebra scenă din Monty Python’s Quest for the Holy Grail. Abia aşteptam să văd spectacolul multicultural. Pe măsură ce urcam spre parc, se auzeau ciripituri de toate felurile, inclusiv cucu-cucu (scuzaţi) dar nici un fel de muzică indiană. Când am intrat, deja se însera.
Parcul e de fapt un platou cu o privelişte superbă de la înălţime a împrejurimilor Darjeelingului. Cu o vegetaţie studiat aranjată în stil britanic, Nightingale Park beneficia şi de ornamente indiene pe care, ca turist ignorant, le-am catalogat drept pseudokitsch: beculeţe care se aprindeau ritmic, o cascadă iluminată, statuia unui zeu şi, colac peste pupăză, boxe ascunse în tufişuri în care susureau privighetorile şi cucii pe care îi auzisem la baza dealului. Pe peticele de gazon erau familii de indieni, ca la picnic–pe scaune de plastic, în jurul unor focuri de tabără.
Am dat câteva ture, am făcut câteva poze şi m-am împiedicat pe o alee de un mustăcios cu puşcă, bineinţeles vajnic soldat în armata indiană. Iniţial m-am gândit că era pus să păzeasca boxele, să nu le fure careva.
După câteva momente, soldatul meu a întins-o să prindă din urma un grup care părea oficial. Am grăbit şi eu pasul şi l-am întrebat cine e persoana importantă. La a treia incercare am înţeles: Chairman of Darjeeling. Adică un fel de primar. Mi-a trecut prin cap că n-am ce pierde dacă intru în vorbă cu el. L-am tras de mânecă pe un alt mustăcios, de lângă el, şi spre surprinderea mea, a oprit grupul şi m-a prezentat primarului: un turist străin. Bineinţeles că primarul, ca orice indian bine crescut, a început să mă întrebe de unde sunt, cum mă cheamă, unde am mai fost în India, dacă îmi place în Darjeeling etc. Mi-a spus că îl cheamă “Subiacisin” (am găsit pe net subtitrarea: Subha Ghising).
Am apreciat că a uitat să mă întrebe dacă sunt însurat. În schimb m-a luat în mijlocul parcului, unde era o zonă circulară pavată pe care tocmai începuse să danseze şi să cânte o trupa de Gorkha. M-a luat de braţ şi am intrat în cercul pavat (speram din tot sufletul să nu mă pună să dansez). Mi-a explicat că acel ring de dans e ocazional helioport, şi a trimis un soldat cu puşcă şi (bineînţeles) mustaţă să ne facă poză din partea opusă a ringului. Din poza care a ieşit se vede clar doar că soldatul a chiulit de la orele de artă fotografică din armată. Bineînţeles, e o ocazie sa fiu acuzat că mă ţin de poveşti vânatoreşti şi că mă dau mare.
Seara, la hotel, am stat câteva ore scriind poveştile, după care am nimerit combinaţia de robinete care mi-a permis extazul unui duş fierbinte ca acasă. Am adormit la ora 1, nu înainte de a-mi pune ceasul să sune la 3:30, pentru a pleca să văd răsăritul pe fundalul Khangchendzonga, cel mai înalt pisc din India şi al 3-lea din lanţul Himalayan.
India: primul contact
Am ajuns pe aeroportul din New Delhi la 3:30. Cam modest şi mizer pentru o ţară cu peste un miliard de locuitori. Până la decolarea spre Bagdogra, aeroportul cel mai apropiat de Darjeeling, mai aveam peste 6 ore. Mi le-am petrecut luând primul contact cu bucataria indiană la ea acasă (picant, dar nu foarte), recitind capitolul despre Darjeeling din ghidul Lonely Planet şi dormitând în Transit Lounge, o sală păzită de soldaţi înarmaţi. De altfel, cum am observat şi mai târziu, aceştia sunt prezenţi peste tot în India.
Un amănunt amuzant–după ce m-am spălat pe mâini la toaleta din Transit Lounge, m-am apropiat de uscător. Spre stupoarea şi amuzamentul meu, pe lângă aer cald, acesta a început să scoată din măruntaie şi o melodie pe care am identificat-o uşor: Lambada. Vreau şi eu asa ceva, cu condiţia să cânte Iron Maiden!
Transferul către aeroportul Indira Gandhi, pentru zboruri domestice, a fost făcut într-un autobuz hârbuit, însoţiţi de un soldat mustăcios şi înarmat până în dinţi. Pe aeroport, în aşteptarea îmbarcării, am baut primul meu ceai indian. Ştiam că se obisnuieşte să se toarne lapte în ceai, însă probabil ceaiul indian se face turnând un pic de ceai într-o cană mare cu lapte. După ce te obişnuieşti, chiar are gust plăcut. Mai ales că acel prim ceai era facut din cardamom, o plantă foarte aromată.
ZboruI cu Jet Airways, spre Bagdogra, a fost foarte confortabil. Avionul curat, stewardesele extrem de amabile, papa picant şi mmmm… bun, şi un peisaj de vis în hublouri: tot lanţul himalayan de la un capăt la celălalt al liniei orizontului. Din păcate nu ai voie să fotografiezi în avion în India (ca şi în multe alte locuri, paranoia probabil justificată de conflictele cu Pakistanul).
Am coborât pe aeroportul Bagdogra la 14:00, la 27 de grade Celsius. Am luat un taxi (200 rupii,adică aproape $5) până în Siliguri, cel mai apropiat oraş, la 12 km distanţă. Scurta călătorie mi-a arătat ca nu e înţelept să conduci în India, dintr-o mulţime de motive. Mai intâi, conduci pe banda din stânga, ca în Marea Britanie. În plus, trebuie să ai baterie serioasă să te ţină claxonul, pentru că, pentru şoferul indian acesta e mai important decât volanul. Ai un camion în faţă care merge ca melcul, un biciclist sau o ricşă? Claxonezi până se dau la o parte–în şanţ sau pe contrasens. Intri în depăşire, claxonezi în draci, dacă vine cineva pe contrasens se dă la o parte, pentru că ai prioritate de depăşire. De ce nu mă miră faptul că mai toate maşinile nu mai au oglinzi laterale?
Toate astea se întâmplă pe străzi cu două benzi, gropi ca la noi şi numeroase vaci şi capre care participă sictirite la crearea haosului. Pentru vaci e foarte plăcut în mijlocul străzii–curenţii de aer creaţi de trafic alungă muştele. În plus, nici un indian nu îndrăzneşte să claxoneze o vacă, ar fi o blasfemie.
La Siliguri am schimbat taxiul cu un “shared jeep”, unuI dintre cele mai convenabile mijloace de transport în India pe distanţe mici. E un autoturism 4×4, de fabricatie indigenă, Tata sau Mahindra, cu 7 locuri pe care de obicei se înghesuie cel puţin 12 persoane, plus alte câteva care se agaţă cu disperare de muntele de bagaje de deasupra.
În aceste condiţii (exceptând doar ciorchinele de indieni de deasupra) am plecat spre Darjeeling. Calatoria a costat 80 de rupii (mai putin de $2) şi a durat aproape 4 ore să parcurgem cei 80 km dintre Siliguri şi Darjeeling.
La ieşirea din Siliguri, soseaua a început să urce, flancată de o vegetaţie din ce în ce mai luxuriantă (aş zice junglă, dar pentru ca n-am văzut junglă decât la Teleenciclopedia, în alb-negru, mă abţin deocamdată). Pe măsură ce urcam, serpentinele au început să fie din ce în ce mai strânse, peisajul din ce în ce mai pitoresc, gropile din asfalt din ce în ce mai adâci şi traficul din ce în ce mai aglomerat. Şoferul a aplicat cu mult succes regula din codul rutier indian care zice că în curbele fără vizibilitate trebuie să te înfingi cu viteză pe contrasens (ca să micşorezi efectul forţei centrifuge) şi să claxonezi din toti plamânii.
Palpitant, mai ales că o parte din lăţimea tot mai mică a şoselei era ocupată de linia de tren. O linie cu ecartamentul de doar 60 cm, cu serpentine la fel de strânse ca ale şoselei, pe care circulă un tren de la 1890, cu locomotivă cu aburi–un montagne russe, pardon, indian. Acest Toy Train e celebru şi sper să am ocazia să experimentez o călătorie cu el în una din zilele următoare.
Am ajuns în Darjeeling pe întuneric, însă puţinele detalii pe care le-am văzut mi-au dezvăluit un “oraş” care semăna foarte puţin cu aşteptările mele. Foarte puţini turişti la prima vedere, zero iluminare stradală exceptând reclamele luminoase, străzi abrupte şi într-o stare deplorabilă, o mizerie cruntă, şi un frig de care sperasem sa scap.
Fericit că după 24 de ore de călătorie am ajuns la destinaţie, am urcat pe străduţele abrupte spre Chowrasta, piaţa centrală a Darjeelingului. Aici am găsit unul dintre hotelurile recomandate de Lonely Planet–Hotel Bellevue, destul de curat, al unui tibetan în vârstă. Am închiriat o cameră cu apă caldă şi toaletă în stil occidental (cele indiene sunt ca cele turceşti: stai pe vine şi apoi te speli cu mâna stângă; cu dreapta mănânci).
Şi apropo de mâncare, după ce m-am cazat, am dat curs recomandării patronului şi am luat cina la un restaurant tibetan, Kunga. Supă de pui cu ciuperci a fost extrem de delicioasă, precum şi momo, o specialitate tibetană: coltunaşi cu carne de pui cu mirodenii, dintre care am recunoscut doar ghimbirul. Cu ceaiul tibetan nu prea m-am împăcat–e ceai indian, adică ceai negru cu mult lapte, la care se adaugă sare şi unt topit. Nu e greţos, însă în final am renunţat la el, optând pentru un 7Up.