Viața la sat
Dimineață am plecat spre Sarawak Cultural Village, un fel de muzeu al țăranului din Sarawak, cu principala deosebire că țăranii din Sarawak pe vremuri tăiau și colecționau capete, la fel cum țăranii de la noi colecționau vaci sau oi.
Triburile din Borneo sunt cunoscute sub denumirea generică de Dayak, însă sunt peste o sută de grupuri etnice diferite—Iban, Bidayuh, Kayan, Kenyah etc. cu limbi diferite și obiceiuri la fel de diferite.
Am hoinărit printre casele lungi (longhouses) din sat—case care găzduiesc zeci de familii, uneori un sat întreg, caracteristice tuturor triburiloe Dayak. Până la urmă, am ajuns la concluzia că cele mai interesante sunt triburile Orang Ulu (“oamenii de departe”—Kayan, Kenyah, Kejaman și alții), aflate însă la sute de kilometri de Kuching, în miezul junglei din Borneo, la granița de sud cu Kalimantan (partea indoneziană a Borneo).
Longhouse Orang Ulu
Un fel de cobzar, cu o versiune locală a cobzei, denumită Sape
Și un lutier local, supărat că nu reușește încă să acordeze sape-ul
O demonstrație de sape
După câteva ore de umblat hai-hui printre casele oamenilor, a bătut gongul pentru un show cultural (muzici și dansuri tribale), la care s-au adunat imediat toți turiștii. Ne-am conformat și noi, doritori să fim cât mai la curent cu tradițiile locale. Și nu ne-a părut rău să vedem artiștii locali în acțiune, destul de curajoși pentru că dansurile presupuneau ridicarea unor greutăți de 20 de kg în dinți, sau rotirea ca titirezul cu un băț de 4m înfipt în buric.
Dans Iban. Nu cred că e profitabil să fii dentist la triburile astea.
Un gest a-la Bruce Lee, care nu prevestea ce avea să urmeze
Interpretarea locală a dansului din buric, înfipt în vârful unui băț de 4 metri
A urmat un dans al tucanului (hornbill dance), executat impecabil de un tânăr Kayan, care după aceea s-a apucat de spart baloane cu un tub cu săgeți
Războnic tradițional Kayan practicând sportul național—spartul baloanelor cu sarbacana
Piesa de rezistență a fost însă finalul, în care Adriana s-a trezit în rolul principal (aviz celor care vor să stea în primul rând la astfel de reprezentații). A dansat pe scenă cu războinicul sălbatic, după care a spart baloane cu sarbacana în aplauzele publicului!
Adriana pregătindu-se de activități războinice pentru deliciul publicului
N-am știut până atunci ce veleități de războinic are Dna Habarnam, și se pare că va trebui fie să trec mai des la spălat vasele, fie să ascund acasă sarbacanele colecționate de la triburile din Amazon…
Orașul pisicilor
Kuching. Numele orașului sună ca o casă de bani veche sau ca un slot machinecare a păpat bani—”K’ching!”.
Orașul e capitala Sarawak-ului, unul dintre cele două state malaeziene din nordul Borneo. E cel mai mare și dezvoltat oraș din zonă, o combinație interesantă între vest (mall-uri, hoteluri de patru stele etc.) și est (tot ce e chinezesc—de la temple la șlapi ieftini și Tiger balm).
Clădirea Consiliului Local din Kuching, o combinație ciudată între pagodă și navă spațială
Orașul are o poveste ciudată, dar interesantă. În 1838, un aventurier englez pe nume James Brooke, l-a convins pe sultanul din Brunei (care atunci cuprindea tot nordul insulei Borneo) să-i încredințeze o mică parte din teritoriu în schimbul protecției (cam cum fac în filme mafioții). Așa a ajuns englezul primul dintr-o dinastie de rajahi albi care a stăpânit nordul Borneo până în cel de-al doilea război mondial, astfel încât orașul are câteva zone cu șarm colonial.
James Brooke, întemeietorul dinastiei rajahilor albi din Sarawak (sursa: Wikipedia)
Partea amuzantă a urmat când Brooke a plecat să-și ia în stăpânire orașul. Legenda spune că, ajuns la intrarea în oraș, englezul l-a întrebat pe un chinez cum se numește, arătând orașul cu degetul. Răspunsul a fost “Kuching”, și așa a rămas numele orașului. Ce n-a știut niciodată Brooke, e că respectivul chinez a crezut că aventurierul îl întreba cum se numește un animal care trecea la acel moment prin fața lor—o pisică.
Lăsând la o parte legenda, orașul e plin de pisici, vagaboande sau sub formă de statui. Însă mai dese sunt templele chinezești, colorate și împopoțonate cu dragoni.
Ai mai mult decât vaga senzație că ai aterizat în China, mai ales că străzile sunt pline de magazine chinezești care vând de la plastic ieftin, la tot felul de delicatese de gen aripioare de rechin și cuiburi de rândunică și de la bijuterii la sicrie de fițe.
Dacă aveți planuri pentru viitorul îndepărtat, încercați și la Ta Heng Thai
Am uitat să zic de mâncare. Deși nu ne dăm în vânt după tăiței (noodles) sau frigărui (satay), și nici după prea mult orez (nasi), am descoperit câteva restaurante excelente. “Restaurant” e mult spus, pentru că e vorba, de fapt de tarabe (hawker stalls), aparent mizerabile, moștenite de chinezi de pe vremea stră-stră-stră-bunicilor (adică de pe vremea lui James Brooke). Aceste hawker stalls fac o mâncare incredibilăla un preț la fel de incredibil—cum ar suna un prânz în doi cu scoici, languste, raci plus orez, cafea și sucuri, la doar 8 EUR?
Hawker stalls în Kuching
Toate astea au nevoie și de o cafea bună. Culmea e că Borneo face parte din regiunile care au plantații de cafea extraordinare, însă ce bei mai peste tot e o poșircă de gen ness amestecat cu lapte (la fel ca în Peru). Am reușit să identificăm însă o raritate în Borneo—o cafenea locală, Black Bean Coffee, care ne-a crescut doza de cofeină în sânge pentru toate zilele petrecute în Kuching, ocazie cu care am descoperit și sortimentul de cafea Liberica (pe lângă universalele Arabica și Robusta).
Doi călători fericiți. Și treji.
Spre Borneo
Gata cu capitalele! Am târât rucsacele după noi până la LCCT, aeroportul pentru zboruri domestice, de unde urma să ne îmbarcăm spre Borneo, misterioasa insulă a triburilor Dayak, faimoșii vânători de capete.
Ajunși la check-in-ul AirAsia, încă somnoroși, ne-am trezit brusc când tanti operatoarea de la ghișeu ne-a zis că nu putem zbura spre Kuching în Borneo dacă nu avem bilet de întoarcere. Ne-a bombardat cu tot felul de teorii, că statul Sarawak (din Borneo, care face parte din Malaezia) are reguli stricte, că nu ne vor da viză de intrare, că vom fi deportați și tot felul de alte din-astea. Istanbul déja-vu din nou! Ne-am certat degeaba, am fost amenințați că nu vom fi urcați în avion, așa că am sfârșit prin a cumpăra cu forța două bilete de avion pe cea mai ieftină rută de ieșire din Sarawak, Kuching–Kota Kinabalu (în Sabah, tot Borneo, tot Malaezia).
La debarcarea în Kuching, surpriză! Nici vorbă de nevoie de bilete de întoarcere, cel puțin asta a reieșit de la Biroul de Imigrări, care ne-a dat viză pentru 90 de zile doar pe ochi frumoși. Ne-am certat degeaba cu cei de la biroul AirAsia din aeroport… n-am făcut decât să pierdem încă o oră. Tot degeaba le-am trimis și e-mail la complaints pe site (urma să nu primim niciun răspuns în următoarele zece zile). N-am avut de ales decât să plecăm blestemând printre dinți linia aeriană care se laudă cu World’s Best Low Budget Airline pe 2009/2010.
Ne-am liniștit doar după ce am scăpat de bagaje și ne-am trântit în pat, într-o cameră mică, superb decorată și la un preț nesimțit de mic, la Siggahsana în centrul Kuching-ului.
Singgahsana Lodge, locul perfect pentru început luna de miere
La masaj
Dimineața (care pentru oamenii loviți încă de jet-lag începe la prânz) a cerut de mâncare, așa că ne-am străduit să găsim ceva tradițional. Și ce poate fi mai tradițional decât să mănânci la un fel de fast-food colectiv, o aglomerație de tarabe într-o piață din Bukit Bintang, cartierul din vecinătatea noastră.
Nu țin minte cum se numeau felurile de mâncare, ci doar că au venit foarte rapid. Vedeta din prim planul de mai jos e un desert cel puțin ciudat: ABC (air batu campur, sau ice kacang). Mai pe românește, fulgi de gheață cu sirop din zahăr de palmier, lapte și tot felul de alte ingrediente din care am reușit să identific doar tăiței, arahide, boabe de fasole și de porumb. Delicios după ce renunți să cauți eventuala costiță care însoțește fasolea!
ABC, un desert cu ingrediente greu identificabile
Până spre seară am umblat hai-hui pe la turnurile Petronas, prin Chinatown și Little India (trăiască mâncarea indiană de la Sangeeta, jos cu tăițeii malaezieni!) până când n-am mai putut să ne târâm picioarele după noi. Am decis că e momentul să încercăm o curiozitate despre care aflasem de pe un afiș—fish spa, adică masaj cu pești. Mai pe limba noastră, îți bagi picioarele (la propriu) într-un bazin cu peștișori, care vin și ciugulesc (sau ronțăie, mușcă, rup) pielea moartă de pe tălpi și degete, lasându-ți picioarele fine ca un fund de bebeluș.
Ajunși la Morino Kaze, un spa cu reputație deosebită în zona piscicolă, ne-am descălțat cu speranța că după o zi de mers, aroma picioarelor noastre le va potoli pofta sau agresivitatea peștilor. Din păcate eticheta cerea o etapă de spălare a picioarelor, înainte de a intra în acvariul cu peștișorii mici. Am rezistat nici mai mult, nici mai puțin de trei secunde, după care am scos picioarele din apă, aproape urlând (eu, nu peștii) din cauza gâdilăturilor. Următoarea dată am rezistat cinci secunde. Se pare că peștișorii erau flămânzi tare, pentru că imediat ce un deget atingea apa, culoarea acesteia devenea gri de la sutele de mini-piranha ce năvăleau la ospăț. Au urmat etape din ce în ce mai lungi în care încercam să-mi înghit hototele de râs și să nu izbesc călcâiele de fundul acvariului—nu cumva să omor maseurii.
După un sfert de oră am trecut la acvariul numărul doi, cu peștii mai mari. Dacă primii ne-au gâdilat așa, cum te gâdilă o pană, cei din acvariul doi parcă erau colegi de școală care te-au legat de bancă și te gâdilă cu scopul precis să-ți dai sufletul. În cele din urmă am reușit să ne obișnuim cu ei (cum te obișnuiești și cu colegii de bancă mai enervanți) și să-i ignorăm.
Nu, nu sunt hamsii, sunt pești maseuri malaezieni, instruiți și certificați pentru masaj la picioare!
După încă un sfert de oră ședința de masaj a luat sfârșit. Nu mai avusesem picioarela așa de fine de vreo treizeci și trei de ani, adică probabil din momentul în care începusem să le folosesc pentru mers. Mi-a fost sincer milă să le bag la loc în bocancii obosiți de mers. Hotelul era departe, dar ne-am grăbit să ajungem cât mai repede în cameră, să scoatem picioarele din bocanci, să le spălăm, să le admirăm, și să le culcăm cu grijă în pat cu noi, de parcă ar fi fost niște animale de rasă rară, cu un pedigree ieșit din comun!
Cafele în Berjaya Times Square
N-am crezut că diferența de fus orar ne va doborî atât de mult. Însă stresul schimbării, supărarea, oboseala sau poate doar curry-ul mâncat cu o seară înainte, ne-au ținut în pat până după prânz.
Decizia de Kuala Lumpur fusese luată chiar la întâmplare, gândindu-mă că cel puțin e un nod aerian din care putem pleca haihui. Poate că urma să ne placă locul (deși eu nu sunt un fan declarat al metropolelor…). Așa că am ieșit din hotelul din Bukit Bintang curioși să vedem în ce ne-am băgat. Și nu ne-a luat mult timp să ne dăm seama că, dacă suntem în căutare de experiențe tradiționale, șocuri culturale și alte aventuri, Kuala Lumpur nu e locul potrivit.
Turnurile Petronas, sediul “Petrom”-ului malaezian
Mijloace de transport în comun și suspendat
O capitală imensă, curată, nu foarte aglomerată, foarte occidentalizată, mult deasupra așteptărilor. Singura consolare a fost că am știut că vom găsi rapid un Starbucks în care să ne cofeinizăm și să facem puțin research pe net pentru a ne lămuri în ceea ce privește viitoarele destinații.
Spre Starbucks cu toate pânzele sus!
Dar, pentru că totuși nu putea să fie aceeași experiență Starbucks ca în București, am avut parte și de specificul local. Mai întâi, la masa de lângă noi, un individ aparent pașnic (sau să mă fi înșelat fizionomia diferită a malezienilor) s-a trezit cu cătușe la mâini când s-a întins după frapuccino, puse de colegii de masă, pare-se polițiști în civil. A doua surpriză a apărut la toaletă, unde am așteptat aproape zece minute să se elibereze o cabină (din toate trei se auzeau chicoteli ciudate). S-au eliberat toate trei simultan, când din ele au ieșit trei puștani de 5–7 ani uzi, care tocmai făcuseră duș folosind jetul de apă de la furtunul folosit pentru spălat alte părți mai intime, după care au întins-o.
Am rămas în Starbucks, dependenți de conexiunea Internet și de prăjiturelele cu migdale delicioase, până seara târziu, când am încercat să răzbatem spre hotel prin mulțimea trezită la viață. Parcă nu doar noi sufeream de jet-lag…
Agitație mare, nenicule, în Kuala Lumpur la orele 22 fix.