La oamenii-jaguar
Ora 5 dimineata a pus capat frigului si umezelii din hamac. Nu datorita vreunui fenomen natural, gen incalzire globala, ci pentru ca am coborat de pe feribot in Jenaro Herrera, impotriva curentului de vanzatori ambulanti (si, de data asta, probabil sensibil mai putini hoti de buzunare).
Viata la sat
Jenaro Herrera e un mix interesant intre un sat din jungla amazoniana, pe malul Rio Ucayali, si un set de programe guvernamentale de progres si modernizare rurala. Mai concret, exista strazi asfaltate, stalpi de iluminat public, scoala, farmacie si biblioteca. In schimb, e curent electric la generator, doar 2 ore pe seara; nimeni nu e nebun sa iroseasca benzina pe iluminat public; la farmacie nu gasesti mai nimic, dar la biblioteca e singura toaleta publica functionala din sat.
In Jenaro Herrera
Nu stiu daca e trist sau nu ca am ajuns aici un pic prea tarziu (doar vreo 10-15 ani), pentru ca in locul sanilor goi, al tunicilor din fibra de palmier si sulitelor cu varful otravit cu curare am gasit indieni in pantaloni scurti si tricouri Nike sau Diesel, adapostiti veseli la cateva terase improvizate, la o bere sau p gaseosa. In orice caz, nu a fost o surpriza, si ma indoiesc ca mai erau niscai triburi necontactate in zona—desi in Jenaro Herrera simti ca ai ratat la mustata epoca de piatra.
Noua generatie
N-am vrut sa zabovim mai mult de 2-3 ore in care Fernando (despre care am uitat sa va zic ca e de-al locului, avand familie aici) a procurat si ultimele provizii pentru mai departe. Am gasit si un peki-peki, o canoe cu un motor adaptat raurilor din jungla, care sa ne duca mai departe in adancul junglei, spre locuri oarecum mai departate de civilizatie, iluminat public si tricouri Nike.
In mijlocul Matses
Timp de aproape patru ore, sub un soare ucigator care batea din toate directiile, reflectat de suprafata apei, am navigat in amonte pe Rio Ucayali si mai apoi pe un mic afluent, Quebrada Aucayacu. Eram terminati, mai terminati cu siguranta decat zecile de iguane care se prajeau la soare pe cele mai inalte ramuri ale copacilor de pe maluri, asa ca ne-am bucurat nespus cand am vazut in fata intrarea in sat—de fapt o simpla placa scrisa cu vopsea, pe un mal mlastinos: Bienvenido Nuevo Aucayacu
Nuevo Aucayacu e un sat al tribului Matses. Matses inseamna oameni in limba lor, insa sunt mai cunoscuti drept Mayoruna, sau oamenii-jaguar. In prezent, doar 2000 de Matses mai traiesc intre Rio Ucayali si Rio Yavari, la granita cu Brazilia, si sunt printre ultimele triburi civilizate. Desi nu se mai cunoaste, zona in care eram avea o istorie zbuciumata, pe care am aflat-o de la Richard. In urma diverselor conflicte cu triburile Matses din zona, in anii ’60-’70 armata peruana a bombardat satele cu napalm, ucigand sute de indieni, printre care copii, femei, batrani. Dupa o perioada de groaza, a venit si randul repercursiunii—Matses au facut raiduri, inarmati cu arcuri si sageti, au ucis soldati si au luat ostatici misionari, carora le-au taiat organele genitale si i-au impanat cu sageti otravite. Bineinteles, n-am vazut picior de misionar pe aici.
In cele din urma, toata treaba s-a calmat, Matses s-au “domesticit” si acum poarta si ei tricouri branduite, sepci si pantaloni. Cu toate astea, stau in case pe piloni, cu acoperisul din frunze, facute fara a bate nici un cui, iar cei in varsta mai poarta insemnele tribului: tatuajele de pe obraji (“surasul jaguarului”) si, ocazional, mustati lungi, dintr-o planta, pe care si le infing in gauri aproape invizibile din nari. Asa era si Pepe, un Matses de peste 60 de ani (care arata a 45), seful satului (sau apo), care ne-a gazduit in casa lui de oaspeti si care avea sa ne suporte acolo pentru o saptamana.
Pepe, un sef de trib bolnav de civilizatie
Crocodili si alte lighioaie
Mai rau decat la soare era doar in casa de oaspeti a lui Pepe. Peretii din scoarta de palmier huacapona, o inventie recenta data de o nevoie de intimitate (una dintre ultimele boli aduse de civilizatie), faceau atmosfera umeda din interior sufocant de calda si adaposteau de soare si o gasca de tantari flamazi. Asa ca am preferat varianta de a pleca intr-o mini-expeditie in amonte pe Aucayacu, pentru a incerca sa gasim ceva vietati de vazut.
Ora 3 s-a facut 4, apoi 6 pe nesimtite, pentru ca adierea de vant din barca facea mai multi bani decat soarele la 4 grade sud de ecuator. Iar inainte de 7 s-a intunecat, insa am continuat in amonte. Doar ca jungla e altceva decat o gradina zoologica—e ca-n padure la noi, din anumite privinte (sincer, probabilitatea de a vedea maimute sau bursuci, jaguari sau rasi, serpi sau serpi e cam aceeasi in ambele habitate). Fara ochiul ager al lui Fernando “Commando” n-am fi vazut nimic in afara de pasari, si nici macar pe acelea toate. Si mai ager a devenit pe intuneric, cand a reusit sa vada reflexia rosie a luminii lanternei in ochii unui mic caiman, aflat la mai bine de 30 de metri distanta. Va dati seama ca daca a reusit asa ceva, partea cu prins reptila cu mainile goale a fost un fleac. Am reusit sa-l eliberam dupa 5 minute, inainte sa muste pe careva.
Un caiman mic dar rau
Cea mai terifianta parte (cel putin pentru Adriana, daca nu si pentru mine) s-a desfasurat tot in intuneric, cu Fernando ochind un boa (tot mic, dar tot boa) intr-un copac deasupra apei. Timp de doua minute, cat Fernando a scuturat copacul pentru ca sarpele sa cada in canoe, am devenit brusc credincios si m-am rugat non-stop sa nu aterizeze direct in bratele noastre. Si, uraaaa, a functionat!
Toate panzele sus!
In Peru, timpul este relativ sau, dupa cum spune un prieten de-al meu, “imediat dureaza”. Asa ca dimineata inca nu stiam la ce ora va pleca lancha, micul si prapaditul feribot spre Requena, la sud de Iquitos, si abia spre pranz capitanul s-a hotarat ca vom pleca la 2 dupa-amiaza.
La 3 a sunat semnalul de plecare, moment in care jumatate din cei prezenti pe feribot s-au napustit spre ponton, calcandu-se in picioare si imbrancindu-se. Un sfert din ei erau vanzatori ambulanti de toate cele, de la mancare la sucuri, bere, tigari si brichete. Restul erau hoti de buzunare, insa din fericire echipamentul nostru era la loc sigur, cu Richard tolanit si dormind pe el.
Pe feribot, la vale pe Amazon
Ne-am repezit si noi sa ne atarnam hamacele in linie cu ceilalti peruani, inghesuiti ca sardelele pe cele trei nivele ale feribotului, cu gaini, caini, motociclete si copii plangaciosi. Si, pentru ca aveam coate ascutite si un cap in plus la inaltime, am prins si un loc bun (sau cel putin asa am crezut pana cand a dat noaptea).
Aliniati pentru 14 ore de somn in hamac
Iquitos e extrem de izolat fata de restul Peru-ului, asa ca cele 14 ore erau doar o gluma—pentru a ajunge pe rau din Iquitos in cel mai apropiat oras conectat la reteaua rutiera (Pucallpa), ai de mers 7-10 zile cu feribotul. Insa atmosfera era la fel de somnolenta ca si cum am fi avut in fata un drum mai lung, asa ca ne-am conformat si ne-am lungit in hamac, asteptand sa treaca apusul (nimic deosebit, e la fel de fascinant in fiecare seara), iar mai apoi noaptea.
Un alt apus pe Amazon
Si pentru ca la jungla i se mai zice si rainforest, am avut parte de mai multa ploaie cat puteam duce pe timpul noptii, cu rafale de vant care ne-au udat si in hamace, unde am tremurat pana dimineata, pe feribotul care mormaia monoton, la vale spre tropice.
Pregatiri de jungla
Azi n-a fost o zi cu chestii interesante de povestit, pentru ca a trebuit mai mult sa alergam prin Iquitos dupa tot felul de lucruri necesare in jungla, unde urma sa plecam ziua urmatoare—de la spray impotriva tantarilor (am luat opt), la baterii pentru lanterne, dezinfectant pentru apa si alte de-astea.
Prin Iquitos
Unul dintre ciudatii ‘gringo’ rezidenti din Iquitos
Mai multe despre Iquitos-ul pe care l-am vazut acum trei ani, cititi aici. Vesti proaste, insa—Karol “Charlie” Pal, romanul pe care l-am intalnit atunci aici, a murit intre timp de cancer. Dumnezeu sa-l odihneasca!
1600 Km intr-o singura zi
Cu o seara inainte urcasem in autobuz in Chiclayo, pentru a ajunge in Lima, de unde urma sa luam avionul spre Iquitos (nu, nu suntem chiar asa de masochisti incat sa mergem distanta asta cu autobuzul).
Mare parte din zi n-am facut mare lucru decat sa lancezim in cafenelele din Miraflores—rusine noua—in asteptarea orei de plecare. Oricum, meritam un pic de rasfat inainte de jungla, un rasfat numit cofeina. Ce e ciudat aici e ca, desi Peru exporta cafea, 99,9% din cafeaua pe care o poti bea in tara asta e o posirca “ness” instant, pe care doar o doza mare de lapte o poate face ingerabila.
Seara, cand am coborat in aeroportul din Iquitos, mi-am adus aminte imediat de jungla. Cald. Umed pana la sufocare. Si tantari. Insa am simtit mai mult decat bucurie sa le reintalnesc. Plus prieteni vechi care ne asteptau la iesirea din aeroport—Richard “Aukcoo” Fowler si Delicia, “delicioasa” lui sotie.
Richard (sau Aukcoo, cum ii zice mai toata lumea) fusese ghidul meu in jungla in urma cu trei ani. Veteran din razboiul din Vietnam, herpetolog (nu inseamna doctor de herpes, ci expert in serpi) si specialist in tehnici de supravietuire, Richard imi asigurase o experienta cu adevarat off-the-beaten-track, cu triburile Bora, Huitoto si Huacaina, la nord de Pevas. Revenisem acum, cu Adriana, pentru noi aventuri “habarnamiene” in jungla amazoniana.
Richard “Aukcoo” Fowler, singurul ghid cu care as calca in jungla
M-am simtit ca ajuns acasa. Iquitos imi fusese cel mai drag loc din Peru, cu trei ani in urma. Poate pentru ca i-am gasit multe asemanari curioase cu Iasul—de la numarul foarte apropiat de locuitori, la relaxarea si calmul oamenilor, la faptul ca ambele orase au in centru o cladire proiectata de Gustave Eiffel (Hotelul Traian in Iasi, respectiv Casa de Fierro in Iquitos).
Casa de Fierro, o cladire semnata Gustave Eiffel si adusa demontata, pe magari, peste Anzi
Am incheiat seara cu Richard, Delicia si inca alti prieteni vechi—Wellington zis si “Wallito”, calauza Bora cu care fusesem acum trei ani la vanatoare, venit impreuna cu Lila (sotia) si cei trei copii, si cu Fernando “Commando”, un alt indian din tribul Matses pe care il cunoscusem scurt, insa care urma sa ne fie insoteasca in jungla, impreuna cu Richard si Wellington. Si nimic n-a fost mai potrivit decat o bere neagra Cuzquena si un trabuc pe malul Amazonului, fascinantul fluviu care incepe chiar din Iquitos, din dreptul aglomeratului El Boulevard.
De-aici incepe Amazonul
Mercado Modelo
Azi n-am avut timp de multe, pentru ca ne pregatim de un drum obositor spre Lima, de unde zburam maine spre Iquitos, in mijlocul junglei amazoniene.
Toata dimineata am bantuit prin piata din Chiclayo, asa zisa Mercado Modelo, pentru scufundari fascinante in viata localnicilor.
E o aglomeratie de abia te strecori printre tarabe
Gasesti de toate, de la legume…
… la caracatite si sepii-gigant
… la dragalasi porcusori care nu sunt cumparati pe post de animale de companie
… la chestii pentru stomacuri mai serioase
La curanderos gasesti ce vrei, de la sirop de algarobbina, la miere de albine culeasa din florile din cimitir si, inevitabil, extras halucinogen de cactus San Pedro
Iar, bineinteles, cat femeile fac piata, barbatii stau la hairstylist (invers decat acasa)