Stapanul din Sipán
Chiclayo e un orasel fain, insa n-ai prea multe de facut (in afara de inevitabilul mancat, mai ales ca meniurile sunt interminabile si delicioase). Asa ca dupa ce am inceput dimineata cu o delicatesa demna de lecuit mahmureala (chirimpico, adica mancarica din burta de capra), am fugit in Lambayeque sa-l vedem pe Stapanul din Sipán.
Lambayeque e la 12 km nord de Chiclayo si are, se pare, cel mai tare muzeu din toata America de Sud—Museo Tumbes Reales del Señor de Sipán, in care se gasesc toate minunatiile descoperite acum nu mult timp in mormantul Stapanului din Sipán, un fel de domnitor local Moche si un fel de Tutankhamon al continentului.
Muzeul din Lambayeque
Cladirea extrem de moderna e inspirata din piramidele Moche, cu o forma interesanta. Am intrat in muzeu pe rampa care urca la al treilea nivel, trecand de la 30 de grade si lumina puternica la intuneric si racoare. Si n-am iesit de acolo pentru mai bine de doua ore, fascinati de ce puteau face bastinasii din aur acum 1700 de ani.
Doar cateva din sutele de ornamente de aur din tinuta Stapanului din Sipán
Si un fel de benzi desenate Moche, de acum 1700 de ani
Securidad maxima!
Am plecat de dimineata in continuare, spre nord cu destinatia Chiclayo. Citisem intr-un ziar local ca pe ruta pe care urma sa mergem tocmai fusese jefuit si incendiat un autocar, cu doar doua zile inainte. Cu toate astea, ne-a surprins nivelul de securitate din autogara—ni s-au cerut pasapoartele la cumpararea biletelor; am stat la coada la poarta de imbarcare, aproape ca la avion; la “imbarcare” ni s-au luat amprentele, iar la urcarea in autobuz, am fost filmati cu o camera de mana.
Insa am ajuns OK la destinatie, in Chiclayo.
Plaza de Armas din Chiclayo, sau Revelion la 30 de grade
Soparla din farfurie
Peru are mai multe delicatese decat m-as fi asteptat. Motiv pentru care nu ni s-a parut deloc deplasat sa pierdem aproape patru ore pe autobuz pentru a ajunge in San Pedro de Lloc, un sat pierdut in mijlocul desertului pentru a lua pranzul.
Nu orice pranz, ci ceviche de lagartito, o specialitate care se gaseste doar in San Pedro de Lloc. Ce e lagartito? O soparla destul de uscata si cu un schelet… abundent. O adevarata aventura gastronomica, in completarea celor deja avute. Si, va asigur, nu e ultima!
Ceviche de soparla
Gata cu 2009!
Ne-am intors in Huanchaco pentru a incheia anul pe malul Pacificului, pregatiti de o fiesta in stil latino. In spiritul traditiei—care zice ca trebuie sa ai cat mai multe lucruri galbene la trecerea in noul an, pentru a-ti purta noroc—ne-am cumparat lenjerie intima galbena de la unul din zecile de standuri cu asa ceva.
Lucrurile galbene poarta noroc
Tot traditia zice ca trebuie sa dai foc lucrurilor vechi…
Am tot asteptat fiesta la miezul noptii, insa in afara de obisnuitele artificii, agitatia din strada a fost neasteptat de “obosita”.
2010 pe plaja
Si uite-asa s-a terminat si 2009, un an mai lung pentru noi cu 12 ore, adunate din diferente de fus orar din calatoriile din Indonezia (5 ore) si de acum, din Peru (7 ore).
La Multi Ani!
Curandero Chino Tuno
Herborista. Curandero. Shaman. Brujo. Toate denumirile sunt folosite, de fapt, pentru o singura profesie—cea de vraci. Interactionasem cu unul dintre ei acum trei ani, in imprejurari nu foarte fericite, in urma unui accident de motocicleta in Anzi. Rezultatul fusese o vindecare miraculoasa aproape a piciorului lovit.
In nord, zona cu cea mai mare densitate de curanderos e in munti, langa o laguna cu proprietati magice aproape de satul Huancabamba. Asta ar insemna opt ore cu autobuzul de la Trujillo la Piura, inca opt de la Piura la Huancabamba (in cel mai bun caz, pentru ca in munti ploua iar drumurile nu sunt asfaltate), inca doua cu o camioneta de la Huancabamba la Salinas, dupa care doua ore pe cal pana la laguna. Am renuntat cu parere de rau la traseul asta, pentru ca n-am mai ajunge la timp inapoi in Lima pentru a prinde avionul spre Iquitos.
Chino Tuno
Cu toate astea, n-am ramas chiar cu buzele umflate. Aflasem ca in zona e unul din cei mai renumiti curanderos, Eduardo Calderon, cunoscut ca ‘El Tuno’. Taximetristul care ne-a ajutat sa-l cautam ne-a spus ca El Tuno a murit de ceva timp, insa ca fiul sau, zis Chino, traieste in Las Delicias la zece kilometri la sud de Trujillo.
Chino Tuno, fiul faimosului curandero Eduardo ‘El Tuno’ Calderon
Chino ne-a primit foarte entuziast cand a auzit ca suntem interesati de traditiile locale de curanderismo. E singurul dintre cei 14 copii ai lui Eduardo care a continuat meseria tatalui sau, si e Maestro Curandero cautat de toti din regiune. De fapt, inaintea noastra, cat am asteptat, intrasera doua tinere (dintre care una cu probleme in dragoste, ne-a zis mai apoi Chino) si un avocat din Trujillo.
Am stat la taclale cu vorbaretul vraci timp de mai bine de trei ore. Ne-a povestit despre viata tatalui sau, despre cat de multi sarlatani practica curanderismo doar pentru a satisface curiozitatea pentru droguri a turistilor, in conditiile in care meseria e de fapt legata de cunoasterea plantelor si a remediilor. Asa am aflat o gramada de lucruri interesante despre traditiile locale si modul in care se vindeca sau sunt diagnosticate tot felul de boli.
De exemplu, in zona se gaseste o rasa aparte de caini, Viringo sau perro calato—caini fara par. Si, pentru ca temperatura corpului lor e foarte ridicata (peste 40 de grade Celsius), sunt folositi la tratarea racelilor, pneumoniilor si a altor boli. Cum? Simplu, se ia cainele, se pune pe zona din corp afectata (sa spunem piept) si se incearca mentinerea lui acolo cat mai mult timp (cu sau fara biscuiti).
Perro calato, cainele fara par
Insa cea mai ciudata practica e limpia con cuy, prin care un porcusor de Guinea e folosit pe post de tomograf, pentru a diagnostica afectiunile pacientului. Din nefericire, diagnosticarea presupune sacrificarea animalului la finalul ritualului.
Cat timp Chino ne-a povestit despre diagnosticul cu cuy, sotia lui a tras o fuga pana in vecini de unde a cumparat doi—un mascul si o femela. Am mers cu totii in “cabinetul” vraciului, practic o camaruta din spatele casei, unde Chino a inceput diagnosticarea.
Pentru inceput, Chino mi-a pus porcusorul pe cap, pulverizand din gura (practic scuipandu-ma) un lichid galben dintr-o sticla murdara. Apoi a inceput sa frece animalul de tot corpul meu, din cap pana in picioare, insistand pe anumite zone energetice. In tot acest timp, a reluat explicatiile pe care ni le daduse inainte. Computer tomografie exista doar in Lima, si e scump. Majoritatea peruanilor nu si-ar permite, asa ca apeleaza la un curandero si la metoda cu porcusorul—prin frecarea lui de tot corpul uman, se transfera energiile negative de la om la animal. Porcusorul e considerat un fel de receptor, extrem de sensibil, si toate afectiunile pacientului au impact imediat asupra organelor animalului.
Limpia con cuy
Dupa mai bine de cinci minute in care porcusorul a fost frecat de toate partile corpului (cu doar mici exceptii intime) a urmat partea sangeroasa a diagnosticului—Chino a despicat dintr-o miscare porcusorul, expunand pe rand organele interne. “El corazón está bien”, mi-a zis, aratandu-mi inima cat unghia degetului mic, pulsand in palma. Probabil ca doar curiozitatea fata de traditie (si experientele din facultatea de medicina) mi-au invins o repulsie care ar fi fost normala pentru un ritual atat de sangeros.
Chino a continuat cu expunerea pe rand a organelor porcusorului, explicandu-mi ca am ceva probleme la stomac si ficat, si ca ar fi bine sa beau mai multa apa la cum arata rinichii mei (in fine, ai porcusorului). Apoi, Adriana a trecut prin acelasi ritual, de la cap la coada.
Am mai stat inca vreo ora de vorba, pana cand ne-am trezit ca deja petrecusem cam jumatate de zi cu Chino, si poate omul are treaba, insa nici vorba—omul era foarte incantat sa povesteasca despre traditiile meseriei. Ne-a cerut pana si adresa, sa ne trimita o carte postala, iar in cele din urma ne-a condus pana la strada principala, pe motiv ca zona in care locuia era destul de periculoasa.
Tot drumul inapoi spre Huanchaco si tot restul serii ne-am intrebat daca faptul ca ritualul nu ne-a ingrozit prin cruzimea lui e pentru ca suntem excentrici sau pentru ca incercam sa respectam si sa intelegem o traditie locala, veche de mii de ani. N-am gasit un raspuns, insa mi-am adus aminte ca si in laboratoarele din lumea civilizata, porcusorii de Guinea au aceeasi soarta, diferenta fiind doar niste eprubete sau halate albe.
Huanchaco
Ne-am cazat in Huanchaco, un satuc de pescari la zece kilometri de Trujillo, pe malul Pacificului. Agitatia e mai mica, mancarea mai buna, iar privelistea mult mai “de vacanta”.
Plaja din Huanchaco
Pe marginea plajei zac sprijinite caballitos (“caluti”), un fel de barcute facute din trestie, care imi aduc aminte de cele de pe insulele Uro de pe lacul Titicaca.
Cabalittos sunt mai degraba precursoarele placilor de surf, pentru ca pescarii le folosesc sa plece in larg la intins plase, si se intorc calare pe valuri. E o arta (sau un sport) pe cale de disparitie, pentru ca batranii sunt singurii care mai stiu sa le faca.
Huacas del Moche
Ne-am lasat convinsi de un taximetrist sa vedem unul dintre zecile de monumente din zona. Huacas sunt piramide construite din chirpici (lut si paie), iar in zona sunt doua dintre cele mai importante, Huaca del Sol si Huaca de la Luna, construite de civilizatia Moche.
Huaca del Sol, vazuta de pe Huaca de la Luna
Moche au trait in zona undeva intre anii 100 si 600 e.n.—aparent migrati dinspre nord si cel mai probabil in legatura cu mayasii. As zice ca destul de avansati tehnologic, din moment ce piramidele au ramas in picioare dupa nenumarate cutremure si inundatii. Faptul ca Huaca del Sol a ajuns la o treime din inaltimea sa initiala se datoreaza spaniolilor care au incercat in 1602 sa gaseasca aur in interiorul ei, deviind cursul unui rau din zona pentru a sapa la baza ei.
Ai-Apaec, zeul suprem Moche
Cu toate astea, e incredibil cat de bine s-au pastrat anumite detalii in interiorul Huaca de la Luna—picturi cu zei si tot felul de figuri de acum 1800 de ani. Desi nu ma dau in vant dupa monumente, a meritat vizita.
Inapoi in Huanchaco
Ne-am intors in Huanchaco pentru un pranz tarziu, si am lenevit pe o terasa pe marginea plajei, aruncand cate un ochi la viata de zi cu zi din sat.
Pe partea opusa plajei, Huanchaco e un traditional sat sud-american
Iar majoritatea localnicilor nici nu baga de seama putinii turisti, vazandu-si de “treaba”