Orasul primaverii
Am reusit sa dormim in autobuz pana cand ne-a aruncat cu tot cu rucsaci, la 7 dimineata, in autogara din Trujillo. Peruanii il stiu ca “orasul eternei primaveri”, si e destul de primavara aici daca esti optimist. Altfel, ai fi zis ca e octombrie si sta sa ploua.
Cu toate astea, oamenii locului par optimisti referitor la vreme, si se risca. Niciunul n-avea umbrela, iar altii mai curajosi se exprimau artistic cu creta pe asfalt. Orar a Jesús que no llueva!.
Altfel, orasul e ca multe altele din Peru—Plaza de Armas in centru, plina de oameni chiar daca e luni, multa agitatie si mancare buna.
Cladirile coloniale din Trujillo
Cu toate astea, am admirat mai degraba placutele de faianta pictate migalos cu numele strazilor (deh, ce sa-i faci, deformatie profesionala).
Cevicheria Sonia
Azi am continuat experientele gastronomice. N-are sens sa va plictisesc decat cu una, deosebita insa—ceviche la Sonia, despre care aflasem dintr-un episod No Reservations al lui Anthony Bourdain (pe care il puteti vedea mai jos).
Ma asteptam sa fie mai usor de gasit, insa a trebuit sa sapam ceva timp prin carti de telefoane, sa intrebam tot felul de taximetristi, pana cand am dat de ea in Chorillos, o suburbie dubioasa de la periferia Limei. Am avut noroc ca am ajuns cu jumatate de ora inainte de pranz, pentru ca am ocupat una dintre ultimele mese libere.
Cevicheria Sonia e un mic restaurant de familie, al unui pescar din Chorillos (Freddy), care prinde chestiile pe care Sonia, sotia lui, le transforma in delicioase ceviche. Bineinteles, au ajuns si pe masa noastra cat de repede. Din pacate, in noi au incaput doar doua variante de ceviche din lista din meniu.
Ceviche de la casa, specialitatea Soniei
Un turist hamesit
Turul de forta a fost reprezentat de leche de tigre si leche de pantera, doua paharele de “suc” de la prepararea ceviche—extrem de sarat si de intens ca gust, insa n-am fi putut sa plecam fara sa le incercam!
Laptele de tigru si de pantera
In final, inainte de a ne urca in autobuzul care ne duce din Lima spre Trujillo, va dau de treaba cat noi dormim: retete de ceviche de la Gaston Acurio, unul dintre cei mai “tari” bucatari peruani.
De la peste la porc (de Guinea)
Cu o seara inainte ajunsesem in Lima si am preferat un loc cunoscut, langa piata San Martin, unde ajunsesem si acum trei ani—Hotel Bélen. Am adormit instant, iar a doua zi dimineata am scos nasul afara, adulmecand o Lima care nu s-a schimbat aproape deloc.
Quierolo
N-a fost greu sa-mi aduc aminte nici de prima mea interactiune cu gastronomia peruana, asa ca impreuna cu Adriana am luat micul dejun intr-o taverna pitoreasca, Quierolo, asa-zisa a artistilor.
Am inceput, cum altfel, cu ceviche, mancare traditionala. Adica peste crud, marinat zece minute in suc de lamaie cu condimente, garnisit cu prea multa ceapa cruda si nelipsitele cartof si porumb fiert. Mmmmm…. delicios!
Chevice de lenguado
Arta, dom’le
Dupa un brunch sanatos, e nevoie si de ceva “mancare” pentru creier, asa ca ne-a iesit accidental in cale o expozitie a doi frati, Rember si Santiago Yahuarcuani. Sper ca preferati niste poze in locul a doua pagini de critica literara, asa ca iaca:
Plaza de Armas
Fiecare oras peruan are in centru o Plaza de Armas, asa cum probabil avem si noi in fiecare oras o Piata a Unirii (si eventual o strada Stefan cel Mare). Numele vine de la depozitele de arme si praf de pusca pe care spaniolii le aveau in garnizoana din apropierea nelipsitei catedrale din piata centrala, gata de reactie in orice moment.
Acum, nu stiu daca trupele de parada care au aparut imediat ce am ajuns noi au dat dovada de viteza de reactie, sau pur si simplu a fost o coincidenta. Cert e doar ca eram pe cat pe ce sa fiu calcat cand faceam poze.
La parada, in Plaza de Armas
Cu vaca…
Am tinut neaparat sa bem un pisco sour, bautura tot traditionala, din albus de ou si din distilat de vin alb. Si, deformatie profesionala, am ales pentru asta barul cu cel mai bun nume si cel mai tare logo—El Gaucho Y La Vaca.
Salud!
… si cu porcul!
Pentru ca trecuse ceva timp de la cheviche, ne-am ametit binisor de la un pahar de pisco rece si bun. Si, pentru ca se apropia si seara, ne-am decis sa-l stingem cu o cina tot traditionala. Carne de porc (ok, purcelus pentru sufletele mai sensibile). De Guinea. O mancare traditionala a incasilor, care aveau tarcuri cu zeci sau sute de cuy, cum e cunoscut purcelusul de Guinea in meniurile din Peru.
Pentru curiosi: nu ne-a impiedicat nimic sa savuram cina, pentru ca animalul din farfurie nu aducea deloc cu chestiile alea pufoase si grasune din pet-shop! Si pentru ca l-am udat cu o carafa de chicha morada, o bautura usor fermentata, din porumb negru.
Cuy, un porc mai mic si de Guinea
Din nou in vacanta
Anul asta Habarnam & prichinduta au plecat ceva mai tarziu in vacanta—din Bucuresti spre Amsterdam, apoi spre Lima inca 13 ore. Cei de la KLM in sfarsit au apreciat ca le sunt client fidel, astfel incat au adaugat in sistemul de inflight entertainment si ceva pe placul meu.
De ce din nou o luna in Peru, se vor intreba multi. Simplu. Pentru ca trei saptamani in jungla amazoniana nu se compara cu nici o alta experienta avuta. Aventura la maxim, experiente inedite si multe altele (daca n-ai citit despre aventurile anterioare in jungla, poti incepe de aici).
Gata pe azi! Povestile interesante incep de maine!
Intermezzo in Jakarta
Am avut ceva emotii din cauza ‘timpului flexibil’ al indonezienilor cand, dimineata la ora 4.30, soferul care trebuia sa ne duca la aeroportul din Mataram a intarziat 20 de minute. Si-a cerut scuze foarte senin, iar doua ore mai tarziu coboram din avionul Lion Air pe aeroportul din Jakarta.
Pentru ca aveam 12 ore la dispozitie pana la zborul spre Amsterdam, am ales sa mai aruncam ochii prin capitala indoneziana si ne-am targuit cu un taxi pentru o zi intreaga de plimbari.
Jakarta e destul de saraca in privelisti, chiar daca in ea se inghesuie noua milioane de indonezieni. Destul de moderna, cu zgarie-nori si centre de afaceri, autostrazi suspendate care leaga cartierele intre ele, nu pare o priveliste care sa promita experiente deosebite. Drept urmare, ne-am multumit cu cateva obiective clasice.
Primul pe lista a fost Monas, adica Monumen Nasional, o coloana de aproape 150 de metri inaltime, ridicata in memoria luptelor pentru independenta Indoneziei. Un monument grandoman inceput de presedintele Soekarno in 1965 si inaugurat de dictatorul Soeharto in 1973, Monas e cunoscut, trivial, drept ‘ultima erectie a lui Soekarno’. Nesatisfacatoare, turistic, as spune, mai ales ca am nimerit din nou in mijlocul unor trupe de scolari care stateau la coada pentru a urca cu liftul in varf. Au urmat din nou inevitabilele fotografii cu telefoane, scolarii concurand uneori cu profesorii insotitori in a ne cere sa pozam pentru ei.
Monas, monumentul national
Am evadat din turn la timp, agasati de ‘paparazzi’ si de panorama anosta a capitalei. Ceva mai interesante au fost, in schimb, sculpturile cu scene din istoria Indoneziei care pazeau monumentul (nu ca am fi fost noi foarte la curent cu partea de istorie).
Din analele istoriei indoneziene
Taxiul ne-a dus mai departe in nordul Jakartei, in fosta capitala Batavia (vechiul nume al Jakartei), unde am cascat gura la pinisi, vasele cu vele ancorate in praful din vechiul port, Sunda Kelapa, unele dintre ele gata de plecare spre Makassar in Sulawesi.
Pinisi in Sunda Kelapa
Si, pentru ca traficul ne-a luat peste jumatate din timp, n-am mai reusit sa vedem mare lucru (nu ca ar fi meritat). Ne-am indreptat spre aeroport, iar ce a urmat (26 de ore pe ruta Jakarta-Kuala Lumpur-Amsterdam-Bucuresti) e prea plictisitor pentru a fi povestit.
(Intermezzo–pentru ca urmeaza o mica pauza, de 11 luni, pana la urmatoarea calatorie)