De ce Vanuatu?
În cartea „Habarnam în Țara Soarelui” erau două personaje hazlii, ce purtau numele Probabil, respectiv Posibil—doi prichindei care generau tot felul de încurcături în momentul în care se băgau în vorbă. Așa că hai să-i întrebăm pe ei: De ce Vanuatu?
- Posibil: Pentru că sunt plaje frumoase și poți să stai cu burta la soare și să te bălăcești toată ziua.
- Probabil: Pentru că pe multe din plajele astea sunt rechini care papă prichindei și alte vietăți.
- Posibil: Pentru că ni-Vanuatu (așa îi cheamă pe locuitorii din Vanuatu, în loc să li se zică vanuatulezi) sunt printre cei mai fericiți oameni din lume, conform unor sondaje oficiale și serioase.
- Probabil: Pentru că prin insulele astea există tot felul de triburi de foști canibali, care mai păstrează din vechile ritualuri (culturale, nu gastronomice).
- Posibil: Pentru că e cald și soare.
- Probabil: Pentru că deși e cald, e sezon ploios, așa că soare și bronzat mai puțin. Însă avem vulcani activi din belșug și jungle sufocant de umede.
Dialogul ar putea continua la nesfârșit, însă ce sens ar mai avea poveștile ce urmează? Ia-ți o cană cu ceai cald (dacă e iarnă) sau un suc proaspăt de fructe exotice (dacă e vară cumva) și află de unul singur ce au căutat Habarnam și Prichinduța la capătul pământului.
Port Vila
Capitala Vanuatu e descrisă ca fiind cel mai frumos oraș din tot Pacificul de Sud. Probabil că cel care a scris asta în Lonely Planet a făcut-o de pe o terasă cu privire la ocean, mai precis spre insula Iririki—mică, cochetă și al naibii de scumpă, rezervată celor care și-au dorit o viață întreagă să stea cu burta la soare și un negru să le facă vânt cu o mare frunză de palmier.
Din păcate, centrul orașului (Nambawan, care vine de la Number One) e destul de prăfuit și plictisitor, doldora de duty-free cot la cot cu magazine chinezești și depozite en-gros. Nu cea mai plăcută priveliște, mai ales după ce salivezi cu gândul la o pensie petrecută pe Iririki
Restul cartierelor (ați ghicit, Nambatu și Nambatri) sunt predominant rezidențiale, așa că n-avem ce căuta acolo. Mai rămâneau resorturile unde cred că plictiseala (și gaura din portofel) ne-ar omorî mai repede decât rechinii, așa că n-am avut de ales decât să ne hotărâm încotro ne îndreptăm după Port Vila.
Ni-Vanuatu
Încă n-am reușit să ne dăm seama dacă Ni-Vanuatu sunt cei mai fericiți oameni de pe planetă, însă cu siguranță sunt veseli, relaxați (e cam greu să fii agitat pe căldura asta…) și foarte politicoși.
E ciudat dar frumos să mergi pe stradă și să te trezești că te salută lumea—parcă e la noi, la țară, doar că aici îți trântesc și un zâmbet larg și cald, care te topește chiar dacă e emis de un nene fioros și dublu cât noi.
E o plăcere să stai la povești cu vânzătorii din magazine sau cu șoferii de microbuz, când în engleză, când în franceză (Bislama, limba oficială de aici, n-am prins-o încă, însă avem timp în următoarele cinci săptămâni).
Cam pe oriunde ai merge în Port Vila, relaxarea și bonomia localnicilor compensează din plin monotonia locului, de-ți vine să lași toate planurile sau grijile deoparte și să te bagi la un joc de petanque sau să te întinzi pur și simplu pe o bancă, să mai treacă oleacă de timp.
Și gata prima zi
Așa, leneș, a trecut prima jumătate a zilei, cu o cafea la fel de moale (cred că și cofeina e mai relaxată și fără de griji prin părțile astea).
Iar cealaltă jumătate de zi a trecut plouând, semn că probabil e rândul nostru să ne adaptăm la ritmul locului!