Gazda noastra de la Hotel des Touriste, simpaticul Abdellah, ne-a trezit cu un mic dejun cu tartine cu unt si gem si cu „whisky marocan”, adica omniprezentul ceai de menta. In plus, am gustat si din faimosul ulei de argan, un ulei care se fabrica doar in aceasta regiune si se exporta pentru bani grei in Franta si Statele Unite, fie pentru restaurantele de super-clasa, fie pentru cosmetice.
Abdellah a fost in continuare foarte amabil si ne-a condus pe stradutele inguste si intortocheate din medina pana la un mic atelier de bijuterii, bine ascuns. L-am tinut aproape o ora pe post de translator, pentru a ne oferi raspunsuri la tot felul de intrebari trasnite legate de semnificatia diverselor tipuri de bijuterii traditionale berbere si tuarege.
Atelier de bijuterie berbera in Tiznit
Si cum povestile si explicatiile curgeau din el ca de la robinet, am profitat sa ne duca sa cumparam si ulei de argan. Procesul de fabricatie e pe atat de complicat pe cat e de interesant. Arganul creste doar in zona dintre Essaouira si Tiznit, si face niste fructe asemanatoare cu maslinele. Pana aici totul e normal. Insa samburii de argan sunt greu de scos, asa ca berberii dau drumul la turmele de capre, care se catara in copaci (nu glumesc, chiar am vazut din autobuz capre cocotate in copaci) si mananca fructele de argan. Stomacul lor digera invelisul, insa samburii sunt eliminati pe partea cealalta. E nevoie de 30 de kilograme de samburi pentru un litru de ulei. Bineinteles ca femeile berbere scormonesc prin balega de capra dupa samburi, pe care ii spala, ii prajesc putin si ii preseaza pentru a obtine uleiul. Aviz prietenilor care vor da curs invitatiei mele la o cina in stil marocan.
Place de la Mechouar din Tiznit
Putin dupa pranz ne-am luat la revedere de la Abdellah, ne-am inghesuit din nou intr-un grand taxi cu destinatia Tafraoute. Desi lung, drumul oferea privelisti fantastice cu muntii Anti-Atlas catre care urcam printre palmieri si sate berbere.
Tafraoute, un satuc berber cu doar 5000 de locuitori e scufundat in valea Ameln, inconjurat de gramezi imense de bolovani si, bineinteles, de varfuri precum Jebel Lekst (2359 m). Tafraoute e linistit, mic, cu foarte putini turisti si, parca, mai putina influenta occidentala.
Dupa un pranz intarziat dar copios, cu o supa berbera dubios de verde (bissara), cu tajina si nelipsitul ceai de menta, am inceput sa colindam stradutele prin ploaie. N-am apucat sa vedem prea multe, ca am fost acaparati de un personaj pitoresc cu un turban albastru, Houssine Laaroussi, patronul micului magazin Au Coin des Nomades. Au trecut doua ore cu ceai (din nou!), cu muzica berbera, harti si poze, cu prietenul sau Ahmed de la Maison Touareg, incercand sa ne convinga sa abordam un traseu aventuros prin Sahara: Ukas-Akka-Tata-Ergul Chigaga-M’Hamid-Zagora-Ouazazarte. De convins, ne-a convins, insa pretul pentru cele patru zile de aventura e fabulos. Negocierile sunt dure, insa si maine e o zi.
Boutique cu de toate, in Tafraoute
Dupa toate astea, un hammam e cel mai placut mod de a incheia ziua–o ora in baia turceasca din Tafraoute, unde un baiat tuciuriu a dat jos aproape tot jegul de pe mine (nu, n-a ajuns pana la tricoul cu Iron Maiden). M-am simtit ca pe vremuri cand imi facea mama baita, numai ca atunci nu eram frecat atat de aspru, iar acum nu-mi permiteam sa ma joc cu ratustele.
Oricum, de somnul care a urmat n-a beneficiat, cu siguranta, nici regele Marocului!