Nu e rau sa dormi intr-un hamac legat de doi copaci din jungla, insa nu e deloc incantator ca plasa de tantari sa devina o capcana, tinand tantarii inauntru, impreuna cu tine si alte insecte, care speri sa fie, totusi, benigne. Si oricati ai omori, nu se stie de unde, apar altii noi—incat ajungi sa te intrebi daca nu e mai bine sa-i pastrezi pe cei pe care i-ai hranit, decat sa-i omori si sa apara altii cu stomacul gol. Uite-asa m-au chinuit tantarii si intrebarile filozofice, pana cand n-am mai suportat si am transformat hamacul si plasa din jur intr-o bomba chimica cu ajutorul sprayului. Bineinteles, tantarii nu m-au mai deranjat, insa, gazat cu DEET, am adormit si eu aproape instant.
Dimineata mi-am dat seama ca dormisem in hamac impreuna cu ambele camere, foto si video, cu poncho-ul de ploaie, o sticla de apa de doi litri, si vreo zece furnici negre si mari cat gandacii nostri de bucatarie. Probabil simtindu-se bine, au fost de gasca si nu m-au muscat in timpul somnului.
Imediat dupa micul dejun, Wellington si-a luat pusca si mi-a facut semn. Urma sa plecam la vanatoare, tanarul Bora fiind nerabdator sa manance ceva carne—mai nerabdator decat mine, in orice caz. Inarmat cu o maceta, rucsacul cu doi itri de apa si „armele” mele, cele doua camere, l-am urmat. Ne-am croit drum prin vegetatia, cum se zice, „luxurianta”, taind in disperare liane, crengi si arbusti, facand o gramada de zgomot, bineinteles. Traversand o mlastina, am reusit sa ma afund in mal pana deasupra genunchilor, trebuind apoi sa scormonesc dupa cizma pierduta si sa devin de nerecunoscut pentru cei care ma cunosc ca o persoana ingrijita, curata, cu unghiile curate si mirosind frumos. L-am urmat in continuare pe Wellington, din ce in ce mai sceptic referitor la reusita vanatorii, pe masura ce orele treceau. Mai ales ca toata treaba parea mai mult o sauna fierbinte si sufocanta in stil amazonian decat vanatoare, si o sauna la care apa ti se termina la putin timp dupa ce ai intrat in ea—sugand cate putin din tubul care iese din vasul din rucsac—si in care mai ai de stat cateva ore bune. Tricoul meu gri deschis e gri inchis acum de la umezeala, si daca l-as stoarce as umple cu siguranta la loc vasul din spate.
La vanatoare
Singurul motiv pentru care l-am urmat fara sa cracnesc pe tanarul Bora e faptul ca pare ca stie foarte bine ce face. Jungla amazoniana nu e gradina zoologica, sa topaie peste tot maimutelele. Ba mai mult, in afara de insecte de tot felul, dintre care multe musca si mai multe sunt tantari, nu prea vezi alte animale. Doar nu sunt proaste sa fie prinse si mancate de noi sau de alte animale. Pasarile se plimba bine mersi la 50 de metri deasupra noastra, printre frunze, iar restul animalelor de joaca de-a v-ati-ascunselea, iar un profan ca mine nu le-ar vedea nici daca s-ar maimutari si s-a stramba la mine din desis. Singurele zgomote care seamana cu grohaituri de animale sunt cele facute de cizmele mele de cauciuc pline cu mal. In schimb, Wellington vede urme. De tot felul de rozatoare, de sacha vaca (adica tapir), de pecari, care e un porc mistret mai mic. Imi arata urmele, care pentru mine sunt aproape imperceptibile. Mai perceptibil e mirosul de urina al unui pecari, de pe un trunchi putred de copac, de unde Wellington rupe o aschie si imi da sa miros. Cum de si-a dat seama, habar n-am. Insa tanarul indian e in mediul sau aici, si cunoaste toate semnele junglei. La cat ne-am invartit si am schimbat directia, e de mirare ca stie in ce directie trebuie sa ne intoarcem—iar busola mea confirma.
Dupa patru ore ne intoarcem, cu mana goala. Luam aceeasi directie, in mare, unde abia acum observ ca Wellington a lasat semne—crestaturi cu maceta, ramuri indoite si probabil si altele. La un moment dat, cand tai in forta cu maceta frunzele unui palmier care ma incurca, dintr-un tufis sare ceva ce fuge tropaind, cu viteza de Speedy Gonzales. Wellington incarca pusca, dar e prea tarziu. Ratasem un wababa-ceva (nu inteleg denumirea), un rozator mare cat un motan. Un pic mai veseli, ne continuam drumul, dar nu pentru mult. Se aud niste zgomote ciudate si Wellington arunca rucsacul si maceta si dispare intre copaci si liane. Astept fara sa fac nici un zgomot. Se aud doua impuscaturi, nu foarte departe, iar in cinci minute tanarul indian isi face aparitia zambind larg printre dintii innegriti de ipi, tinand in mana o pasare cat o curca, care inca se mai zbate. E un trompeterro, care e eutanasiat cu o lovitura cu cantul macetei, care ii rupe gatul.
Ne intoarcem in tabara dupa sase ore, fericiti insa, de prca am fi vanat un urs. Eu tarai dupa mine pasarea, care se mai incurca prin tufisuri si liane, insa care face din pranzul cu orez si linte o adevarata experienta gurmanda, desi Delicia a facut-o un pic prea sarata.
Sauna amazoniana, noroiul si sangele de trompeterro de pe hainele mele cer o baie in rau. Care e suficient de adanc incat sa trebuiasca sa ma tin de canoe ca sa nu plec odata cu curentul. Insa balaceala e preferabila caldurii umede si sufocante din jungla. Cand ies, nu trece un minut, si hainele curate si uscate pe care le imbrac se lipesc din nou de mine… dar macar raman curate.
Pe inserate, a doua parte a vanatorii are loc stand la panda in hamacele de camuflaj, pe traseul pe care Wellington a gasit urmele de tapir, probabil traseul pe care aceste animale il parcurg spre rau, pentru a se adapa. Timp de doua ore stau nemiscat, ascultand si fiind cu ochii in patru, insa ploaia incepe inainte ca vreun animal sa aiba bunul simt sa treaca prin apropiere, si ne alunga in tabara, unde ne adapostim la timp in hamacurile cu plastic deasupra.