Lună: decembrie 2008

Ubud e un sat. Ai putea sa ii zici zona metropolitana, avand in vedere ca e, intr-un fel, fuzionat cu alte satulete vecine. Preocuparea principala pentru ‘taranii’ de aici e cultura–de la dansuri si spectacole de genul celor la care am asistat cu o seara inainte, la sculpturi in lemn si piatra, la picturi in tot felul de stiluri si la orice altceva ce poate fi considerat cultura sau arta si poate fi vandut unor turisti.

Recunosc ca am fost usor dezamagit, avand in vedere ca e greu sa vezi cultura autentica, avand in vedere ca mergi kilometri intregi fara sa vezi altceva decat magazine, baruri, restaurante, hoteluri, spa-uri si (din nou) magazine.

Insa sunt si partile bune…

… precum ar fi nenumaratele lanuri de orez, tot timpul verzi, unde poti sa stai la un hotel si sa nu fii deranjat de trafic, ci de oracaitul broastelor si zdranganitul greierilor…

… sau sa citesti intins(a) pe perne la un restaurant sau o cafenea, in timp ce afara toarna cu galeata (2-4 ore pe zi)…

… sau sa savurezi budinca de orez negru sau clatite cu nuca de cocos si miere, specialitatile locale…

… sa te intrebi cum de exista atat de multe flori, incat in fiecare zi sa vezi peste tot ofrande si ornamente cu flori proaspete…

… sau sa iti cultivi obsesiile, uitandu-te dupa cat de multi dracusori poti, de la masti la frontoanele templelor, caselor sau restaurantelor.

Dimineata, dupa micul dejun, ne-am decis sa schimbam din nou tinta. Ubud in loc de Lombok.

Plaja din Padangbai, cu insula Lombok la orizont

Am plecat din Padangbai, iar dupa o ora coboram in caldura umeda de pe Monkey Forest Road in Ubud. Ne-a luat inca o ora sa gasim un hotel, nimic neobisnuit, doar ca nu e deloc placut sa ti se lipeasca tricoul de tine si tu de rucsac, si sa simti ca nu mai ai nimic uscat cu care sa-ti stergi picaturile sarate de transpiratie care ti se preling in ochi (acum stiu de ce avem sprancene).

Cazati, intr-un final, si dupa un dus care n-a fost decat o consolare temporara, ne-am bagat nasul in activitatile din Ubud, cunoscut drept capitala culturii balineze. Am inceput cu un spectacol la intamplare, care s-a nimerit sa fie unul al naibii de bun.

Pentru aproape doua ore, am asistat la un caleidoscop de stiluri de dans balinez, de la traditional la reinterpretari moderne. Startul a fost dat de orchestra de gamelan, dupa fiecare repriza muzicienii schimbandu-se intre ei la instrumente (un fel de ‘schimba-ti cuibul pasarica’, insa cu instrumente muzicale in loc de scaune), fara sa sesizam ca tobosarul ar fi avut mai putin talent la xilofon (gamelan) sau gong.

Gamelan

Asteptam sa vad faimosul dans legong si n-am fost dezamagit. E unul dintre cele mai elaborate dansuri balineze, interpretat de una (sau mai multe) fetite sub 12-13 ani. Complexitatea miscarilor, de la ochi la ultimul deget, te fac sa te intrebi cum e posibil ca un copil sa se unduiasca intr-un mod in care nu ti-ai fi putut imagina ca poate sa o faca corpul uman. Stiam ca e vorba de un efort si un timp deosebit pentru a ajunge la performanta, insa copiii sunt mandri sa reuseasca sa faca asa ceva–pentru ca e una dintre cele mai importante realizari in viata sa fii tinuta minte ca o dansatoare buna de legong.

Legong

Tot felul de alte dansuri n-au reusit sa depaseasca impresia sub care ne lasase legong-ul. Nici macar topeng, un dans cu o masca de lemn, in care personajul, un batran, incearca sa spuna o poveste prin dans, atitudine si gesturi–destul de dificil, avand in vedere ca masca nu are gauri pentru ochi si nici o parte mobila care sa poata aduce expresivitate.

Topeng

Finalul a fost cireasa de pe tort, cu doi tineri din orchestra de gamelan facand un duet la tot felul de instrumente de suflat, de la digeridoo la nai, flauturi si fluiere, culminand cu un duel (gen ‘Duelling Banjos’) la patru fluiere.

Duet/duel neobisnuit

Treziti la doi pasi de plaja, de ploaia de sezon care s-a oprit la fix, cu norii care ascundeau in departare insula Lombok, ne-am dat seama ca e prea liniste. Poate ca ma repet, insa sunt fascinat cat de autentic balinez poate fi Padangbai, spre deosebire de Kuta Beach. E liniste, cele zece restaurante si zece mici hoteluri sunt foarte cuminti, oamenii iti dau buna dimineata (ca la noi la tara). In plus, barcile cu ochi si tufele de palmieri ii dau acel aer de Bali exotic.

Si pentru ca e un alt Bali, mult mai autentic, ne-am hotarat sa il vedem mai bine. Ketut, un sofer pe care il negociasem cu o seara inainte, a aparut in fata hotelului imediat ce am baut ultima gura de ceai la micul dejun.

Un sat uitat de lume

Inca somnorosi, am pornit spre Tenganan, un sat locuit de Bali Aga–printre cei mai vechi si mai conservatori locuitori ai insulei–spre poalele vulcanului Gunung Anung. Satul are o legenda ciudata. Se spune ca un rege din sud si-a pierdut calul indragit, care a fost gasit mort de taranii din zona, care l-au anuntat pe rege. Acesta, desi intristat de moartea calului, i-a intrebat pe tarani ce recompensa doresc. Taranii i-au cerut regelui sa le dea lor in stapanire pamantul pe care a fost gasit calul–mai precis, zona din jurul hoitului in care se putea simti mirosul. Regele si-a trimis un ‘expert’ cu un nas foarte fin, care a colindat imprejurimile cu seful satului. Spre surpriza lui, mirosul de hoit parea sa fie raspandit peste tot, asa ca suprafata donata taranilor a fost considerabila. Ce n-a mai vazut expertul e ca, la intoarcerea in sat, dupa marcarea suprafetei, seful satului a scos de sub haina si a aruncat o halca din hoitul calului.

Din fericire, mirosul de hoit a trecut in sutele de ani de la povestea cu calul. In schimb satul parea neschimbat, in mijlocul padurilor de cocotieri si bananieri. Pare aproape incredibil ca asa ceva poate exista in foarte turisticul Bali. Asa ca ne-am indreptat, curiosi, pe ulita principala, ghidati de un localnic saritor, Kiming, care ne-a asigurat ca nu vrea bani pentru serviciile de ghid.

In Tenganan

Tenganan e plin de caini, majoritatea roscati. Nu sunt vagabonzi, ci fiecare apartine de o casa, dupa cum ne-a povestit Kiming, adaugand ca acestia au un rol foarte important in bunastarea satului, la fiecare festival fiind sacrificat un caine pentru a imbuna zeii. A tinut sa completeze rapid ca nu sunt mancati dupa sacrificiu. Sincer, nu cred ca mai conteaza pentru caini.

In bale banjar, o zona comunala, un grup mare de femei pregateau ofrande pentru o ceremonie care urma sa aiba loc peste cateva zile. In timp ce ne priveau curioase, un caine a profitat de ocazie, sterpelind cativa biscuiti ornamentali pregatiti pentru zeul cunoasterii.

Pregatind ofrande

Peste tot, in cosuri impletite din palmieri, se agitau cocosii pe care balinezii ii cresc pentru lupte. Din pacate desfasurate doar la inceputul festivalurilor importante (in iunie si iulie), luptele de cocosi sunt un spectacol sangeros (cocosilor li se leaga o lama de 10 cm de pinteni, pentru a face luptele scurte si decisive), dar si un pretext pentru pariuri substantiale. Asa ca balinezii au grija de cocosi ca de ochii din cap, ba chiar mai mult–ii maseaza, le fac baie etc.

Cocosii de lupte

Intre timp, am ajuns acasa la Kiming, care se lauda cu tesaturile facute de sotia lui. Kamben gringsing sunt tesaturi magice, care apara pe cel care le poarta de magia neagra. Ce e mai interesant e ca, desi nu exceleaza prin design si motive, tesatura se face doar aici in intreaga Indonezie, printr-un procedeu traditional extrem de complex si de durata–firele (in ambele directii ale tesaturii) sunt vopsite pe bucati, inainte de a fi tesute. Intregul proces dureaza pana la un an pentru o simpla esarfa, iar in concluzie sunt extrem de scumpe (pot ajunge la cateva sute de euro).

Kamben gringsing si firele vopsite

Mult mai ieftin e, de asteptat, batik-ul, pe care Kiming incerca sa ni-l vanda

Kiming si batik

Bineinteles, nu puteam pleca inainte sa vedem si lontar–caligrafie si ilustratii balineze traditionale pe frunze de palmier. Kiming, cu excesul de zel caracteristic, ne-a demonstrat cum se fac calendare sau povesti cu scene din Ramayana, zgariind frunzele de palmier uscate cu un varf ascutit, apoi umpland zgarieturile cu carbune din nuca muscat. Am fi cumparat o scena din Ramayana, insa n-am fost foarte incantati de talentul artistic al lui Kiming.

Lontar

Tirta Gangga

Am parasit satul la timp, pentru ca ploaia revenise. Ketut, soferul nostru, ne-a dus spre urmatoarea tinta, palatul de la Tirta Gangga. Nu sunt, in mod normal, un fan al muzeelor si palatelor, insa piscinele de la Tirta Gangga sunt fenomenale. Nu stiu daca din cauza faptului ca poti merge prin ele, pasind pe pietre la nivelul apei, din cauza carasilor (sau mai degraba crapilor) aurii imensi care te urmareau, sau din cauza sculpturilor fascinante de peste tot.

Palatul de apa de la Tirta Gangga

Oricum, sunt un fan declarat al sculpturilor balineze cu demoni, cu un nivel de detaliu pe care nu l-am mai vazut pana acum si cu o expresivitate intre ghidusenie si agresivitate care imi aduce aminte de ‘Gremlins’. Si ii gasesti in perechi, la orice intrare a templelor, sau la capatul oricarui pod, sau pur si simplu pe marginea strazii.

Demoni balinezi

Picturile de la Kerta Gosa

De la Tirta Gangga sunt doar zece kilometri pana la Klungkung, insa din cauza serpentinelor si a traficului, a durat aproape jumatate de ora sa ajungem acolo. Si chiar in centrul Klungkung-ului, ne astepta palatul Kerta Gosa, un alt loc superb, cu nenumarate povesti pictate pe tavanul pavilioanelor, in stilul wayang, asemanator cu papusile javaneze din piele de bivol.

Oameni, maimute si diavoli, implicati in chestii sangeroase

Goa Lawah

Goa Lawah e un templu foarte apropiat de Padangbai, asa ca a fost ultima escala inainte de a ne intoarce. Nimic special, in afara de faptul ca e construit la gura unei pesteri, care se spune ca duce mai departe, prin munte, cale de 35 de km, pana la Pura Besakih, cel mai sfant templu al balinezilor. Iti trebuie, totusi, mult curaj sa incerci asta, in principiu din cauza locuitorilor pesterii–am uitat sa traduc, goa inseamna pestera, iar lawah liliac.

Batman, batman…

Statusem deja prea mult in Kuta, asa ca am fost bucurosi ca plecam. Pur si simplu nu prea arata a vacanta sa vezi in jurul tau doar turisti, magazine pentru turisti, agentii de turism, baruri, restaurante si mall-uri ca acasa. Asa ca am plecat.

Bali nu e mare, insa traficul e groaznic, asa ca ne-a luat o ora si jumatate sa ajungem cu un minibus la Padangbai, gata sa ne urcam intr-un feribot spre Lombok, urmatoarea insula dupa Java si Bali. Ne-am razgandit repede, dupa ce am baut cel mai bun suc de mango din lume la un mic restaurant de pe marginea plajei, timp in care am fost uimiti de cat de mare e contrastul intre Kuta si Padangbai. Ca intre Mamaia si 2 Mai. Sau poate chiar mai mult.

Padangbai

Ne impiedicam de temple pazite de demoni ghidusi la fiecare intersectie

Si ne simtim urmariti de ‘ochii’ barcilor, care se spune ca au rolul de a-i ghida pe pescari cand ies la pescuit noaptea

Azi am avut parte de o zi tipica pentru 99% dintre turistii din Kuta: trezit, piscina, mic dejun, siesta, piscina, shopping, pranz, siesta, shopping, piscina, cina, piscina, somn.

(Intre paranteze, pot doar sa remarc ca merita sa faci shopping in Bali pentru anumite opere de arta):

Un rumpah makan padang nu e cel mai select loc in care poti sa iei masa in a doua zi de Craciun, sau locul in care sa iti inviti iubita la un pranz deosebit. Adriana a acceptat totusi invitatia de a experimenta mancarea din Sumatra la un restaurant pe Jalan Legian, unde mananca de obicei localnicii.

La un restaurant ‘padang’

In Sumatra (ca si in alte zone din Indonezia), mai multe feluri de mancare sunt gatite de dimineata, apoi zac in bucatarie, unde pot fi consumate reci pe parcursul intregii zile. La un restaurant padang bucatele zac in vitrina, unde pot fi admirate si de unde ajung direct in farfurie.

M-am facut ca nu vad mustele pe care le-am deranjat de la pranz, si am comandat ce mi se parea, totusi, mai sigur si mai normal. Cu exceptia unui ghemotoc de viermi prajiti, care s-a dovedit (incredibil) a fi cel mai delicios exponat din farfurie.

Un fel de viermi la felul principal

In rest, n-am fost atat de incantati incat chiar sa ne dorim sa vizitam Sumatra in aceasta calatorie.

La templu

Dupa ce ne-am facut siesta (cu semne de intrebare privind colaborarea pasnica dintre un pranz padang si stomacele noastre), ne-am hotarat sa trecem la un program artistic. Nu de alta, dar Kuta Beach e prea cosmopolita pentru ca sa ma pot simti in vacanta.

Asa ca ne-am indreptat spre sud, la Pura (templul) Ulu Watu, agatat periculos de o stanca deasupra marii. Desi sta acolo de cateva sute de ani, ma intreb ce-o fi fost in capul arhitectului–ok, privelistea e frumoasa, dar sunt prea multe cutremure in zona pentru ca sa iti faci casa/biserica/templu aici. De altfel, nu e singur, ci parte dintr-un grup de noua temple foarte importante pentru balinezi (90% hindusi), construite pe malul marii intr-un anume fel, incat de la un templu poti vedea inca alte doua temple.

Pura Ulu Watu

Am urcat cararea de la intrare, printr-un parc plin de maimute tupeiste, gata sa sara sa fure ochelari, camere foto sau video, palarii si alte de-astea. Ba mai mult, un maimutoi cu ceafa lata si fundul rosu incerca sa-i fure prietena unui turist japonez, speriat, care ameninta degeaba cu un bat spre agresor.

N-am apucat sa vedem finalul scenei, avand in vedere ca ne grabeam sa prindem locuri la spectacolul de kecak care trebuia sa inceapa. Kecak e cel mai renumit dans din Bali, o redare a unei scene din Ramayana, in care o armata de maimute conduse de regele lor, maimuta alba Hanuman, incearca sa o salveze pe Lakshmi din mainile unui rege viclean.

O reprezentatie de dans kecak, la templul Ulu Watu

Kecak, o scena din filmul Baraka

Desi reprezentatia a fost interesanta, se cunostea ca e regizata pentru turisti–dansatoare in varsta si grase, costume cam jerpelite, o trupa de doar 30 de maimute, in loc de 70, cat e standard. Si, bineinteles, cel mai frustrant, cam 200 de turisti stransi intr-un mic amfiteatru gandit pentru 100.

Din nou, Jimbaran

Jimbaran e un orasel intre Kuta si Ulu Watu, renumit pentru fructele de mare si pestii serviti in restaurante–atat de faimos incat restaurantul din Yogya la care incercasem tot felul de bunatati ii purta numele.

Asa ca am oprit pentru o cina pe malul oceanului, la care ne-am reintalnit cu vechii prieteni din Yogya, care aproape ca ne asteptau in tigaie si la gratar.

Reintalnirea cu vechi prieteni

Am inceput sa ma obisnuiesc cu Craciunul facut la 30 de grade, precum si cu bronzul care ii face pe multi sa ma considere o etnie minoritara in momentul in care revin acasa.

Anul asta, ne-am trezit de Craciun in Kuta, cea mai cunoscuta plaja din Bali (pentru neinitiati si chiulangiii de la geografie, Bali nu e un orasel, ci e o intreaga insula, mare cam cat doua judete de la noi). Am ajuns in Kuta aseara, dupa ce autobuzul ne-a aruncat (la propriu) rucsacele in praful din autogara din Denpasar.

Dupa ce ne trezim, orice initiativa de a face altceva decat sa lenevim in piscina hotelului, inseamna sinucidere curata prin insolatie. Stiu, multi vor stramba din nas–„Sigur, Bali… fitze”. Or fi si fitze, pentru ca (exceptie facand populatia si densitatea palmierilor), Kuta Beach aduce foarte mult cu Mamaia si promenada nebuna de acolo. Insa ador fitzele de tipul unui hotel cu piscina, aer conditionat si gradina, la doar 15 euro pe zi. Cam scump, avand in vedere ca de Craciun e sezon si multe preturi se dubleaza datorita invaziei de australieni, care au doar o saptamana vacanta.

Iesim odata cu venirea serii, pentru a admira apusul si pentru a cunoaste cat de cat locurile. E acel Bali pentru care nu ma dau in vant, insa avem nevoie de un pic de relaxare dupa drumul de doua zile, timp numai bun pentru a pune la cale ce facem in continuare.

Kuta Beach

Ar trebui sa existe o lege a lui Murphy care sa avertizeze turistii ca de fiecare data cand vei face eforturi deosebite sa vezi ceva deosebit, conditiile meteorologice vor face acel lucru imposibil, insa se vor gasi foarte multi localnici care vor insista la nesfarsit sa iti vanda o poza superba cu acel loc.

Asta ni s-a intamplat noua, treziti la 3.30 dimineata pentru a pleca sa vedem rasaritul deasupra vulcanului Bromo, de pe un varf din apropiere. Bineinteles ca cei de la hotelul la care stateam ne convinsesera sa inchiriem un jeep pentru drumul de mai bine de o ora facut la acea ora inumana din dimineata. Am stat o ora asteptand ca ceata (sau norii) sa se risipeasca. Fotografia de mai jos a surprins o clipa din cele cinci secunde in care am vazut si altceva decat doar alb.

Bromo e „Borobudur-ul naturii”. Aceasta descriere ar fi trebuit sa ne fi tras un semnal de alarma. Insa masochismul turistic din noi a fost mai tare. Din fericire n-am suferit foarte mult, pentru ca odata ajunsi inapoi la poalele lui, am coborat sub nori si ne-am pornit sa ne cataram pe vulcan. Nu pe fratiorul mai mare, Gunung Batok ci pe Gunung Bromo, un vulcan mic dar nervos si destul de activ.

Vulcanii Batok si Bromo

N-am reusit sa stam mai mult de doua minute pe buza craterului lui Bromo–vaporii de sulf ne-au atacat plamanii si am preferat sa continui sa scriu povesti pe blog multe alte zile si calatorii, decat sa mor asfixiat acolo.

Pe marginea craterului

Intorsi la hotel, ne-am bucurat macar de privelistea oferita la 8 dimineata, la micul dejun–craterul plat de 10 km al fostului vulcan Tenggeru, in care se scaldau vulcanii Batok si Bromo. Norii nu ne-au permis sa vedem partea mai interesanta, adica vulcanul Semeru (cel mai inalt din zona), care exploda la fiecare zece minute.

La ora 9.30 a reinceput calvarul cu autobuzele. Singura parte nostima a fost ca in autobuz se desfasura o intreaga activitate de ‘entertainement’, de la indivizi care urcau sa faca reclama la tot felul de produse (gen pliculete Knorr) pana la cantareti ambulanti. Autobuzul oprea sa ii culeaga, ii lasa sa isi faca numarul, sa stranga banii de la calatori, dupa care ii lasa sa coboare. Show-ul a durat pana aproape cand am ajuns in Denpasar (Bali) la 11 noaptea, fara ca vedetele sa fie incomodate de intuneric sau de faptul ca autobuzul devenise extrem de aglomerat (se pusesera scaune de plastic pe coridorul dintre randuri, pentru a acomoda mai multi pasageri).

Un trubadur autostopist

Azi am plecat la 9.30 din Yogya spre Bali. Calatoria va dura doua zile. Nu sunt atat de multi kilometri, cat un trafic ingrozitor pe tot parcursul drumului Yogya-Surabaya-Probolinggo-Gilimanuk-Denpasar.

Spre seara, tarziu, am ajuns la jumatatea drumului, in Cemoro Lawang.

Dimineata am incercat sa ne cumparam biletele de avion pentru Papua. Toate zborurile sunt pline pana la finalul lunii, iar cele de la inceputul lui ianuarie sunt exagerat de scumpe pentru un zbor intern. Cu parere de rau, renunt la intentia de a bate campii–pardon, muntii–din Papua de vest, in cautare de triburi canibale. Va fi, sper, subiectul unei viitoare calatorii a lui Habarnam.

Ne multumim sa batem stradutele din Yogya, sa colindam piete precum Pasar Beringharjo si sa ne adapostim pe unde putem de excesele de ploaie de dupa amiaza.

La piata

Atat azi.