Cantecelul de dimineata a sunat din nou trezirea la ora 6. N-am protestat initial, pentru ca de cand urcasem pe munte, culcarea era inaintea gainilor–la ora 5 era bezna totala, de care ma plictiseam cu siguranta pana la 7 cand ma bagam in pat. Orele astea ciudate la care soarele rasare si apune sunt dictate de IST, India Standard Time (sau India Splendid Time, cum i se mai zice). Care e aceeasi pe trei fuse orare. Asa ca daca in vest (Rajahstan) soarele rasare la 7 si apune la 6, in est (insulele Andaman) rasare la 4 si apune pe la 3 in timpul iernii.
„Goooood mooooorning, sir. Black tea!”. Ma cam plictisisem de postura de maharajah, asa ca am hotarat ca voi instaura democratia. Asa ca Puran a fost foarte suprins cand i-am zis sa nu ma mai sir-uiasca, si sa imi zica Marius. M-am amuzat teribil de balbaielile lui „What do you want for breakfast, sir… Marius”, insa avea sa se obisnuiasca destul de repede. Ba mai mult, spre suprinderea mea, uneori avea sa imi zica „dhaju”, ceea ce in Nepali inseamna frate mai mare–iar mie nu mi-a fost greu sau ii zic „Puran bhai”, adica frate mai mic.
Navin voia sa ne intoarcem mai repede, insa vremea era extraordinara–nici un pic de nor, si un soare care te ardea de mai mare placerea (am avut ocazia sa fac si ceva plaja la bustul gol la 4200m). Nu e ceva obisuit sa ai o vreme ca asta in decembrie, asa ca am protestat si i-am zis lui Navin ca vreau sa mai stam. N-a fost nevoie de multa munca de convingere, pentru ca ghidul meu abia astepta sa leneveasca la soare si sa-si ruleze tigarile cu amestec de tutun si cannabis.
Si pentru ca nu mai aveam nici un fel de rau de inaltime, plus ca nu imi doream ca excursia sa se sfarseasca la doar 4200m, i-am luat pe Puran si Luxuman pe post de ghizi si am pornit spre Black Kabur, la doar cativa kilometri de cabana Dzongri. Poteca strabatea mai intai un platou presarat cu colibe parasite de yakmen, dupa care incepea sa urce printre stancile imense desprinse din Black Kabur si rostogolite in vale. O adevarata gradina de bolovani.
Traseul nu era usor, mai ales in momentul in care am inceput sa ne cataram printre stanci, ca niste maimute. Ocazie cu care cunostintele mele de nepaleza s-au imbogatit cu noi expresii: „Yehaa bisaunu parchha” (Sa ne oprim aici) si „Yehaa auba jhaunu parchha” (Sa plecam acum de aici), pe care am avut ocazia sa le exersez la fiecare zece minute. Cealalta propozitie folosita destul de des initial „Maalai tchya dinuhos na” (As vrea ceai, te rog), n-a mai fost cazul sa o folosesc pentru ca sticla de 1 litru de ceai s-a terminat urgent. Asa ca pana la intoarcere am mancat zapada de sete, pe care o gaseam in spatele bolovanilor mai mari, in crapaturi ferite de soare.
Am oprit cateva minute la trecatoarea Dzongri La, de unde am admirat ghetarul Rathong si cararea care cobora inghetata in stanga piscului Black Kabur. N-am zabovit mult si am continuat cataratul ca maimutele pe bolovani, agatandu-ne de colturile ascutite si de petecele de iarba uscata. Luxuman a ramas in urma, iar eu si Puran ne-am continuat traseul indraznet catre varf. Puran e cel mai istet dintre cei trei purcelusi, o rupea cel mai bine cu engleza si s-a straduit suficient de mult sa ma invete ceva nepaleza. Sper din tot sufletul sa nu ramana doar un hamal, si sa ajunga cel putin ghid (daca nu soldat in trupele de elita Gurkha, cum isi doreste orice pustan nepalez).
Am continuat cataratul, dupa o incercare nereusita de a escalada un perete cam vertical pentru aptitudinile mele de alpinist. Asa ca am ocolit spre est, unde speram sa gasesc bolovani mai accesibili. Ceea ce s-a si intamplat, asa ca dupa inca o ora de catarat impreuna cu Puran am ajuns la „linia a doua”, adica platforma cea mai apropiata de varf, la mai putin de 100m de acesta. M-am oprit acolo. As fi putut sa urc pana in varf, insa Black Kabur e un munte sfant pentru localnici–e considerat paznicul lui Khangchendzonga–asa ca m-am multumit sa contemplu cat mai de aproape lanturile din spatele lui, surorile Kabru si Khangchendzonga, de la 4700 si ceva de metri altitudine. Iar mandria mea si ambitia n-au avut de suferit decat putin.
Iar seara m-am bagat in sacul de dormit si am tras fermoarul pana au ramas afara doar narile, si am adormit plin de multumire, dupa o zi cu inca 12km umblati pe coclauri himalayene.