Autor: marius.ursache

Ce poti face pe o insula tropicala de doi pe unu, in afara sa stai tolanit pe pernele unui bale (foisor) pe marginea plajei, cu un cocktail si sa simti cu toti porii briza ocazionala care alunga caldura umeda?

Nimic. Poate doar sa incerci ciupercile halucinogene pe care mai mult de zece baruri le promoveaza in meniu. In Indonezia consumul de droguri e pedepsit aspru, si nu putini straini zac in inchisori pentru asta (dealerii risca mai rau, pedeapsa capitala)–insa pe Gili Trawangan nu exista politie, asa ca ofertele prospera.

Am plecat dimineata din Senggigi catre Bangsal, in nord-vestul Lombok. Intr-o barcuta in care au urcat de doua ori mai multi oameni decat numarul pentru care a fost construita, am navigat timp de jumatate de ora spre Gili Trawangan, una dintre cele trei insule Gili.

Cele trei insule Gili: Trawangan, Air si Meno

Nu exista debarcader pe Gili Trawangan, asa ca a trebuit sa coboram prin apa

Chiar daca era innorat, nu ne-a luat mult sa fim inconjurati de atmosfera de insula tropicala, de doi pe unu (la propriu, kilometri). Pe insula nu exista masini sau scutere, ci doar sarete trase de cai si biciclete. Plaja cu nisip alb, de coral, are o culoare superba (imi imaginez cum e cu soare!), iar din bungalow-ul in care stam ajungem direct pe plaja!

‘Romantic couple’, cum suntem deseori strigati pe aici de pe marginea stradutei care inconjoara insula

Si o cina romantica pe masura

Pe o ploaie torentialo-tropicalo-enervanta, am plecat din Sanur spre Padangbai, de unde am luat feribotul spre Lombok, urmatoarea insula in lantul indonezian. Urma sa stam aici 4-5 zile, dupa care sa ne intoarcem in Bali pentru a lua avionul spre Jakarta, apoi spre Amsterdam si, in final, spre Bucuresti.

Pe feribot, luandu-ne ‘la revedere’ de la Bali

Dupa cinci ore pe o mare destul de agitata, am ajuns in Lembar, un port situat intr-un mic golf din vestul Lombok. Inca dinainte de a cobora de pe feribot am fost placut surprinsi de calmul peisajului de pe insula. Daca Bali e turistic, agitat, comercial, modern (ca un oras), Lombok e traditional, linistit, prietenos si rustic. Aveam aceeasi senzatie, probabil, pe care au avut-o piratii (sau exploratorii) care au acostat aici acum cateva secole. Din prima, ne-a parut rau ca n-am ajuns mai devreme aici.

Acostand in Lombok

Din Lembar am ajuns in Mataram (capitala Lombok), dupa care in Senggigi, un orasel pe coasta, la 15 km nord de Mataram. Pentru ca feribotul ajunsese prea tarziu, sansele noastre de a prinde ultima barca spre insulele Gili erau minime, asa ca am ramas in Senggigi pentru o noapte.

Apusul in Senggigi, la fereastra hotelului nostru

Am profitat de ragaz pentru a cumpara biletele de avion pentru intoarcere (direct din Mataram spre Jakarta, asa ca revederea Bali-ului ramane pe alta data, fara mari pareri de rau). Ne-am aprovizionat cu cash de la bancomate (pe insulele Gili nu exista asa ceva) si am petrecut seara in compania unei portii de pelecing kankung, mancarea traditionala a sasak, locuitorii traditionali ai insulei Lombok. Delicioasa, cat am putut sa deduc din spatele iutelii sosului chili, care aproape m-a invins (aproape, pentru ca am lasat farfuria curata, dupa transpiratia si lacrimile care m-au cuprins de la primele guri–de retinut ca cititi blogul unei persoane care cultiva in balcon ardei iuti in loc de muscate). In concluzie, o mancare recomandata doar celor curajosi, inconstienti sau in cautare de senzatii tari!

Un logo sugestiv pentru un restaurant cu mancare sasak

Am decis ca Sanur nu e, nici pe departe, locul in care sa ne dorim sa continuam aventurile lui Habarnam si ale Prichindutei. E doar o statiune pe malul marii, careia ii lipseste agitatia cosmopolita din Kuta, farmecul cultura din Ubud sau calmul rustic din Padangbai. E o statiune care ar putea, foarte bine, sa fie mutata pe coasta Mediteranei sau a oricarei alte mari, fara sa faca vreo diferenta. In plus, daca ploua, n-ai ce face in Sanur.

O alta zi ploioasa in Bali

Asa ca am negociat cu un taximetrist, Gusti, pentru o zi intreaga in Seminyak, statiunea de lux din nordul Kuta Beach. O zi in care am uitat de aventura (nu prea e loc de aventuri in Bali, de cati turisti sunt), de backpacking si de cultura, si ne-am delectat prin designer outlets si galerii prin Seminyak.

Obiecte de mobilier semnate Kenneth Cobonpue

Desi o statiune de lux, au existat numeroase detalii care sa ne aduca aminte ca suntem in Bali, precum ar fi modul in care se alimenteaza vehiculele cu combustibil.

Nu, nu e biocombustibil. Asa arata o mini-statie de benzina in Seminyak. Si nu din snobism

Printre galerii, ne-am potolit frustrarea ca n-am ajuns in Papua (si, pe de alta parte, ne-am ambitionat mai mult sa ajungem cu alta ocazie) in galeria unui colectionar francez, mutat aici cu cativa ani in urma.

Printre obiecte de arta tribala

Spre seara, ne-am reintalnit cu cuplul de timisoreni din Legian, Catalin si Cami, la Chandi, un restaurant fusion de pe Jalan Oberoi. Clar, cea mai buna mancare din Bali, un nasi goreng cu orez rosu si carne de vita, o reinterpretare in stil fusion new-yorkez a mancarii indoneziene. Chandi fusese recent deschis de Agung, un indonezian emigrat in New York, si sotia lui (o frantuzoaica plina de energie), insa sunt convins ca se va bucura in continuare de un succes binemeritat.

Nu e nasi goreng, ci mancarea Prichindutei, o alta delicatesa de la Chandi

Chandi a fost si gazda unui exceptional concert (tot fusion, bineinteles) cu Balawan, un chitarist balinez considerat a fi unul dintre cei mai buni din lume (conform cu Billboard Magazine). Si, desi nu colectionez CD-uri cu muzica ethno jazz/fusion, am fost impresionat de tehnica virtuozului chitarist, care canta simultan pe ambele grifuri ale chitarii sale (mi-a adus aminte, ca stil, de ultimele incercari ale lui Steve Vai).

Balawan

Am iesit sa exploram Sanur. E o statiune pentru varsta mijlocie, anosta (statiunea, nu varsta) si amortita. Drept dovada, hotelul Hyatt ocupa aproape jumatate din suprafata statiunii, pe cateva hectare cu bungalow-uri si piscine.

Singura dovada de existenta a unor activitati locale, altele decat turismul

Cam atat. Concluzia: Sanur e plictisitor.

Tot ce e bun are si o limita. Am hotarat sa plecam din Ubud, nu de alta, dar mai avem zece zile si am vrea sa mai vedem si alte fete ale Bali-ului. Pentru 20 de dolari, am inchiriat o masina cu care sa plecam spre Sanur, in sudul insulei, facand insa un ocol considerabil in vest, la templul Tanah Lot.

Pura Tanah Lot e cel mai fotografiat templu din Bali (daca nu impreuna cu Pura Ulun Danau Batur, templul de pe lac). Insa, spre deosebire de romantismul templului de pe lac, Tanah Lot e o priveliste dramatica. E urcat pe o stanca, care la flux e separata complet de tarm, iar valurile pot face dificila traversarea pana la templu.In ciuda ploii care s-a dezlantuit, privelistea n-a facut decat sa devina mai dramatica.

Credinciosi hindusi, infruntand valurile pentru a depune ofrande la templu

Spre seara, tot prin ploaie, am ajuns in Sanur.

Desi spectacolele cu dansuri au fost impresionante, pentru a vedea adevarata cultura din Bali trebuie sa asisti la un festival. In aceasta perioada a anului e destul de dificil, pentru ca majoritatea au loc in sezonul uscat, intre mai si septembrie. Asa ca am fost norocosi ca am aflat de o sarbatoare a unui templu (un fel de hram), care avea sa aiba loc pe 7 ianuarie. Si nu orice templu, ci cel mai vechi din Bali, templul Campuhan de langa Ubud.

Asteptasem cu nerabdare sa vina seara, asa ca la 6 punct eram la poarta templului, impreuna cu Catalin si Cami, doi romani din TImisoara, veniti in Ubud din Legian (langa Kuta Beach) special pentru festival, pe care tocmai ii intalnisem la Casa Luna.

Templul era ‘gatit’ de sarbatoare, cu ofrande, ornamente din frunze de palmier, flori si saronguri cu patrate albe si negre, considerate a apara purtatorul impotriva magiei negre.

Templul Campuhan si demonii sai gardieni, gatiti de sarbatoare

Ceremonia a inceput, propriu-zis, la 8 seara. Pana atunci, fiecare ‘cartier’ din Ubud a adus ofrande la templu, impreuna cu ‘mascota’ cartierului–fie un barong, o Rangda sau alti demoni care au fost depusi in altarul templului.

Pentru prima data in Bali, am simtit ca turismul si turistii sunt pe un loc secundar. Ne-am afundat, asadar in multime, fara sa existe riscul sa ne confundam, desi aveam precum toti balinezii un sarong si o esarfa in jurul braului.

Localnic la templu

A fost singura ocazie in care am putut sa trecem de demonii de la usa templului intern si de balinezii de la ‘security’. Curtea templului intern e, de obicei, interzisa pentru non-hindusi, asa ca am profitat de ocazie sa aruncam curiosi priviri, desi multimea stransa in jurul brahmanului (preotul hindus) ne-a impiedicat sa exploram prea mult.

Binecuvantarea brahmanului

E foarte interesant (si placut) faptul ca Bali-ul e o oaza de hinduism in mijlocul celei mai mari tari musulmane din lume. E o cultura mult, mult mai bogata (sunt in extaz la vederea demonilor sau mastilor barong), mult mai exotica si mai incitanta fata de cultura subtila musulmana (care interzice clar orice reprezentare a chipurilor). Unde mai pui ca nu mai suntem treziti la 4 dimineata de cantecul imamului la moschee.

Curiosi, ne-am invartit mult prin curtile templului, asistand la pregatirile pentru dansuri.

Tanar pregatindu-se pentru Baris, dasul razboinicilor

Gata pentru Legong, unul dintre cele mai spectaculoase dansuri balineze, intotdeauna executat de tinere adolescente

Ceremonia se dezlantuise, in fiecare curte intamplandu-se altceva, fie ca erau concerte ale orchestrelor gamelan sau dansuri Legong, Baris, Topeng sau altele de care nu auzisem.

In Bali, cultura e mai vie parca decat oriunde. Desi extrem de traditionala, intotdeauna exista inovatie. Walter Spies si alti expati europeni au adus o influenta benefica in perioada interbelica (si dupa), iar in prezent atelierele de pictura si galeriile in Ubud sunt mai dese decat chioscurile in Romania (ce n-as da sa se inverseze situatia). Unul dintre cele mai cunoscute dansuri, Oleg Tambuligan (dansul bondarului) a fost inventat de un dansator local acum 50 de ani. Iar recent, foarte recent (3-4 ani) au aparut si orchestre gamelan compuse exclusiv din femei. Si care canta extraordinar!

Am plecat, intr-un tarziu, dupa multe dansuri si cantece, insa ceremonia a continuat pana dupa miezul noptii, cu razboinici scuturandu-si lancile, adolescente contorsionandu-si trupurile pe melodiile orchestrelor gamelan si, cu siguranta, cu un barong invingand-o pe Rangda, simbolul raului, in final!

A trebuit sa ne inscriem cu aproape o saptamana in urma la lectiile de gatit ale lui Janet de Neefe, la Casa Luna in Ubud. Janet e una dintre persoanele cele mai influente in bucataria balineza–o australianca, casatorita cu un localnic din Ubud de peste 20 de ani, care a adus bucatele balineze in atentia turistilor si in meniurile restaurantelor locale. Cartea ei, Fragrant rice povesteste ,printre retete, cum s-a incadrat in societatea balineza, trecand prin toate ritualurile–inclusiv cel de pilire a dintilor (balinezii isi pilesc caninii pentru a fi la nivelul celorlalti dinti, pentru a arata ca sunt diferiti de animale).

La piata

Lectiile de gatit au inceput cu un tur de piata, la ora 8.30.

In piata din Ubud

In sir indian, ne-am strecurat printre cosurile cu tot felul de fructe, legume sau condimente, printre femei cu prosoape pe cap–pe care, in fiecare dimineata la 6, cara masa si marfa de vandut, diverse mancaruri delicioase gatite incepand cu ora 2 noaptea.

Am fost singurii curajosi din grup care au incercat dalumen, o bautura cu muuuulta clorofila, facuta dintr-un ‘sos’ de frunze, amestecat cu orez, zahar de palmier si lapte din nuca de cocos. Daca treci peste aspectul de matasea broastei amestecata cu viermi si ulei de motor, arata chiar delicios.

Taraba cu dalumen

Nu sunt chiar viermi, matasea broastei si ulei de motor…

Si e chiar delicios

Incursiunea prin piata a continuat cu fructe, legume si, cel mai interesant, taraba cutitarului local de unde am cumparat un set de cutite facute local, pe care nici un bucatar din Bali nu le-ar da pe cutitele gourmet din Europa. Si am cumparat marfa buna, doveda faptul ca imediat ce am scos cutitul din toc am reusit sa-mi tai un deget pe jumatate.

In bucatarie

Lectiile au inceput cu pregatirea ingredientelor, amestecarea lor si maruntirea pentru sosuri, dupa care s-a trecut la prajitul lor in wok. Nici n-am simtit cum au trecut trei ore, cu Janet povestindu-ne despre obiceiurile culinare ale balinezilor.

Adriana, pregatind pasta de curry intr-un mojar facut din piatra neagra de pe vulcanul Gunung Agung

Ascultand povestile lui Janet, in timp ce pregateam sosul sambal

Unul dintre cele mai interesante aspecte e ca, daca pentru noi orezul e garnitura, pentru balinezi e mancarea principala. Toate celelalte sosuri, salate, carnuri sunt garnituri pentru orez, in cantitati destul de modeste.

Kuah ikan, un fel de curry balinez cu peste

Lectia s-a terminat cu un pranz la care am mancat propriile creatii–kuah ikan (curry de peste), urab pakis (salata de ferigi si germeni de soia), kare tempe (curry din pasta de soia fermentata), mie goreng (taitei prajiti) si inca cateva feluri pe care nu le mai tin minte. Totul udat cu brem, vin din orez fermentat si ceai rece de hibiscus. Absolut delicios!

Pe masa

Nu, nu e vorba de masa din bucatarie, ci de o masa de masaj.

Am lenevit mult dupa pranzul copios de la Casa Luna, suficient cat sa ne simtim motivati sa incercam un masaj balinez, mai ales ca ne impiedicam in fiecare zi pe strada de spa-uri si sali de masaj. Drept urmare, am cedat tentatiei si ne-am trezit asezati pe doua mese la Eve’s Spa, masati de doua balineze tinere incredibil de puternice. Dupa o ora in care am fost ‘framantati’, a urmat o sesiune de mandi lulur, adica un ‘body scrub’ cu ierburi si nuca de cocos. In continuare, am fost spalati cu iaurt, dusati si aruncati intr-o cada cu saruri si petale de flori, unde ne-am murat in compania unui ceai fierbinte de ghimbir.

La un spa balinez

Trei ore au trecut repede, iar somnul de seara ne-a gasit curati, razuiti, frageziti, obositi, numai buni de dormit.
(Bineinteles, neobisnuit cu astfel de delicii, m-am trezit a doua zi intepenit. Au mai trecut doua zile pana cand sa imi revin de pe urma masajului).

Eram curios sa incerc kretek, tigarile indoneziene. Sunt facute din tutun si cuisoare amestecate in proportii egale, fara filtru–90% din tigarile fumate de indonezieni sunt kretek. Iar pentru a face fata cererii, Indonezia a devenit din principalul exportator de cuisoare, principalul importator de cuisoare.

Am haladuit tot restul zilei prin Ubud, cascand gura la de toate–insa cel mai mult ne-a placut de Aji, proprietarul (si artizanul) unui magazin cu zmee de tot felul, de la fluturi la lilieci si dragoni si (cele mai fascinante) corabii.

Aji si zmeele lui

In Bali, la fel de mult ca in restul Indoneziei, timpul e ceva flexibil–‘rubber time’ inseamna ca e ok sa intarzii in limite care la noi n-ar fi considerate decente. Asa ca am ramas surprinsi sa il vedem pe Made sosind la punctul nostru de intalnire la fix 8.30 dimineata.

Am plecat spre lacurile din muntii din nord, unde se gaseste Pura Ulun Danu Bratan, cel mai fotogenic templu din Bali, care a tinut sa pozeze solemn pentru noi chiar si in conditiile in care ceata invaluia lacul, se apropia ploaia si era invadat de familiile de indonezieni si balinezi iesiti duminica la iarba verde.

Pura Ulun Danu Bratan

Ploaia care a urmat venirii noastre ne-a taiat cheful de explorat lacurile, asa ca am pornit spre un alt obiectiv, templul Gunung Kawi, descris de Lonely Planet ca fiind cel mai spectaculos din zona. Dupa cum se vede din poza de mai jos, plus marturiile noastre frustrate, nu e nimic spectaculos in a cobori si urca cateva sute bune de trepte pentru ca sa vezi doar niste altare sapate in stanca si cateva zeci de tarabe cu suveniruri de-a lungul obositorului drum.

Gunung Kawi

Asa ca am sters de pe lista toate obiectivele din zona (Goa Gajah, Pejeng, Yuh Pulu, Pura Kebo Edan si inca vreo doua cu nume la fel de sugestive) si l-am redirectionat pe Made catre cateva sate mai cunoscute pentru mestesugari de tot felul.

Primul sat, Singapadu, e faimos pentru sculptorii de masti pentru dansurile traditionale balineze. Cu toate astea, ne-a fost greu sa gasim un sculptor, pe stradute departate de strada principala. Insa cautarea a meritat, si ne-am holbat mult peste umarul sculptorului, respectiv pe rafturile din atelierul sau.

Masti traditionale in Singapadu

Tegallalang e renumit pentru sculpturile in lemn, iar de-a lungul strazii spre Ubud sunt presarate sute, daca nu mii de magazine. Aici se fac o mare parte din sculpturile ‘primitive’, presupus importate de la triburi din Papua, Sumatra, Borneo sau Insulele Moluce, precum si multe alte antichitati. Nici macar nu se sfiesc sa ascunda, dupa cum arata multe pancarte.

Am dat insa si peste ateliere ale unor sculptori pasionati (spre obsedati) de anumite teme, ateliere care ne-au mai destins dupa orele petrecute printre magazine alternand intre kitsch si traditional.

Designer de signalectica

Obsesia pasarii mitologice, Garuda