Categorie: Indonezia

Desi spectacolele cu dansuri au fost impresionante, pentru a vedea adevarata cultura din Bali trebuie sa asisti la un festival. In aceasta perioada a anului e destul de dificil, pentru ca majoritatea au loc in sezonul uscat, intre mai si septembrie. Asa ca am fost norocosi ca am aflat de o sarbatoare a unui templu (un fel de hram), care avea sa aiba loc pe 7 ianuarie. Si nu orice templu, ci cel mai vechi din Bali, templul Campuhan de langa Ubud.

Asteptasem cu nerabdare sa vina seara, asa ca la 6 punct eram la poarta templului, impreuna cu Catalin si Cami, doi romani din TImisoara, veniti in Ubud din Legian (langa Kuta Beach) special pentru festival, pe care tocmai ii intalnisem la Casa Luna.

Templul era ‘gatit’ de sarbatoare, cu ofrande, ornamente din frunze de palmier, flori si saronguri cu patrate albe si negre, considerate a apara purtatorul impotriva magiei negre.

Templul Campuhan si demonii sai gardieni, gatiti de sarbatoare

Ceremonia a inceput, propriu-zis, la 8 seara. Pana atunci, fiecare ‘cartier’ din Ubud a adus ofrande la templu, impreuna cu ‘mascota’ cartierului–fie un barong, o Rangda sau alti demoni care au fost depusi in altarul templului.

Pentru prima data in Bali, am simtit ca turismul si turistii sunt pe un loc secundar. Ne-am afundat, asadar in multime, fara sa existe riscul sa ne confundam, desi aveam precum toti balinezii un sarong si o esarfa in jurul braului.

Localnic la templu

A fost singura ocazie in care am putut sa trecem de demonii de la usa templului intern si de balinezii de la ‘security’. Curtea templului intern e, de obicei, interzisa pentru non-hindusi, asa ca am profitat de ocazie sa aruncam curiosi priviri, desi multimea stransa in jurul brahmanului (preotul hindus) ne-a impiedicat sa exploram prea mult.

Binecuvantarea brahmanului

E foarte interesant (si placut) faptul ca Bali-ul e o oaza de hinduism in mijlocul celei mai mari tari musulmane din lume. E o cultura mult, mult mai bogata (sunt in extaz la vederea demonilor sau mastilor barong), mult mai exotica si mai incitanta fata de cultura subtila musulmana (care interzice clar orice reprezentare a chipurilor). Unde mai pui ca nu mai suntem treziti la 4 dimineata de cantecul imamului la moschee.

Curiosi, ne-am invartit mult prin curtile templului, asistand la pregatirile pentru dansuri.

Tanar pregatindu-se pentru Baris, dasul razboinicilor

Gata pentru Legong, unul dintre cele mai spectaculoase dansuri balineze, intotdeauna executat de tinere adolescente

Ceremonia se dezlantuise, in fiecare curte intamplandu-se altceva, fie ca erau concerte ale orchestrelor gamelan sau dansuri Legong, Baris, Topeng sau altele de care nu auzisem.

In Bali, cultura e mai vie parca decat oriunde. Desi extrem de traditionala, intotdeauna exista inovatie. Walter Spies si alti expati europeni au adus o influenta benefica in perioada interbelica (si dupa), iar in prezent atelierele de pictura si galeriile in Ubud sunt mai dese decat chioscurile in Romania (ce n-as da sa se inverseze situatia). Unul dintre cele mai cunoscute dansuri, Oleg Tambuligan (dansul bondarului) a fost inventat de un dansator local acum 50 de ani. Iar recent, foarte recent (3-4 ani) au aparut si orchestre gamelan compuse exclusiv din femei. Si care canta extraordinar!

Am plecat, intr-un tarziu, dupa multe dansuri si cantece, insa ceremonia a continuat pana dupa miezul noptii, cu razboinici scuturandu-si lancile, adolescente contorsionandu-si trupurile pe melodiile orchestrelor gamelan si, cu siguranta, cu un barong invingand-o pe Rangda, simbolul raului, in final!

A trebuit sa ne inscriem cu aproape o saptamana in urma la lectiile de gatit ale lui Janet de Neefe, la Casa Luna in Ubud. Janet e una dintre persoanele cele mai influente in bucataria balineza–o australianca, casatorita cu un localnic din Ubud de peste 20 de ani, care a adus bucatele balineze in atentia turistilor si in meniurile restaurantelor locale. Cartea ei, Fragrant rice povesteste ,printre retete, cum s-a incadrat in societatea balineza, trecand prin toate ritualurile–inclusiv cel de pilire a dintilor (balinezii isi pilesc caninii pentru a fi la nivelul celorlalti dinti, pentru a arata ca sunt diferiti de animale).

La piata

Lectiile de gatit au inceput cu un tur de piata, la ora 8.30.

In piata din Ubud

In sir indian, ne-am strecurat printre cosurile cu tot felul de fructe, legume sau condimente, printre femei cu prosoape pe cap–pe care, in fiecare dimineata la 6, cara masa si marfa de vandut, diverse mancaruri delicioase gatite incepand cu ora 2 noaptea.

Am fost singurii curajosi din grup care au incercat dalumen, o bautura cu muuuulta clorofila, facuta dintr-un ‘sos’ de frunze, amestecat cu orez, zahar de palmier si lapte din nuca de cocos. Daca treci peste aspectul de matasea broastei amestecata cu viermi si ulei de motor, arata chiar delicios.

Taraba cu dalumen

Nu sunt chiar viermi, matasea broastei si ulei de motor…

Si e chiar delicios

Incursiunea prin piata a continuat cu fructe, legume si, cel mai interesant, taraba cutitarului local de unde am cumparat un set de cutite facute local, pe care nici un bucatar din Bali nu le-ar da pe cutitele gourmet din Europa. Si am cumparat marfa buna, doveda faptul ca imediat ce am scos cutitul din toc am reusit sa-mi tai un deget pe jumatate.

In bucatarie

Lectiile au inceput cu pregatirea ingredientelor, amestecarea lor si maruntirea pentru sosuri, dupa care s-a trecut la prajitul lor in wok. Nici n-am simtit cum au trecut trei ore, cu Janet povestindu-ne despre obiceiurile culinare ale balinezilor.

Adriana, pregatind pasta de curry intr-un mojar facut din piatra neagra de pe vulcanul Gunung Agung

Ascultand povestile lui Janet, in timp ce pregateam sosul sambal

Unul dintre cele mai interesante aspecte e ca, daca pentru noi orezul e garnitura, pentru balinezi e mancarea principala. Toate celelalte sosuri, salate, carnuri sunt garnituri pentru orez, in cantitati destul de modeste.

Kuah ikan, un fel de curry balinez cu peste

Lectia s-a terminat cu un pranz la care am mancat propriile creatii–kuah ikan (curry de peste), urab pakis (salata de ferigi si germeni de soia), kare tempe (curry din pasta de soia fermentata), mie goreng (taitei prajiti) si inca cateva feluri pe care nu le mai tin minte. Totul udat cu brem, vin din orez fermentat si ceai rece de hibiscus. Absolut delicios!

Pe masa

Nu, nu e vorba de masa din bucatarie, ci de o masa de masaj.

Am lenevit mult dupa pranzul copios de la Casa Luna, suficient cat sa ne simtim motivati sa incercam un masaj balinez, mai ales ca ne impiedicam in fiecare zi pe strada de spa-uri si sali de masaj. Drept urmare, am cedat tentatiei si ne-am trezit asezati pe doua mese la Eve’s Spa, masati de doua balineze tinere incredibil de puternice. Dupa o ora in care am fost ‘framantati’, a urmat o sesiune de mandi lulur, adica un ‘body scrub’ cu ierburi si nuca de cocos. In continuare, am fost spalati cu iaurt, dusati si aruncati intr-o cada cu saruri si petale de flori, unde ne-am murat in compania unui ceai fierbinte de ghimbir.

La un spa balinez

Trei ore au trecut repede, iar somnul de seara ne-a gasit curati, razuiti, frageziti, obositi, numai buni de dormit.
(Bineinteles, neobisnuit cu astfel de delicii, m-am trezit a doua zi intepenit. Au mai trecut doua zile pana cand sa imi revin de pe urma masajului).

Eram curios sa incerc kretek, tigarile indoneziene. Sunt facute din tutun si cuisoare amestecate in proportii egale, fara filtru–90% din tigarile fumate de indonezieni sunt kretek. Iar pentru a face fata cererii, Indonezia a devenit din principalul exportator de cuisoare, principalul importator de cuisoare.

Am haladuit tot restul zilei prin Ubud, cascand gura la de toate–insa cel mai mult ne-a placut de Aji, proprietarul (si artizanul) unui magazin cu zmee de tot felul, de la fluturi la lilieci si dragoni si (cele mai fascinante) corabii.

Aji si zmeele lui

In Bali, la fel de mult ca in restul Indoneziei, timpul e ceva flexibil–‘rubber time’ inseamna ca e ok sa intarzii in limite care la noi n-ar fi considerate decente. Asa ca am ramas surprinsi sa il vedem pe Made sosind la punctul nostru de intalnire la fix 8.30 dimineata.

Am plecat spre lacurile din muntii din nord, unde se gaseste Pura Ulun Danu Bratan, cel mai fotogenic templu din Bali, care a tinut sa pozeze solemn pentru noi chiar si in conditiile in care ceata invaluia lacul, se apropia ploaia si era invadat de familiile de indonezieni si balinezi iesiti duminica la iarba verde.

Pura Ulun Danu Bratan

Ploaia care a urmat venirii noastre ne-a taiat cheful de explorat lacurile, asa ca am pornit spre un alt obiectiv, templul Gunung Kawi, descris de Lonely Planet ca fiind cel mai spectaculos din zona. Dupa cum se vede din poza de mai jos, plus marturiile noastre frustrate, nu e nimic spectaculos in a cobori si urca cateva sute bune de trepte pentru ca sa vezi doar niste altare sapate in stanca si cateva zeci de tarabe cu suveniruri de-a lungul obositorului drum.

Gunung Kawi

Asa ca am sters de pe lista toate obiectivele din zona (Goa Gajah, Pejeng, Yuh Pulu, Pura Kebo Edan si inca vreo doua cu nume la fel de sugestive) si l-am redirectionat pe Made catre cateva sate mai cunoscute pentru mestesugari de tot felul.

Primul sat, Singapadu, e faimos pentru sculptorii de masti pentru dansurile traditionale balineze. Cu toate astea, ne-a fost greu sa gasim un sculptor, pe stradute departate de strada principala. Insa cautarea a meritat, si ne-am holbat mult peste umarul sculptorului, respectiv pe rafturile din atelierul sau.

Masti traditionale in Singapadu

Tegallalang e renumit pentru sculpturile in lemn, iar de-a lungul strazii spre Ubud sunt presarate sute, daca nu mii de magazine. Aici se fac o mare parte din sculpturile ‘primitive’, presupus importate de la triburi din Papua, Sumatra, Borneo sau Insulele Moluce, precum si multe alte antichitati. Nici macar nu se sfiesc sa ascunda, dupa cum arata multe pancarte.

Am dat insa si peste ateliere ale unor sculptori pasionati (spre obsedati) de anumite teme, ateliere care ne-au mai destins dupa orele petrecute printre magazine alternand intre kitsch si traditional.

Designer de signalectica

Obsesia pasarii mitologice, Garuda

Ne-am cam saturat de Ubud, dar nu prea ne venea sa ne mutam din superbul hotel (sau mai bine zis templu), din mijlocul unui lan de orez, in care stateam de cateva zile (din nou, la un pret derizoriu).

Ala Hibiscus

Asa ca am cautat din nou o modalitate de a o sterge prin imprejurimi. Pentru ca nu catadicsisem sa imi fac permis international de conducere, a trebuit sa ne multumim cu a inchiria o masina cu tot cu sofer. Am negociat ‘dur’, pana cand Made, un sofer tanar cu o tunsoare foarte funky a acceptat conditiile noastre pentru urmatoarele zile. Ne-am urcat in spate, iar dupa o ora eram inapoi in Tenangan, satul Bali Aga in care mai fusesem.

‘Vanam’ o festivitate la templu, insa n-am dat de nici o urma (probabil ca informatiile pe care le aveam erau eronate). Cascand gura peste tot, am dat insa peste un foarte talentat localnic, Wayan Tumben, exceland in grafica pe frunze uscate de palmier, lontar. Am petrecut mai bine de o ora uitandu-ne impresionati la scenele din Ramayana, executate cu o migalozitate incredibila pe frunzele uscate, cu un varf de lama de cutter. Vedeta a fost o varianta de Ramayana cu 90 de ‘frunze’ (pagini), la care Wayan lucrase mai bine de trei ani.

Wayan Tumben…

… si benzile lui desenate

Ne-am despartit cu greu de arta lui Wayan, pe care am fi vrut sa o luam cu noi daca artistul ar fi fost cat de cat inclinat spre negocieri, si am plecat mai departe, printre vaile cu palmieri ale Bali-ului de est, admirand vulcanul Gunung Agung pentru prima oara–datorita unei zile cu vreme superba.

Gunung Agung

Am oprit pe drum la un restaurant local unde am incercat babi guling, purcel de lapte cu tot felul de condimente si lawar, carnati iuti facuti cu sangele aceluiasi purcel.

Apetisant, nu?

Cautarea manifestarilor artistice ne-a dus mai departe in Mas, renumit pentru sculptura in lemn, si Batubulan, renumit pentru sculptura in piatra. Daca Mas are pe ici pe colo magazine si ateliere, Batubulan e un muzeu de sculptura in aer liber–nenumarate ateliere insirate unul dupa celalalt pe o portiune de 10 km pe soseaua dintre Denpasar (capitala Bali-ului) si Ubud.

Muzeul de pe marginea straizii

Doar lipsa conditiei fizice si teama de a nu ingreuna prea mult avionul la intoarcere ne-au impiedicat sa plecam din Batubulan fara sa taram dupa noi doi monstrisori din piatra.

Monkey Forest Road nu se cheama asa degeaba. Spre capatul ei sudic intri intr-o padure, inainte de a da in satul urmator, Nyuhkuning, populata cu nenumarate maimutele. Nenumarate, pentru ca se inmultesc in nestire, atat datorita faptului ca au mancare la discretie–mai toti turistii care trec prin padure se aprovizioneaza cu banane sau rambutan–cat si, probabil, datorita faptului ca atunci cand ploua, e recomandat sa numeri bani sau sa faci copii. Avand in vedere ca maimutelele n-au bani… ramane a doua varianta care explica densitatea populationala a padurii.

Trecerea noastra printre ele a fost extrem de distractiva, fiecare maimutica fiind foarte pasionata de activitatea proprie si foarte expresiva.

„Hmmm.. oare ce scrie pe biletelul asta?”

„Puahhhh! Iar am fire de par pe limba!”

Echilibrul in viata se mentine mancand, bineinteles, banane

Am scapat la milimetru sa fim calariti de maimute, pentru ca nu aveam nici un fruct prin buzunare sau genti, sau poate pentru ca aparitia unui varan (dragon) de Komodo a provocat panica in tribune, si toate maimuticile au urcat brusc in copaci.

Ne-am retras si noi intr-o zona mai sigura, desi mai spooky, un templu dedicat mortilor (Pura Dalem Agung), scos parca dintr-un film cu Indiana Jones. Motiv pentru care am fost, din nou, entuziasmat de statuile macabre cu demoni mancand copii sau pazind intrarile in templu.

Pura Dalem Agung si demonii care il pazesc

Timpul a trecut mult prea repede, si ne-am trezit iesiti spre Nyuhkuning, satul mai la sud de Ubud. Dupa o portie serioasa de mers pe jos, ocolind padurea maimutelor, am ajuns inapoi in Ubud, unde am mai servit o portie de arta, la muzeul de arta Agung Rai (ARMA). Dezamagitor, comparat cu Neka Art Museum, desi galeria cu reproduceri dupa Walter Spies (cel mai influent expat in arta balineza, prin anii 1930, catalogat drept ‘suprarealist mistic’) si mastile Rangda au mai indulcit vizita la muzeu.

Rangda

Am prins noul an in fata palatului regal, unde o multime amestecata de turisti, localnici si autoritati au ascultat un fel de colindatori locali, au aprins gratare ca la sarbatoarea berii, dupa care s-au aberat in limba indoneziana. N-am avut parte de nici un 4…3…2…1 oficial, asa ca a trebuit sa ne numaram noi si sa ne uram La Multi Ani, dupa un ceas de mana nu foarte precis.

Colindatori balinezi

Primele provocari din noul an au fost sa gasim un restaurant deschis (imposibil, toate restaurantele se inchid la ora 22:00, cu exceptia ultimei zile din an cand se inchid la 23:00), respectiv sa dam gata o sticla de sampanie in doi, pe stomacul gol, la singurul bar deschis pe Monkey Forest Road.

La muzeu

Am decis ca, daca e sa facem tot restul anului ce facem in prima lui zi, ar fi bine sa alegem ceva maret, inspirational. Asa ca ne-am trezit transpirati in fata muzeului de arta Neka, in satul vecin, Campuan, dupa ce ne interesasem care e muzeul la care merita sa mergi daca vrei sa vezi doar unul. Am uitat doar sa aproximam corect timpul necesar pentru a ajunge acolo, respectiv coeficientul de transfer termic in conditii de umiditate.

N-as putea sa spun ca n-a meritat, desi nu sunt deloc un fan al muzeelor. Am strambat din nas la 90% dintre exponate, insa m-am extaziat in fata celorlalte 10%.

Motive de extaz contemplativ

Inclusiv detaliile de pe usa sculptata cu migala a unei galerii

La tara

Intorcandu-ne spre Ubud, ne-am ratacit intentionat prin alt sat vecin, Penestanan. A fost suficient pentru ca sa dorim instant sa ne mutam aici pentru a citi si a ne relaxa tot restul vietii, intr-o vila cu acoperis de paie, intre lanuri de orez, multe orhidee si petece de jungla. Din fericire, mai avem de muncit pentru asta.

Un loc de vis, bineinteles foarte greu de redat intr-o simpla fotografie. Speram la unul similar intr-o zi…

…(de-ar da Domnul/Buddha)

La spectacol

Nu se putea sa profanam ziua si sa facem ceva disonant, asa ca am asistat la o noua reprezentatie, de data aceasta cu barong si dansul pumnalelor kris

Barong-ul e un simbol al luptei binelui contra raului. E o corcitura intre caine (isi linge ‘ouale’ in timpul spectacolului) si leu (se lupta ca un leu impotriva demonului Rangda)

Kris e pumnalul balinez, un obiect sacru pentru orice familie care se respecta. Dansatorii, posedati si in transa, incearca sa se impunga cu pumnalul, pentru a-si provoca rani–lama se indoaie, insa varful nu patrunde in piele.

Ubud e un sat. Ai putea sa ii zici zona metropolitana, avand in vedere ca e, intr-un fel, fuzionat cu alte satulete vecine. Preocuparea principala pentru ‘taranii’ de aici e cultura–de la dansuri si spectacole de genul celor la care am asistat cu o seara inainte, la sculpturi in lemn si piatra, la picturi in tot felul de stiluri si la orice altceva ce poate fi considerat cultura sau arta si poate fi vandut unor turisti.

Recunosc ca am fost usor dezamagit, avand in vedere ca e greu sa vezi cultura autentica, avand in vedere ca mergi kilometri intregi fara sa vezi altceva decat magazine, baruri, restaurante, hoteluri, spa-uri si (din nou) magazine.

Insa sunt si partile bune…

… precum ar fi nenumaratele lanuri de orez, tot timpul verzi, unde poti sa stai la un hotel si sa nu fii deranjat de trafic, ci de oracaitul broastelor si zdranganitul greierilor…

… sau sa citesti intins(a) pe perne la un restaurant sau o cafenea, in timp ce afara toarna cu galeata (2-4 ore pe zi)…

… sau sa savurezi budinca de orez negru sau clatite cu nuca de cocos si miere, specialitatile locale…

… sa te intrebi cum de exista atat de multe flori, incat in fiecare zi sa vezi peste tot ofrande si ornamente cu flori proaspete…

… sau sa iti cultivi obsesiile, uitandu-te dupa cat de multi dracusori poti, de la masti la frontoanele templelor, caselor sau restaurantelor.

Dimineata, dupa micul dejun, ne-am decis sa schimbam din nou tinta. Ubud in loc de Lombok.

Plaja din Padangbai, cu insula Lombok la orizont

Am plecat din Padangbai, iar dupa o ora coboram in caldura umeda de pe Monkey Forest Road in Ubud. Ne-a luat inca o ora sa gasim un hotel, nimic neobisnuit, doar ca nu e deloc placut sa ti se lipeasca tricoul de tine si tu de rucsac, si sa simti ca nu mai ai nimic uscat cu care sa-ti stergi picaturile sarate de transpiratie care ti se preling in ochi (acum stiu de ce avem sprancene).

Cazati, intr-un final, si dupa un dus care n-a fost decat o consolare temporara, ne-am bagat nasul in activitatile din Ubud, cunoscut drept capitala culturii balineze. Am inceput cu un spectacol la intamplare, care s-a nimerit sa fie unul al naibii de bun.

Pentru aproape doua ore, am asistat la un caleidoscop de stiluri de dans balinez, de la traditional la reinterpretari moderne. Startul a fost dat de orchestra de gamelan, dupa fiecare repriza muzicienii schimbandu-se intre ei la instrumente (un fel de ‘schimba-ti cuibul pasarica’, insa cu instrumente muzicale in loc de scaune), fara sa sesizam ca tobosarul ar fi avut mai putin talent la xilofon (gamelan) sau gong.

Gamelan

Asteptam sa vad faimosul dans legong si n-am fost dezamagit. E unul dintre cele mai elaborate dansuri balineze, interpretat de una (sau mai multe) fetite sub 12-13 ani. Complexitatea miscarilor, de la ochi la ultimul deget, te fac sa te intrebi cum e posibil ca un copil sa se unduiasca intr-un mod in care nu ti-ai fi putut imagina ca poate sa o faca corpul uman. Stiam ca e vorba de un efort si un timp deosebit pentru a ajunge la performanta, insa copiii sunt mandri sa reuseasca sa faca asa ceva–pentru ca e una dintre cele mai importante realizari in viata sa fii tinuta minte ca o dansatoare buna de legong.

Legong

Tot felul de alte dansuri n-au reusit sa depaseasca impresia sub care ne lasase legong-ul. Nici macar topeng, un dans cu o masca de lemn, in care personajul, un batran, incearca sa spuna o poveste prin dans, atitudine si gesturi–destul de dificil, avand in vedere ca masca nu are gauri pentru ochi si nici o parte mobila care sa poata aduce expresivitate.

Topeng

Finalul a fost cireasa de pe tort, cu doi tineri din orchestra de gamelan facand un duet la tot felul de instrumente de suflat, de la digeridoo la nai, flauturi si fluiere, culminand cu un duel (gen ‘Duelling Banjos’) la patru fluiere.

Duet/duel neobisnuit

Treziti la doi pasi de plaja, de ploaia de sezon care s-a oprit la fix, cu norii care ascundeau in departare insula Lombok, ne-am dat seama ca e prea liniste. Poate ca ma repet, insa sunt fascinat cat de autentic balinez poate fi Padangbai, spre deosebire de Kuta Beach. E liniste, cele zece restaurante si zece mici hoteluri sunt foarte cuminti, oamenii iti dau buna dimineata (ca la noi la tara). In plus, barcile cu ochi si tufele de palmieri ii dau acel aer de Bali exotic.

Si pentru ca e un alt Bali, mult mai autentic, ne-am hotarat sa il vedem mai bine. Ketut, un sofer pe care il negociasem cu o seara inainte, a aparut in fata hotelului imediat ce am baut ultima gura de ceai la micul dejun.

Un sat uitat de lume

Inca somnorosi, am pornit spre Tenganan, un sat locuit de Bali Aga–printre cei mai vechi si mai conservatori locuitori ai insulei–spre poalele vulcanului Gunung Anung. Satul are o legenda ciudata. Se spune ca un rege din sud si-a pierdut calul indragit, care a fost gasit mort de taranii din zona, care l-au anuntat pe rege. Acesta, desi intristat de moartea calului, i-a intrebat pe tarani ce recompensa doresc. Taranii i-au cerut regelui sa le dea lor in stapanire pamantul pe care a fost gasit calul–mai precis, zona din jurul hoitului in care se putea simti mirosul. Regele si-a trimis un ‘expert’ cu un nas foarte fin, care a colindat imprejurimile cu seful satului. Spre surpriza lui, mirosul de hoit parea sa fie raspandit peste tot, asa ca suprafata donata taranilor a fost considerabila. Ce n-a mai vazut expertul e ca, la intoarcerea in sat, dupa marcarea suprafetei, seful satului a scos de sub haina si a aruncat o halca din hoitul calului.

Din fericire, mirosul de hoit a trecut in sutele de ani de la povestea cu calul. In schimb satul parea neschimbat, in mijlocul padurilor de cocotieri si bananieri. Pare aproape incredibil ca asa ceva poate exista in foarte turisticul Bali. Asa ca ne-am indreptat, curiosi, pe ulita principala, ghidati de un localnic saritor, Kiming, care ne-a asigurat ca nu vrea bani pentru serviciile de ghid.

In Tenganan

Tenganan e plin de caini, majoritatea roscati. Nu sunt vagabonzi, ci fiecare apartine de o casa, dupa cum ne-a povestit Kiming, adaugand ca acestia au un rol foarte important in bunastarea satului, la fiecare festival fiind sacrificat un caine pentru a imbuna zeii. A tinut sa completeze rapid ca nu sunt mancati dupa sacrificiu. Sincer, nu cred ca mai conteaza pentru caini.

In bale banjar, o zona comunala, un grup mare de femei pregateau ofrande pentru o ceremonie care urma sa aiba loc peste cateva zile. In timp ce ne priveau curioase, un caine a profitat de ocazie, sterpelind cativa biscuiti ornamentali pregatiti pentru zeul cunoasterii.

Pregatind ofrande

Peste tot, in cosuri impletite din palmieri, se agitau cocosii pe care balinezii ii cresc pentru lupte. Din pacate desfasurate doar la inceputul festivalurilor importante (in iunie si iulie), luptele de cocosi sunt un spectacol sangeros (cocosilor li se leaga o lama de 10 cm de pinteni, pentru a face luptele scurte si decisive), dar si un pretext pentru pariuri substantiale. Asa ca balinezii au grija de cocosi ca de ochii din cap, ba chiar mai mult–ii maseaza, le fac baie etc.

Cocosii de lupte

Intre timp, am ajuns acasa la Kiming, care se lauda cu tesaturile facute de sotia lui. Kamben gringsing sunt tesaturi magice, care apara pe cel care le poarta de magia neagra. Ce e mai interesant e ca, desi nu exceleaza prin design si motive, tesatura se face doar aici in intreaga Indonezie, printr-un procedeu traditional extrem de complex si de durata–firele (in ambele directii ale tesaturii) sunt vopsite pe bucati, inainte de a fi tesute. Intregul proces dureaza pana la un an pentru o simpla esarfa, iar in concluzie sunt extrem de scumpe (pot ajunge la cateva sute de euro).

Kamben gringsing si firele vopsite

Mult mai ieftin e, de asteptat, batik-ul, pe care Kiming incerca sa ni-l vanda

Kiming si batik

Bineinteles, nu puteam pleca inainte sa vedem si lontar–caligrafie si ilustratii balineze traditionale pe frunze de palmier. Kiming, cu excesul de zel caracteristic, ne-a demonstrat cum se fac calendare sau povesti cu scene din Ramayana, zgariind frunzele de palmier uscate cu un varf ascutit, apoi umpland zgarieturile cu carbune din nuca muscat. Am fi cumparat o scena din Ramayana, insa n-am fost foarte incantati de talentul artistic al lui Kiming.

Lontar

Tirta Gangga

Am parasit satul la timp, pentru ca ploaia revenise. Ketut, soferul nostru, ne-a dus spre urmatoarea tinta, palatul de la Tirta Gangga. Nu sunt, in mod normal, un fan al muzeelor si palatelor, insa piscinele de la Tirta Gangga sunt fenomenale. Nu stiu daca din cauza faptului ca poti merge prin ele, pasind pe pietre la nivelul apei, din cauza carasilor (sau mai degraba crapilor) aurii imensi care te urmareau, sau din cauza sculpturilor fascinante de peste tot.

Palatul de apa de la Tirta Gangga

Oricum, sunt un fan declarat al sculpturilor balineze cu demoni, cu un nivel de detaliu pe care nu l-am mai vazut pana acum si cu o expresivitate intre ghidusenie si agresivitate care imi aduce aminte de ‘Gremlins’. Si ii gasesti in perechi, la orice intrare a templelor, sau la capatul oricarui pod, sau pur si simplu pe marginea strazii.

Demoni balinezi

Picturile de la Kerta Gosa

De la Tirta Gangga sunt doar zece kilometri pana la Klungkung, insa din cauza serpentinelor si a traficului, a durat aproape jumatate de ora sa ajungem acolo. Si chiar in centrul Klungkung-ului, ne astepta palatul Kerta Gosa, un alt loc superb, cu nenumarate povesti pictate pe tavanul pavilioanelor, in stilul wayang, asemanator cu papusile javaneze din piele de bivol.

Oameni, maimute si diavoli, implicati in chestii sangeroase

Goa Lawah

Goa Lawah e un templu foarte apropiat de Padangbai, asa ca a fost ultima escala inainte de a ne intoarce. Nimic special, in afara de faptul ca e construit la gura unei pesteri, care se spune ca duce mai departe, prin munte, cale de 35 de km, pana la Pura Besakih, cel mai sfant templu al balinezilor. Iti trebuie, totusi, mult curaj sa incerci asta, in principiu din cauza locuitorilor pesterii–am uitat sa traduc, goa inseamna pestera, iar lawah liliac.

Batman, batman…