Jaisalmer. Un fort vechi, din 1156, construit integral (ca și micul sătuc din jur) din piatră galbenă, motiv pentru care e cunoscut ca ”golden city”. E crescut ca o ciupercă în mijlocul deșertului, la numai 150km de granița cu Pakistan și e punctul de plecare favorit pentru safari-urile pe cămile.
Trenul a ajuns în Jaisalmer la 5 dimineața. Am coborat în gară chior de somn, și n-am apucat să ma dezmeticesc că au tăbărât pe mine o turmă de indivizi care trăgeau de mine să mă ducă la diverse hoteluri. M-am trezit brusc și am aplicat ceea ce mă sfătuise doctorul din Jaipur: ”Releash the anger”. Am urlat un pic la ei și s-au calmat, așa că am reușit să ies de pe peron, întrebându-mă unde voi găsi hotelul pentru care primisem o recomandare, ”Himalayan Guest House”. Norocul meu proverbial (proverbul zice că am petrecut probabil mult timp ÎN oliță, nu PE) s-a dovedit a funcționa și de data aceasta: cum am ieșit din gară, un individ înfofolit în șal s-a apropiat și mi-a arătat o carte de vizită cu Himalayan Guest House și m-a poftit într-o ricșă. Era cât pe ce să urc, când m-a pocnit curiozitatea… sau mai degrabă dorința de a verifica ce știam despre hotel. Voiam să mă asigur că e în interiorul fortului, așa că l-am întrebat pe individ—a zis că nu, că e în sat. Pliantul pe care îl aveam zicea altceva, așa că am început să îl bombardez cu întrebări: cum îi cheamă pe patron și pe fratele acestuia. A început cu S.F.-uri de genul că pliantul e vechi, mi-a dat niște nume aiuristice, așa că m-am lămurit: era unul dintre cei care te agățau cu numele unui hotel faimos și te duceau într-un bordei mizerabil. L-am alungat (aproape a trebuit să fac uz de tehnici de karate, noroc că rucsacul imens nu mă lăsa să fac tehnici à-la VanDamme).
La zece metri mai încolo, un alt individ cu o pancartă cu numele aceluiași hotel a început să se îndrepte spre mine. Am lăsat garda jos doar după ce mi-a răspuns la toate întrebările: patronul e Pathan, iar numele fratelui e Mathar. Mi-am urcat bagajele în jeep și în zece minute am ajuns în fort, în fața hotelului. Pathan și-a făcut și el apariția, ne-a tratat cu tradiționalul ”chai” și ne-a rugat să avem răbdare până se eliberează ceva camere mai de doamne-ajută. Între timp am comandat micul dejun pe acoperișul hotelului și am băut cu spor ceai după ceai, în compania lui Joshua, un american care aștepta și el o cameră.
Joshua era fotograf în San Francisco pentru Patagonia, o companie de echipament outdoor, și cutreiera India cu avionul și kilogramele de echipament foto în spate. În timp ce discutam despre toate tâmpeniile posibile, Pathan a urcat scările din piatră galbenă, ascuns după un imens album cu poze din safari, cu un zâmbet care prevestea deja tehnici studiate de salesman. Nu i-a luat mult să ne prezinte oferta: pentru doar 750 de rupii pe zi ($17), urma să călărim în deșert pentru patru zile, în condiții ”deluxe”: fiecare cu cămila lui (cămilă cu pedigree, nu cumpărată de la armată și cu găuri de gloanțe în cocoașă), mâncare din belșug—pui, orez, legume, chapati, fructe, fulgi, lapte etc., corturi, saltele izolante și cinci pături de căciulă, whisky și Coca-Cola, și apă îmbuteliată din belșug. Și toate astea în compania a două tinere englezoaice. Frumoase, în opinia lui Pathan, ceea ce pentru mine era un oximoron. Joshua a fost de acord, așa că în scurt timp am și plătit cele trei mii de rupii pentru patru zile, urmând ca a doua zi la prima oră să pornim spre marele deșert Thar.
Am lenevit în compania micului dejun până după răsăritul soarelui, ca niște șopârle pe piatra galbenă de pe acoperiș. Într-un final am plecat în căutarea unei cafele în piața din jurul fortului. N-am avut parte de un succes fenomenal: 99% din restaurante aveau doar Nesscafe, cu un gust oribil și departe-departe de ceea ce căutam. Într-un final, am găsit cafea italiană (adică espresso) la un hotel lângă fort, pe acoperișul căruia am ”șopârlit” încă ceva timp, savurând o cafea mediocră. Singurul deranj erau avioanele militare care șuierau pe deasupra deșertului, între bazele de la graniță.
Ne-am întors la hotelul nostru, unde se eliberaseră camerele. Am primit o cameră incredibil de curată și comfortabilă pentru cât costa—50 de rupii, adică doar un pic mai mult de $1, m-am delectat cu un duș și am plecat să bântui bazarul aglomerat din jurul fortului. Mi-am cumpărat ce mai aveam nevoie pentru safari: o geantă pentru minimul necesar și o pălărie din piele de cămilă, stil Indiana Jones.
Restul după amiezii plănuiam să îl consumăm la câțiva kilometri de oraș, unde se găseau cenotafele unor brahmani și de unde se putea vedea un apus superb, având fortul în fundal. Ne-am învârtit de câteva ori printre monumentele funerare și ne-am plictisit; având în vedere că apusul (ca orice chestie indiană) întârzia, ne-am întors în fort, unde măcar aveam ce face.
Am mai dat o tură prin bazar, Joshua făcând poze și eu ciondănindu-mă cu vânzătorii care se agățau de noi ca ploșnițele, și am admirat superbele haveli (case ale bogătașilor) sculptate din aceeași piatră galbenă.
Însă în cele din urmă, ni s-a făcut foame, așa că ne-am îndreptat spre restaurantul Monica (bine că nu se chema ”Maricica”—aș fi fost mai surprins). Am savurat un pui cu ghimbir în compania unor vechi prieteni, Ron și soția sa, de care mă ciocneam accidental în fiecare oraș: la concertul Triveni din Varanasi, în Jodhpur la Yogi’s și în fortul din Jaisalmer. Ni s-au alăturat și Joshua și un tânăr austriac, care s-a lăudat că știe două cuvinte în română. După cum mă așteptam, acestea erau ”Sugi p***”.