Glumesc, bineînțeles. Si nu îmi pare atât rău după luxul hotelului, cu piscină și bucătăria ireproșabilă, cât după oamenii pe care i-am cunoscut și discuțiile pe care le-am purtat, și care ar mai fi putut dura cel puțin o săptămână.
Deși duminică și ultima zi de conferință, am muncit și azi. Am fost împărțiți în trei grupe, țări mari, mijlocii și mici. România a ajuns în grupa mică, iar, paradoxal, Lituania, Estonia și Latvia (a căror populație la un loc e 7 milioane), au făcut parte din grupa mijlocie. Nu e vina mea, dați un telefon la Cotroceni și întrebați de ce.
Am mai avut timp de bălăceală timp de o oră, după care mi-am luat rămas bun de la colegii de conferință și am urcat în taxi spre gara din Littlehampton. Am ajuns pe la 19.20, și am avut parte de două surprize. Prima a fost că trenul spre Londra pleca duminică abia la ora 20.14. A doua, că după zece minute de așteptare a venit un nene cu vestă portocalie reflectorizantă și a anunțat toată lumea (adică 5 pasageri) că în tren e un pachet suspect de a fi o bombă și că trebuie să evacuăm gara. Am așteptat afară mai bine de jumătate de oră, până când s-au dumirit că era vorba de o sacoșă cu gunoaie uitată de cineva pe o banchetă. Poliția a stins sirenele și a plecat dezamăgită, iar Habarnam al vostru a urcat în tren și a frecat menta până a ajuns în Londra (bineînțeles, aducând la zi jurnalul de față).
În Victoria Station mă aștepta foarte bucuroasă o bună prietenă, Bogdana, care deja mă amenințase cu un program turistic intensiv pentru a doua zi. Am subscris la idee și am petrecut restul serii la discuții și vin fiert cu colegii Bogdanei, de la care l-am împrumutat pe Adam, un pat pliant în compania căruia aveam să îmi petrec noaptea.