Dimineata a inceput cu evacuarea noastra urgenta din magazia in care dormisem, pesemne pentru ca proprietarii plecau la lucru. Piciorul ma durea in continuare, insa aveam sa-mi dau seama abia mai tarziu, cand aveam sa incalec pe motocicleta cat de tare poate sa doara.
In una din baracile din dreapta dormisem…
Am plecat imediat dupa un mic dejun frugal (constand in oua-ochiuri cu orez) si dupa ce incepusera sa apara masini din fata, semn ca drumul se deblocase. Am urcat destul de greu pe motocicleta, pentru ca sa-mi dau seama ca nu puteam sa indoi piciorul drept, nici macar cat sa il pot sprijini pe scara. Singura incercare imi provocase dureri ata de ascutite si puternic, incat era sa cad cu tot cu motocicleta peste mine. Aratam caraghios, cu un picior in aer, insa macar ma puteam tine dupa Alejandro.
Alunecarea de teren care ne oprise cu o noapte inainte
Din nou prin rau, din nou apa in ghete. De data asta, insa, multa-multa, pentru ca mi se oprea motorul la fiecare metru. Mi-a luat doua minute sa traversez, in loc de 15 secunde.
Nu mai reuseam sa merg cu piciorul drept intins, asa ca am incercat din nou sa-l sprijin de scara, cu toate durerile imposibile care ma impiedicau. Am gasit o pozitie care sa nu ma faca decat sa ma stramb de durere si am continuat, bineinteles fara nici o speranta sa pot utiliza frana de pe roata spate. Dupa cinci minute, la o groapa pe care o traversam, piciorul mi-a sarit de pe scara, si durerea ascutita de care ma temeam m-a fulgerat din nou, facandu-ma sa ma opresc. Si tot asa, cu episoade de genul asta, am continuat cei 70 de km ai zilei. Partea cea mai frumoasa era cand motocicleta se dezechilibra spre dreapta, si trebuia sa fac ceva sa nu ma rastorn—atunci piciorul drept zbura singur din scara si se sprijinea de pamant, insa nu dura o clipa, si durerea parca imi amputa piciorul. Din fericire (daca pot spune asa), episoadele astea n-au fost atat de frecvente.
Am trecut rapid prin Santa Maria…
… nefiind singurii care se grabeau
Toata prima parte a zilei a plouat in stil tropical, adica mult si marunt, pana cand am ajuns la concluzia ca n-am mai fost niciodata atat de ud—singurul lucru uscat era camera foto. Bineinteles, ploaia a mai durat vreo doua ore dupa ce am ajuns la concluzia asta, dar deja nu imi mai pasa. Imi pasa mai mult de los oevos, care aveau sa ajunga in curand omleta la cate gropi indurau, mai ales ca nu puteam sa ma ridic in scari sa amortizez socurile.
Am ajuns intr-un final in Quillabamba, doar pentru ca sa fiu dezamagit de ce gasisem. In afara faptului ca nu am vazut picior de gringo, era la fel de insipid si incolor ca si orice orasel de provincie de la noi. Probabil ca „orasul verii eterne”, sloganul Quillabambei, era singura gaselnita care l-ar fi facut sa para mai interesant. Nu si pentru mine.
Quillabamba, in zare
N-a fost usor sa gasim un hotel, mai ales ca Alejandro era pentru prima ora in Quillabamba si pentru prima oara ghid in sezonul ploios. Totusi, dupa un sfert de ora de mers cu piciorul drept in aer, de parca as fi cautat hoteluri cum cauta aia apa cu crengute in forma de Y, soarele a stralucit si pe strada mea. Am gasit un hotel cu parcare, ieftin ca braga si foarte aproape de… Zece puncte! Ati ghicit! Plaza de Armas. Insa nu mai conta asta, ci faptul ca in jumatate de ora eram uscat ca Danut din reclama cu canapeaua, si flamand rau de tot.
Foamea mi-am stins-o cu niste gustoase anticuchos de corazon, adica frigarui din inima de vita, iar setea cu chicha, o bautura dulce, din porumb fermentat (se zice ca fermentarea se face dupa ce femeile care prepara chicha mesteca boabele de cereale si scuipa in vasul in care se va face bautura).
Ii spusesem lui Alejandro ca ma intereseaza samanii, care in sudul Peru-ului sunt mai degraba cunoscuti drept curanderos, adica vraci, vindecatori. Urma sa cautam a doua zi unul, in Mandor, insa la un pahar de emoliente (o batura calda, tonica, vascoasa, din tot felul de plante, care se vinde la tarabe la toate colturile Plaze-lor de Armas), vanzatoarea ne-a pomenit de un curandero pe nume Huyra, care ii vindecase barbatul de tot felul de trebi, printre care si betia.
Provocarea lui Alejandro de a-l gasi a fost usor acceptata, mai ales ca nu prea aveam ce face in Quillabamba. Dupa aproape o ora de bantuit prin oras, am gasit casa. Alejandro a batut cu pumnul pana cand a iesit o tanti mica-mica, care a intrebat ce vrem. I-am zis pretextul—o lovitura la picior, posibil fractura. Poarta ni s-a inchis in nas, iar dupa un minut de asteptare, a aparut un mosulet care ne-a facut semn sa il urmam. Nu ma asteptam, bineinteles, la un saman cu plete, dezbracat pana la brau, cu pene de condor in cap, insa nici la un mos care sa semene cu un instalator ursuz iesit la pensie, cu o sapca cu New York Mets. Curandero Huyra ne-a facut semn sa stam jos, s-a uitat la piciorul meu si a zis „Maine o sa poti sa indoi piciorul. Pot sa te vindec” dupa care a iesit, sa aduca „trusa” cu alifii.
Alejandro era pe jos de ras. Imi povestea cum curanderos iti maseaza piciorul, dupa care ti-l indoaie brusc, fara sa le pese ca urletele tale ii pot crea probleme cu vecinii. Indoiala de pe fata mea nu facea decat sa ii largeasca ranjetul. N-a durat mult si Huyra s-a intors cu o ladita cu bidonase, cutiute, un lighean si o „zeama” maronie si fierbinte. A inceput prin a-mi spala piciorul cu o solutie care continea alcool si care m-a „ars” pe ranile facute de pietre. Dupa care, timp de mai bine de un sfert de ora, mi-a incalzit piciorul cu fiertura maronie din ierburi si l-a masat. A urmat o serie de incercari de a-mi indoi piciorul, incercari care se opreau la prima grimasa de durere care aparea pe fata mea. Cu toate acestea, dupa 23 de flexii, a reusit sa-l indoaie la 90 de grade.
Curandero Huyra
Din nou, masaj viguros, pe uscat, apoi cu o alta licoare din plante, frumos mirositoare. In final, curandero a intins pe niste fasii de hartie o pasta verde, din cartofi deshidratati si alte minunatii (Alejandro pretinde ca a auzit si cuvantul crocodilo in lista de ingrediente) si mi-a invelit gamba si genunchiul, fixandu-le cu fasa elastica. Trebuia sa tin piciorul intins pana a doua zi dimineata, cand urma sa revin pe mainile curandero Huyra, extrem de vioi si glumet pentru cei 90 de ani pe care ii avea.
Iar dupa atata „frecus” la propriu si la figurat, m-am intors la hotel si am dormit ca un prunc, in ciuda camioanelor si motocicletelor care faceau parada prin fata ferestrei mele.