Natura a fost de partea mea din nou. Am reusit sa ma trezesc la 6, am mormait din nou de bucurie ca afara era ceata si ca nu trebuia sa ma misc spre Gange pentru a vedea rasaritul, si am adormit la loc.
Iar dupa ce m-am trezit, m-am indreptat din nou (de data aceasta cu o ricsa) spre Assi Ghat, pentru a-mi relua plimbarea pe incredibilul mal al fluviului. Foarte aproape de Assi Ghat, dadusem cu o zi inainte de un atelier care facea sculpturi in marmura si granit, de la statuete pentru temple la miniaturi suveniruri pentru turisti. Varanasi e renumit in special pentru sariurile din matase, dar si pentru dulciuri (dupa care nu ma omor, pentru ca sunt extrem de dulci), si pentru miniaturile din marmura, sculptate manual. Tarabele sunt pline, insa mai vazusem doar un atelier, in apropierea Vishwanath (Templul de Aur) unde nu puteam sa imi bag prea mult nasul.
Asa ca am profitat de ocazie si m-am oprit sa admir „showroomul” atelierului. Exponatele sunt fantastice. Statuile lui Shiva si ale consoartei Parvati vor poposi probabil intr-un templu si vor fi probabil admirate peste sute de ani de alti turisti. La fel cele ale lui Ganesh, zeul-elefant si cele ale lui Hanuman, zeul-maimuta. Tauri Nandi, simbolul lui Shiva, erau prezenti pe rafturile atelierului, in toate marimile, de la cei cat pumnul pana la cei cat unghia. Elefanti care au inauntrul lor inca un elefant si inca un elefant, erau sculptati dintr-un singur bloc de marmura, fara nici o lipitura. Iar statuetele lui Shiva, inalte de doar 2 cm m-au lasat mut de admiratie la cat de migalos sunt executate.
Am intrat in vorba cu unul dintre mesterii care migaleau la un model complicat de pe spatele unui elefant, cu o dalta care aducea mai degraba a surubelnita bine ascutita. Am aflat ca sunt o familie de 7 frati care toti sculpteaza, meserie transmisa de generatii in familie–poate unul dintre stra-stra-stra-etc.-bunicii sai a lucrat chiar la realizarea Taj Mahalului, cine stie (presupunerea mea). Ashokkumar, unul dintre cei mai in varsta membri ai familiei Murtikar, mi-a povestit cu modestie cum la 7 ani a pus mana pe dalta prima data. Acum are 40 de ani.
Insa senzatia familiei mi-a fost prezentata ca fiind Vijay, care la 28 de ani are o pasiune exagerata (ca sa nu-i spun obsesie) pentru Ganesh, zeul-elefant, simbolul intelepciunii si al norocului. Legenda spune ca Ganesh era copilul lui Shiva (fara ca acesta sa stie). Intr-un moment de furie, zeul i-a taiat capul, iar cand a aflat ca e fiul sau, a jurat ca il va readuce la viata cu capul primei fiinte intalnite. Care a fost, cum altfel, un elefant.
Vijay, cu modestia probabil ereditara, mi-a aratat lucrarile sale, bineinteles mai toate picturi si sculpturi ale lui Ganesh. Miniaturile aveau un nivel de detaliu incredibil, iar printre statuile lui Ganesh pe care le-a facut se gaseau exemplare de 2 metri si minusculi elefanti de doar 3 milimetri, in toate pozitiile–chiar atunci Vijay lucra la unul (maricel) care canta la tabla. Fratele Ashokkumar mi-a povestit razand ca Vijay deseneaza si in somn, asa ca tine tot timpul un caiet de desen pe noptiera.
Vijay nu bea nici macar ceai–zambind mi-a zis ca prefera sa „cheltuie” cele 5 minute ale ceaiului desenand un Ganesh. Colectia sa numara 35,000 de desene si sculpturi cu zeul-elefant si speranta sa e sa ajunga in Cartea Recordurilor. Sincer, chiar merita. Am primit cadou un desen cu Ganesh pe care tocmai il facuse pe o carte de vizita, si un talisman cu Ganesh gravat intr-o perla de cristal, ca sa imi poarte noroc. As fi vrut sa cumpar una dintre miniaturi, insa nu era de vanzare, asa ca m-am multumit cu alta, mai putin „speciala”.
Dupa ce mi-am luat ramas bun si le-am multumit fratilor Murtikar, ca o persoana bine crescuta ce sunt, am luat-o la pas din ghat in ghat. Am avut ce admira–incepand de la hindusii care se balaceau sau spalau rufe si le intindeau pe jos la uscat, pana la bivolii care se incalzeau la ghatul maharajahului, ascetii saddhu care cerseau, barcile in constructie, focurile de la ghaturile funerare si barcagii care lancezeau la soare.
Am luat pranzul cu Kailash. Kailash are cei mai multi prieteni e printre foarte putinele persoane din Varanasi in care am incredere. Nu e maharajah, proprietar de magazin sau macar de restaurant. Kailash pustiul de 15 ani cu un cantar, care sta in fata celui mai bun restaurant din orasul vechi, „Spicy Bits”. Langa cantar are un anunt: „If I guess your weight within 1 kilo, you give me 20 rupees. If not, it is free”. La prima intalnire cu el, eroarea a fost de 11kg (in minus). I-am mai dat doua sanse, si pana la urma a ghicit sau, mai bine zis, a invatat. Stie engleza mai bine decat majoritatea proprietarilor de magazine, a invatat si ceva spaniola de la niste prieteni turisti. E un pusti inteligent si mai are inca doua „afaceri” pe langa cea cu cantarul: vinde vederi cu Varanasi si preda hindi turistilor.
Dupa pranzul luat in graba cu noul meu amic, am parasit orasul vechi si Godaulia pentru a gasi un magazin profesionist de instrumente muzicale. Orasul vechi e plin de magazine care vand tabla, laute si sitaruri, fiecare pretinzand ca e singurul serios. In realitate, sunt toate niste capcane pentru turisti, vanzand instrumente de proasta calitate, care in cel mai bun caz arata bine pe perete.
Magazinul spre care ma indreptam imi fusese recomandat de Gidi, un prieten al lui Kailash, care studia sitarul in Varanasi de doi ani. L-am gasit pe o mini-straduta, si am avut surpriza sa aflu ca isi produceau singuri instrumentele, si am avut ocazia sa-mi bag nasul in atelier si sa vad cum scanduri din lemn de tek (toon si burma) si jumatati uscate de dovleac (!!!) se transforma in sitaruri.
Am vorbit despre instrumente si lutierie cu Rhadey, proprietarul magazinului pana cand m-am uitat la ceas si am vazut ca intarziam la lectia de tabla, asa ca am luat cel mai vitezoman rickshaw-wallah si m-am intors in orasul vechi.
Dupa lectie, m-am grabit sa ajung langa Tulsi Ghat, unde urma sa aiba loc un concert de muzica clasica indiana in memoria victimelor tsunami-ului. Fara sa lungesc povestea, pot sa spun ca acest concert m-a impresionat mai mult decat orice altceva pana acum. Muzica clasica indiana–tabla, sitar, voce, vioara–e mai mult decat orchestratie. E fantastic sa vezi cum muzicieni de prima mana ai orasului improvizeaza, interactioneaza si se sincronizeaza atat de bine incat da senzatia de ne-natural. La sfarsitul concertului, care a durat 5 ore, pana la 1:30 noaptea desi erau doar 20-30 de spectatori, i-am multumit si l-am felicitat pe batranul violonist care fusese senzatia serii. A fost foarte incantat cand a auzit ca sunt din Romania si mi-a marturisit ca este fan George Enescu.
Ajuns la hotel dupa o zi plina de sculptura, lutierie si muzica (si ce muzica!), mi-a parut extrem de bine ca India nu e doar un templu al maimutelor.